La schi în Sankt Anton, Austria, 10 – 15.01.2010

14 04 2010

Echipa: Em, Radu, Bogdan şi noi

Localizare

Zona de schi Sankt Anton se află  în lanţurile muntoase Lechquellen şi Lechtal din Alpii Calcaroşi de Nord, pe graniţa dintre provinciile Tirol şi Voralberg. Deşi este cam departe de România ( cca. 1650 km faţă de Bucureşti)  am ales să venim aici pentru a vedea cei 180 km de rute offpiste pentru care este renumită. Ea se deosebeşte faţă de celelalte zone de schi în care am mai fost (Paznauntal şi Zillertal)  prin faptul că cea mai mare parte din cei 460 de km de pârtii şi rute offpiste se întinde de-a lungul a două văi diferite, între care se poate trece doar urcând cu maşina prin Pasurile Arlberg (1793m) şi Flexen (1773m).

Pârtiile sunt grupate în două zone principale, despărţite de Pasul Flexen şi accesibile cu acelaşi skipass:
Arlberg Est – cuprinde pârtiile de pe versanţii văii Rosanna, accesibile din localităţile Sankt Anton am Arlberg (cu gondola), St. Christoph şi Alpe Rauz (cu telescaunul), precum şi cele câteva pârtii ce pornesc din Stuben;
Arlberg Vest – cuprinde pârtiile de pe versanţii văii Lech, la care se ajunge cu telescaunele sau telegondolele din localităţile Zürs, Zug şi Lech.
Între cele două zone nu există legături pe cablu, ci doar cu maşina sau ski bus-ul.  De ce? Veţi afla un potenţial motiv în povestirea ce urmează : ).

Ce am făcut pe acolo

Ne-am cazat în Tobadill, un sătuc  aruncat pe o coastă de munte lângă oraşul Landeck, aflat la vreo 25 de km de Sankt Anton şi 45 km de Lech. De câte ori ningea aveam emoţii că nu vom mai putea străbate serpentinele strânse care ne coborau în vale, dar în jur de ora 7 trecea plugul şi noi hopa după el pe antiderapantul proaspăt. Priveliştea era superbă şi într-o dimineaţă chiar am salutat o căprioară care se plimba liniştită prin sat : ). Deşi este foarte frumos şi liniştit nu recomand nepărat acest sătuc deoarece faci destul de mult timp pe drum din cauza serpentinelor. O variantă cu preţuri mici şi acces mai rapid atât spre Sankt Anton  cât şi spre Ischgl ar fi sătucul See din Valea Paznaun, în care ne-am cazat şi noi în ianuarie 2009.

Am stat 4 zile în zonă, din care una singură am schiat-o în Arlberg Est, iar restul în Arlberg Vest pentru că acolo erau pârtii mai multe, aglomeraţie mai puţină şi zăpadă mai bună. Spre deosebire de experienţa din Zillertal, temperaturile au ţinut cu noi de data asta, aşa că am revenit la programul de cantonament din ianuarie 2009: trezit la 6.30, culcat până în  11 seara şi schi schi schi cât timp telescaunele erau deschise. La un moment dat, în loc să ne facem griji că poate cădem în timp ce coborâm o pârtie şi ne rupem ceva, Doamne fereşte, ne făceam griji că dacă am fi căzut n-am fi reuşit să prindem ultima urcare a telescaunului ca să ne mai dăm încă o dată de sus de tot : ).

Detalii despre pârtii, staţiuni pentru regi şi regine ; ) şi ce am făcut noi pe acolo:
Arlberg Est – ziua 1
Arlberg Vest – zilele 2, 3 şi 4

Pentru a vă ajuta un pic la orientare puteţi arunca o privire pe hărţile interactive cu pârtiile de schi pe care le găsiţi aici: http://ski.intermaps.com/skiarlberg/en_ost.html

Povestealui Radu, în variantă comică:): http://diaconescuradu.blogspot.com/2010/01/zillertall-st-anton-ishgl-un-mic-ski.html 





La schi în Sankt Anton: Arlberg Est

14 04 2010

În Arlberg Est lucrurile stau destul de simplu, căci din Sankt Anton am Arlberg există doar două opţiuni: fie urci spre pârtiile din zona Rendl, fie spre cele din zona Valluga.

Rendl are mai puţine pârtii şi mai multe zone de offpiste, iar  sistemul de transport pe cablu mai lent şi expunerea nordică fac ca pulverul proaspăt să ţină mai mult. Aici se află şi o via ferrata de iarnă care se parcurge cu schiurile în spate şi clăparii în picioare, ca apoi să cobori înapoi în staţiune pe schiuri. Din păcate noi n-am reuşit să ajungem, poate cu altă ocazie.

Reţeaua de pârtii de la poalele vârfului Valluga este mai complexă, întinzându-se până la St. Cristoph precum şi tocmai după pasul Arlberg, până la Alpe Rauz şi Stuben. Singura problemă ar fi că majoritatea pârtiilor şi a zonelor de off piste au expunere sudică şi zăpada se strică destul de repede.

*

Ne înfiinţăm la ora 8 în Sankt Anton am Arlberg unde rămânem surprinşi ca în locul parcării mari din oraş să găsim staţia noii gondole ce urcă spre Rendl. Aşa că ne gândim să lăsăm maşina în una din parcările de pe drumul principal, dar observăm cu stupoare că toate sunt cu plată… astă vară parcă o parte din ele erau gratuite…. Nu prea avem chef să dăm 7 euro pe zi, aşa că ne tot învârtim până găsim parcarea mare de lângă centrul de informaţii şi gondola Nassereinbahn. Constatăm că şi asta e cu plată, aşa că ne împăcăm cu gândul şi lăsăm maşina acolo împreună cu 7 euro. Suntem destul de dezamăgiţi de această primă experienţă… în Paznauntal şi Zillertal n-a trebuit să plătim niciodată parcările… Este adevărat că orăşelul este destul de înghesuit pe valea îngustă, iar cu ocazia Campionatului Mondial se Schi din 2000/01 a fost chiar desfiinţată calea ferată care venea până aici pentru a obţine mai mult spaţiu, dar de exemplu în Kaprun este un ditamai blocul în care poţi parca gratis… vara ce-i drept… iarna o fi şi acolo cu plată, cine ştie…

 

 Dar asta e, hai să schiem că de asta am venit : ). Ne luăm skipass-uri şi urcăm la Gampen, iar de–acolo cu un telescaun şi mai sus, la Kapall (2330m). Aşa cu zăpadă, abia mai recunoaştem locul în care stăteam acum doi ani pe înserat şi ne uitam la creasta pe care tocmai terminaserăm de parcurs Arlberger Klettersteig. Acum la baza crestei se întinde zona de freeride Mattunjoch unde n-a mai nins de mult şi e plină de dâmburi.

 Alegem să ne dăm pe pârtia albastră de sub telescaun, dar constatăm că zăpada este cam proastă (deja!) şi cu gheaţă şi mai e şi aglomerată, aşa că după 2-3 ture hotărâm să trecem spre Galzig, unde sunt pârtii mai multe şi sperăm noi şi mai bune. Deoarece vremea este superbă hotărâm să urcăm cu telecabina spre Valluga, ca să facem poze şi să admirăm peisajul. Telecabina te urcă doar până la Valluga I (2645m), iar ca să ajungi pe Vârful Valluga (2811m) trebuie să iei o altă gondolă care am înţeles că nu ar fi inclusă în skipass, deoarece de pe Valluga nu coboară nici o pârtie de schi.

Ne apucă un pic melancolia când ieşim de la cabină şi dăm cu ochii de locurile prin care am mers acum două veri ca să ajungem la intrarea în Arlberger Klettersteig… Atunci am cam bălăurit pe aici neştiind foarte bine de unde pleacă traseul, acum însă recunoaştem imediat primul turn şi prima bucată de creastă din traseu… ce frumos a fost atunci… Dar şi ce frumos este să revii prin locuri cunoscute acum, iarna, când vedem în jur numai creste înzăpezite… Coborâm cu schiurile pe unde am mers atunci cu picioarele şi apoi urcăm cu un teleschi, singura variantă de a ieşi din această zonă şi a reveni la Gampen. De la capătul de sus al teleschiului poţi să intri în zonele de freeride Mattunjoch şi Schindler Kar, dar pentru că erau pline de dâmburi şi noi nu ne pricepem, am ales frumoasa pârtie 14.

După această mică excursie pe care o recomandăm cu căldură tuturor celor care ajung pe acolo, începem să luăm la rând pârtiile care coboară dinspre Galzig în cele patru zări, în speranţa de a găsi una care să ne placă şi pe care să ne dăm până la epuizare. Încercăm pârtia 17 care coboară tocmai pe partea cealaltă în Alpe Rauz, dar cam are gheaţă, pârtia 11 care coboară aproape de pasul Arlberg dar e cam scurtă, pârtia 8 care ajunge în cochetul sătuc St. Cristoph şi care ar fi fost o pârtie superbă dacă n-ar fi fost atât de plină de dâmburi şi pârtia 4 care coboară spre Sankt Anton pe valea Steissbach, dar care este extrem de aglomerată. Deh, deja e a treia ieşire la schi în Austria aşa că putem face comparaţii şi emite pretenţii : ).

La faima pe care o avea Sankt Anton-ul, „leagănul schiului alpin” ne gândeam că o să fie totul perfect, dar ceea ce am găsit a fost mult sub aşteptările noastre. Pârtiile ni s-au părut destul de puţine, majoritatea albastre şi roşii uşoare şi cu legăturile de telescaun destul de proaste între ele. În plus, foarte foarte multă aglomeraţie, englezi care vorbeau non stop prostii pe staţie, şi pârtii în stare proastă încă de dimineaţă.  Dacă am fi prins pulver proaspăt probabil că am fi avut o cu totul altă părere, pentru că zonele cu potenţial de offpiste sunt practic fără număr şi de toate dificultăţile, însă n-am prins aşa că am rămas cu dezamăgirea. Peisajele în schimb sunt superbe, cu munţi în toate părţile, de oriunde te-ai uita.

După ce am încercat mai multe variante am hotărât că tot 14-le ce coboară din Schindler Spitze e cea mai faină pârtie pe ziua asta aşa că ne-am tot dat pe ea până spre sfârşit. Păcat doar că este deservită de un telescaun neacoperit în care cam îngheţi. La ultima urcare am prins o superbă mare de nori în care apunea soarele, aşa că am tot stat să pozăm şi să admirăm, reuşind să coborâm la telescaunul care ar fi trebuit să ne urce la Gampen (ca să coborâm de acolo la Nasserein, unde lăsasem maşina) după ce acesta se închisese.

Pentru că nu prea aveam de ales am aşteptat să mai treacă puhoiul şi am coborât pe pârtia 1, care ne-a scos lângă gondola ce urca la Rendl. După cum fuseseră pârtiile toată ziua ne aşteptam să dăm de un patinoar cu pietre şi dâmburi, însă am prins un ratrac care urca, aşa că am făcut o coborâre de vis pe urmele lui : ). Noroc că de data asta am fost ceva mai organizaţi ca în prima zi în Zillertal şi o cheie de la maşină era la Radu, care prinsese telescaunul şi a venit să ne ia, scutindu-ne astfel de vreo 3-4 km de mers pe jos în clăpari.

Cam asta cu Sankt Anton-ul… Dacă e zăpadă proaspătă sau îţi place/ştii să te dai pe dâmburi e superb, dacă nu … nu prea, ni s-a părut mult mai fain în Arlberg Vest.

Toată povestea schiului din Sankt Anton aici.





La schi în Sankt Anton: Arlberg Vest

14 04 2010

Zona Arlberg Vest este foarte faină pentru că fiind aşa înghesuită între munţi este şi clima altfel şi ninge mai mult decât în alte părţi. Însă ea este şi relativ izolată deoarece este accesibilă doar prin Pasul Flexen (1773m), sau pe drumul ce vine dinspre Germania prin Warth, drum care şi vara este foarte îngust, dar iarna. Dacă ninge mai serios drumul prin Warth se închide, iar pe cel prin pas nu prea ai ce să cauţi fără echipament de iarnă. Când am fost noi a nins destul de mult într-o seară, de mergeam cu 30 la oră pe drumul acoperit cu zăpadă, pe lângă autobuze echipate și ele cu cauciucuri de iarnă şi lanţuri. Cu cât ne depărtam de pasuri şi ne apropiam de Sankt Anton zăpada era din ce în ce mai puţină şi cu cât ne apropiam de Tobadill nici măcar o fulguială nu mai dăduse.

Deşi la o primă vedere harta pârtiilor este destul de simplă, acestea fiind situate pe versanţii de deasupra localităţilor Lech, Zug şi Zürs, la o privire mai atentă se observă nişte „ciudăţenii”: dacă urci din Lech spre pârtiile de sub vârful Rüfikopf, nu mai poţi coborî decât în Zürs; dacă cobori de pe pârtiile din Zürs spre Zug, nu mai ai cu ce urca înapoi, iar în Zug este un telescaun care deserveşte numai rute offpiste. De fapt nu e nici o ciudăţenie, pentru că aici există un circuit unic în zona alpină „Der Weiβe Ring” care porneşte din Zürs şi se întoarce tot acolo după parcurgerea a 22 de km pe pârtii care străbat cele 3 zone de schi şi acoperă 5500 m diferenţă de nivel. Ideea acestui circuit a apărut în sezonul de iarnă 1940/41 când în Zürs a fost pus în funcţiune primul teleschi din Austria. Acesta a fost contribuţia inginerului Sepp Bildstein, un sportiv excelent şi un expert internaţional în schi, căruia ulterior i-a venit şi ideea creării circuitului. Noi nu l-am parcurs pentru că am aflat cam târziu de el, dar cred că e frumos. În 15 ianuarie 2006, cu ocazia celei de-a 50a aniversări a circuitului a avut loc şi primul concurs de schi pe „Der Weiβe Ring”, cea mai lungă cursă de schi din lume. De atunci concursul are loc în fiecare an în luna ianuarie, iar până acum recordul de parcurgere a fost de 44 min 25 sec.
În zonă există şi un ‘Heliskiing Pass’, pe care îl pot achiziţiona cei care vor să schieze în Orgelscharte şi Mehlsack, iar pentru doritorii de schi fond există variante din Zürs către pasul Flexen, către Lech sau către Stubenbach.

Am hotărât să începem cele trei zile de schi din Arlberg Vest în Lech, aşa că ne trezim dis de dimineaţă şi plecăm în jur de ora 7 din Tobadill ca să avem timp să ajungem în Lech înainte de deschiderea telescaunelor. Drumul trece prin drăguţul cătun exclusivist St. Cristoph, apoi prin Pasul Arlberg care era atât de încărcat de zăpadă încât nu am reuşit să ne dăm seama unde era parcarea în care dormisem în vară. Peisajele sunt minunate iar zăpada are o tentă roşiatică acum, la răsăritul soarelui, aşa că aproape ne pare rău când facem dreapta şi intrăm în tunelul cel lung care ne scoate aproape de Pasul Flexen. Din Pasul Flexen e şi mai frumos, aici fiind considerabil mai multă zăpadă decât în Arlberg, şi în plus linişte şi pace, iar în afară de noi nimeni pe drum, de aproape că ne era teamă să nu sară vreo căprioară în faţa maşinii. Trecem şi prin Zürs, cătunul care arată foarte chic acum, înconjurat de zăpezi şi populat, faţă de astă vară când aici era doar o îngrămădire de clădiri înalte ce păreau părăsite şi pe la 8 şi un pic ajungem în sfârşit în Lech. Ne dăm repede seama că nu aveam să găsim decât parcări acoperite care costau 10 euro pe zi, aşa că  ne resemnăm, parcăm maşinuţa noastră undeva printre maşinile de lux din una din parcări şi la schi.

Pentru că telescaunele de jos nu se deschiseseră încă urcăm cu telecabina în Oberlech şi apoi cu telescaunul de lângă ea, zăpada e bună şi suntem printre primii, aşa că ne dăm pe o roşie şi pe-o albastră (34,34a)  deservite de acelaşi telescaun până încep să se aglomereze. Urcăm şi pe vârful Kriegerhorn (2173m) şi ne dăm şi de acolo de mai multe ori, apoi ne mutăm în zona de sub vârful Zuger Hochlicht (2377m), unde  găsim mai multe variante de pârtii roşii faine (45,46,50) şi ne dăm, ne dăm, ne dăm. Când ne plictisim ne mutăm şi în zona Berger Rinderalpe unde găsim albastra 51 aflată încă în stare bunicică şi ne mai dăm şi pe ea cât putem. În plus, descoperim un Speed Check lângă pârtia 62 (un fel de radar care ţi măsoară viteza cu care iti dai drumul la vale) şi nu ne abţinem să ne măsurăm și noi viteza de câteva ori. Singurul „incovenient” este faptul că intrarea la Speed Check nu e foarte bine amenajată şi ne împrăştiem în toate felurile posibile înainte de a ajunge la punctul de start. : )

Spre seară Em cu Bogdan dezertează la baza pârtiei, dar noi cu Radu suntem kamikaze şi urcăm cât mai sus pentru coborârea finală. De fapt credeam noi că urcam pentru coborârea finală, pentru că ajunşi jos am aflat că telescaunul mergea până la ora 16.30, şi doar nu era să ratăm încă una două coborâri… schi schi schi… Îi anunţăm prin staţie pe Em şi pe Bogdan că mai au un pic de aşteptat, pentru că noi mai trebuie să ne dăm de câteva ori, la care Bogdan ne răspunde că dacă schiul ar fi mâncare noi am fi bulimici : ))). Între timp începuse să şi ningă destul de sănătos, astfel încât la plecare se puseseră deja vreo 15 cm de zăpadă proaspătă. Nu mai trebuia să ne batem capul unde aveam să mergem mâine, căci ştiam deja că Lech şi pulvăr avea să scrie pe noi.

A doua zi, echipaţi cu schiurile şi clăparii de freeride începem cu nişte ture pe partea inferioară a albastrei 34, printr-un pulvăr neatins nici de alţi schiori şi nici de ratrac… de vis. După ce se toacă de tot şi face dâmburi o luăm spre pârtiile de ieri de sub Kriegerhorn şi Zuger Hochlicht, pe care ne aşteptăm să le găsim într-o stare perfectă, insă avem surpriza sa constatam ca zăpada nouă nu s-a lipit deloc de cea veche, astfel încât pârtiile sunt deja numai dâmburi încă de dimineaţă. Dar măcar vremea este superbă, aşa că între două dâmburi ne bucurăm de peisajul minunat care ne înconjoară. Şi ne minunăm încă o dată de amplitudinea domeniilor  schiabile din Austria… După ce că atât cât vezi cu ochii se întind pârtiile din Arlberg Vest, iar după vârful Valluga ştii că se află şi cele din Arlberg Est, spre nord se mai văd şi pârtiile din zona Schröcken Warth. Iar aceasta e doar o mică bucăţică din zona de schi „Drei Täler(Les Trois Valles, în franceză, că în română n-ar suna aşa de bine : )) ce include într-un singur skipass pârtiile din Bregenzerwald, Großes Walsertal şi Lechtal).

Încercăm cam toate pârtiile, dar pe toate ne cam sar dinţii de la dâmburi. Dăm o fugă şi la Speed Check ca să vedem dacă noile schiuri au vreo influenţă asupra vitezei : ) Ne băgăm pe o rută offpiste pe unde ne cam chinuim prin tranşeele deja săpate de alţii şi ne luăm şi după Radu pe nişte pante cam înclinate de pe lângă pârtii, pe unde ne împrăştiem şi ne umplem de zăpadă. În timp ce Radu se duce pe toate coclaurile noi exersăm pe nişte pante mai line cu pulvăr. Mai mult ne distrăm decât să schiem, pentru că nepricepându-ne ne împrăştiem încontinuu care mai de care mai artistic. Strigătul de luptă după fiecare trântă este „Numa’ pulvăăr!!” (copyright Horaţiu : D).

Pe după-amiază găsim o zonă faină de numa’ pulvăr în stânga pârtiei 51 (cum cobori), şi începem să ne distrăm şi pe acolo. Cea mai tare bucată era trecerea în pârtie, unde se împrăştia invariabil toată lumea, care mai de care cu capul mai adânc înfipt în zăpadă. Cel mai fain era când te zbăteai acolo cu schiurile în picioare că să ieşi din zăpadă şi îi auzeai pe cei din telescaun prăpădindu-se de râs când te vedeau. : D Dar şi răzbunarea era dulce când eram noi în telescaun şi ne prăpădeam de râs văzându-i împrăştiaţi pe cei care râseseră de noi mai devreme. Numa’ pulvăr, peste tot, aproape până la chiloţi : ))).

Pe seară, în loc să ne retragem ca omul normal în vale, găsim numa’ pulvăr şi în dreapta pârtiei şi ne dăm acolo până la ultimul telescaun, chiar dacă riscăm să urcăm o bucată pe picioare ca să putem coborî înapoi spre Lech. Însă avem noroc şi cu tot timpul pierdut cu regrupările de după împrăştierile artistice, reuşim să ajungem la baza telescaunului Weibermahd înainte să se închidă, astfel încât scăpăm de urcarea pe jos. Declarăm ziua de azi cea mai reuşită din toate excursiile de schi de până acuma, şi sărbătorim în căsuţa din Tobadill cu palincă, scwhein speck, apfel saft şi checuri şi iaurturi austriece, în timp ce Radu se antrenează alergând singurel pe străduţele din Tobadill. : D

Ultima zi în Arlberg Vest ne hotărâm să încercăm pârtiile din Zürs, unde rămânem foarte uimiţi să găsim o parcare gratuită fix lângă telecabină… În Zürs… cea mai exclusivistă staţiune de schi din Austria, care are numai hoteluri de la 4 stele în sus, şi care e frecventată cu regularitate de regi, regine, prinţi şi prinţese (fără glumă)… Nu ne închipuiam că aveam să găsim aşa ceva în zona Arlberg : D.

Pentru că ajungem destul de devreme şi telescaunele nu merg încă, deschidem ziua de schi cu o urcare cu telecabina ce ne duce la 2418m, sub vârful Trittkopf, de unde ne dăm printre primii pe pârtia roşie de sub telecabină. Pârtia e foarte faină şi lungă, cu o diferenţă de nivel considerabilă (700m) şi în plus destul de goală la ora asta, aşa că ne dăm de câteva ori pe ea până nu se aglomerează. După aceea, pe nişte pârtii albastre cu ceva gheaţă trecem pe partea opusă a muntelui, în zona Seekopf, unde cele două telescaune deservesc mai multe variante de pârtii late, albastre, roşii şi negre. Pe aici nu prea există tunuri de zăpadă, aşa că pe unele pârtii mai găsim gheaţă şi pietre, dar se pare că în excursia asta, ca şi în Hintertux, 17 este numărul nostru norocos, căci pârtia 17 e o pârtie albastră lungă, lată şi cu zăpadă numai bună să te dai pe ea până nu mai poţi.

Vremea este superbă, peisajele minunate, aşa că ne hotărâm să urcăm şi la Muggengrat (2450m), de unde porneşte o pârtie lungă pe care o văzuserăm noi de dimineaţă de la telecabină. Telescaunul ne lasă într-o şa la baza vârfului Flexen (2626m) de unde se vede impunătorul vârf Valluga, pe care te urcă telecabinele din Sankt Anton… Iniţial ne întrebam de ce nu s-au făcut pârtii şi pe partea asta a vârfului, ca să fie interconectate cu pârtiile de aici,  căci relieful nu părea să fie atât de accidentat. Ulterior am aflat că nu s-ar fi dorit să se facă această legătură, pentru ca puhoiul din Sankt Anton să nu deranjeze feţele princiare din Zurs şi Lech. De asta nici între pârtiile din Lech şi cele din Schröcken Warth nu ar exista legătură, deşi sunt la o aruncătură de băţ unele de altele. La prima vedere pare discriminare şi snobism, dar sincer, nu ne-a deranjat deloc că în zilele în care am schiat în Lech şi Zürs nu ne-au mai frecat la cap în staţii englezii cu chef de distracţie şi nu ne-am mai călcat în picioare cu puhoiul de schiori.

Pârtia 10, Muggengrat – Tali, pe care ne-am dat, s-a dovedit a fi cea mai frumoasă pârtie pe care ne-am dat până acum… un fir izolat de vale care coboară printre nişte pereţi imenşi şi care este parcurs de destul de puţini schiori… Singurul inconvenient este faptul că ultima porţiune este plată şi ori trebuie să vii cu super viteză, ori să dai serios la beţe, iar când ajungi în Zürs trebuie să-ţi scoţi schiurile, să traversezi strada şi apoi să parcurgi înapoi tot traseul pe care l-am făcut şi noi dimineaţă de la telecabină spre pârtie.

Ne întoarcem la 17-le nostru pe care ne mai dăm de câteva ori, apoi, pentru că vremea se strica încet dar sigur hotărâm să urcăm şi la Madlochjoch (2438m), pentru a vedea peisajul dinspre Zug. Însă se pare că am estimat cam prost situaţia, astfel încât am degerat în telescaunul de două persoane neacoperit şi când am ajuns sus era o ceaţă de abia mai vedeai pe unde să te dai, de peisaj nici nu se mai punea problema. Ne dăm ca orbeţii pe pârtie, încercând să nu ieşim în căldarea din dreapta, strângem din dinţi când mai sărim peste dâmburile pe care nu le distingem în ceaţă, împingem cu greu la deal în zonele de pârtie care trebuie urcate,  ne chinuim pe o bucată de pârtie ca un vâlcel pe care nu se bagă ratracul şi care are şanţuri de la cei care s-au mai încumetat înaintea noastră şi în cele din urmă dăm din beţe ca să ajungem la o pârtie care să ne coboare înapoi în Zürs. Ne tot întrebasem noi toată ziua de ce majoritatea celor care urcă cu acest telescaun se duc pe rutele offpiste dinspre Zug (fac parte din Der Weiβe Ring) şi nu se dau pe pârtie înapoi în Zürs, dar abia acum am înţeles. : )

Îngheţaţi şi bătuţi de vânt ne aşezăm la o masă de pe terasa restaurantului Seekopf ca să bem un ceai şi să mâncăm un sandviş, însă apare rapid o chelneriţă care ne spune că nu avem voie să consumăm alimente din traistă. Ufff şi stăteam în ninsoare, într-un colţ al terasei care era oricum goală… Am vrut să ne luăm o supă de la bar însă era 8 euro, sumă cu care serveam meniu complet în Zillertal sau în Paznauntal aşa că înghiţim în sec şi ne punem iar pe schiat, singurul lucru pe care ni-l putem permite în staţiunea feţelor regale : ).

Ultimele ore de schi le-am petrecut în ceaţă totală şi ninsoare pe 17, pe 10-le acum părăsit şi pe pârtiile de pe versantul cu telecabina, de sub Hexenboden (2223m), timp în care Em, „înfrânt” de schiurile de pârtie ale lui Laviniu (de vreo 8 kg) stătea la un vin fiert şi ne mai spunea din când în când prin staţie „Eu tot aici sunt, deşi nu cred că interesează pe cineva”. : )

Înainte de plecare mai aruncăm o ultimă privire asupra acestei  cochete staţiuni pentru feţele regale… şi parcă nu ne vine a crede că înainte să se construiască drumul prin Pasul Flexen aici era doar  un mic cătun folosit numai  vara pentru creşterea animalelor… Ce frumos ninge aici … şi ce frumos nu ninge în Tobadill…ce păcat că s-a terminat skipassul şi că mâine nu mai venim la numa’ pulvărul care o să fie…

Toată povestea schiului din Sankt Anton aici.





La schi în Zillertal, Austria, 13–18.12.2009

8 02 2010

Echipa: Em, Radu şi Mike, noi

În general vacanţele neaşteptate sunt unele din cele mai frumoase… Săptămâna noastră de schi pe valea râului Ziller (Zillertal) din Austria a respectat întocmai acest principiu. 🙂

Localizare

Valea râului Ziller se află în estul Tirol-ului, la vreo 1470 km faţă de Bucureşti şi este cea mai largă vale ce se deschide spre râul Inn. Adevărat că este foarte largă şi foarte plată, cu căsuţe grupate de-o parte şi de alta a râului, cu bisericuţe ridicate pe movile de pământ şi cu şi mai multe căsuţe răspândite pe pantele domoale ce mărginesc valea.

Aflată în Grupa Alpilor Orientali Centrali, valea este delimitată la sud, sud – est de lanţul muntos Zillertal, la est de piscurile domoale ale lanţului muntos Kitzbühel şi la vest de lanţul muntos Tux. Cea mai mare localitate de pe vale este Mayrhofen.

De-o parte şi de alta a văii se întind 640 de kilometri de pârtii de schi aflate la altitudini între 630 m şi 3250m. Pârtiile sunt răspândite de-a lungul văii şi sunt grupate în 5 zone principale de schi.

De ce Valea Ziller? Şi de ce acum?

Vroiam să mergem la începutul iernii, când era posibil  ca pârtiile mai joase să nu fi avut zăpadă, astfel încât existenţa unui gheţar în zonă era obligatorie. Aveam de ales între  cele 8 zone din Austria în care se poate schia pe gheţar: Kaunertal, Pitztal, Sölden, Stubai şi Hintertux în provincia Tirol; Kitzsteinhorn în provincia Salzburg; Dachstein în provincia Styria; sau Mölltaler în provincia Carinthia.

Este interesant faptul că în provincia Tirol există chiar şi un skipass „White5” cu care poţi schia 10 zile care nu trebuie să fie nu neapărat consecutive, în perioada 1 Octombrie 2009 – 15 Mai 2010, pe oricare dintre gheţarii de aici (informaţii despre White5 aici). În plus, aproape fiecare gheţar tirolez are şi câte ceva special:
– Kaunertal ar fi cel mai tânăr gheţar din Austria, iar vara aici este deschis un drum cu taxă care urcă la 2750m;
– Pitztal are cea mai înaltă zonă de schi pe gheţar din Austria. Telecabinele  Pitz Express şi Pitz-Panorama te urcă la o altitudine de 3.440 metri, cel mai înalt punct din Austria unde se poate ajunge prin transport pe cablu;
–  din Sölden porneşte Ötztal Glacier Road, cel mai înalt drum din Europa, care atinge o altitudine de 2830m şi te duce fix la baza gheţarilor Rettenbach şi Tiefenbach;
– Hintertux este singura zonă în care se schiază în tot cursul anului. Este foarte interesant să te duci vara la baza gondolei să vezi cum vin oamenii îmbrăcaţi până în dinţi şi cu zăpada topindu-se pe schiuri, în timp ce tu stai în tricou înconjurat de iarbă verde şi floricele :-).

Iniţial vroiam să mergem în Sölden, unde aveam ca variantă un camping deschis în tot cursul anului, în cazul în care nu am fi găsit cazare convenabilă în timpul foarte scurt pe care îl aveam la dispoziţie. Negăsind cine ştie ce cazare şi nefiind chiar 100% încântaţi de a sta în camping, am început să căutăm şi în localităţile de lângă Hintertux, unde am găsit o căbănuţă convenabilă dar care avea locuri doar după mijlocul lunii. Ce să facem, ce să facem… Studiem hărţile cu pârtiile de schi şi ne dăm seama că în valea râului Ziller sunt mult mai multe pârtii decât în Sölden… şi dacă am avea şi norocul să ningă între timp ca să schiem şi în alte zone în afară de gheţar…

Aşa că vacanţa se amână cu 3 săptămâni iar ninsorile abundente încep fix cu o săptămână înainte de vacanţa noastră. Numai bine ca să acopere complet iarba verde şi frumoasă pe care ne gândeam că o s-o găsim pe acolo. Uraaaaaaa!!! Schiiiii!Schiiiii!! Schiiiii!!!

* Ulterior am aflat că sezonul de schi începe în Valea Ziller în jur de 6 decembrie, de asta nu găseam noi cazare.

Potenţialul de schi al zonei şi cum l-am exploatat noi 🙂

Site-ul http://www.zillertal.at/ care ar trebui să prezinte informaţii despre zonele de schi este cam întortocheat şi neactualizat, aşa în loc să povestesc ce am făcut în fiecare zi, voi grupa zonele de schi în ordinea în care le găseşti pe vale când vii dinspre autostradă, povestind la fiecare şi ce am făcut noi pe acolo. Am pus la fiecare şi linkul către site-urile oficiale, mult mai bine întreţinute decât zillertal.at. Atenţie! Skipass-ul luat pe cel puţin 4 zile îţi dă dreptul să schiezi în absolut toate zonele prezentate mai jos! Şi dacă vă notaţi seria skipass-ului, când vă întoarceţi puteţi intra pe site-ul  http://www.skiline.net/ticket/zillertalarena şi veţi vedea cam cât aţi schiat în fiecare zi :-).

Spieljoch
Hochfügen & Hochzilertall – ziua 4

Zillertal Arena – ziua 2 şi ziua 5
Mayrhofen – ziua 1
Gheţarul Hintertux – ziua 3 şi ziua 6
Informaţii Utile

 Pentru a vă ajuta un pic la orientare, puteţi arunca o privire pe harta interactivă de aici: http://ski3.intermaps.com/zillertal/

Povestealui Radu, în variantă comică:): http://diaconescuradu.blogspot.com/2010/01/zillertall-st-anton-ishgl-un-mic-ski.html 





La schi în Zillertal: Hochfügen – Hochzilertall

8 02 2010

Spieljoch este prima zonă de schi de pe vale, în care se poate urca cu gondola din localitatea Fügen. Aceasta se pare că a fost şi prima staţiune de schi de pe valea râului Ziller. Deşi are doar 21 de km de pârtii, este dotată şi cu instalaţii de zăpadă artificială. Noi nu am fost deloc aici, considerând ca sunt prea puţine pârtii pentru a ne satisface dorinţa de schi schi schi .

În cea de-a doua zonă de schi Hochfügen – Hochzilertall, se poate urca fie tot  din Fügen, cu maşina pe un drum alpin de 12 km spre  Hochfügen, fie cu gondola din Kaltenbach. Această zonă are 166 km de pârtii, majoritatea aflate la altitudini între 1500 – 2500 m, multe din ele dotate cu instalaţii de zăpadă artificială.

Am ajuns aici în cea de-a patra zi a excursiei noastre, urcând cu gondola în Hochzillertal, unde am avut surpriza neplăcută să găsim foarte multe pârtii şi telescaune închise. Orientarea în zonă este foarte uşoară deoarece majoritatea pârtiilor şi telescaunelor se află pe faţa estică a muntelui, pornind perpendicular din creastă şi cam paralele între ele. Aproape toate pârtiile coboară la o altă pârtie lungă, paralelă cu creasta (pârtia Z) care e un fel de drum ce „adună” oamenii de pe pârtii şi îi duce înapoi la gondolă. Aşa stând lucrurile, este recomandat să ne uităm în dreapta şi să acordăm prioritate când intrăm în pârtia Z, sau când o traversăm pentru a ajunge la baza unor telescaune. 🙂

Dimineaţa ne-am dat de câteva ori pe o pârtie roşie frumoasă (nr. 5) ce coboară pe sub telescaunul Sonnenjet, unele din puţinele telescaune acoperite care mergeau (era foarte frig). După ce ne-am „plictisit” de ea am hotărât să mergem să vedem cum e şi în Hochfügen. Pentru asta a trebuit să întreprindem o călătorie peste vreo 3 versanţi.:) De la staţia de sus a telescaunului Sonnenjet am coborât pe faţa vestică a muntelui pe o pârtie albastră şi apoi am urcat tot spre V, N-V cu Wedelexpress, un telescaun neacoperit care mergea prin umbră şi de care era să rămânem lipiţi de frig.:) La acest telescaun era interesant faptul că nu urcă continuu cum se întâmplă de obicei, ci din când în când mai şi coboară susţinut spre câte o căldare mică. De la capătul lui, în acelaşi loc în care urca şi gondola dinspre Hochfügen,  ne-am menţinut cât de cât direcţia V, N-V coborând pe pârtia 1, o pârtie roşie lungă şi care ar fi fost chiar frumoasă dacă n-ar fi avut pietre şi gheaţă.

Am ajuns jos în Hochfügen şi am luat cealaltă gondolă ce ne urca tot spre V, N-V în căldarea 8er Alm. De la staţia de sus a gondolei am mai fi putut urca în continuare în creastă la 2330m cu un telescaun neacoperit ce deservea o pârtie albastră, dar luând în calcul faptul că mergea prin umbră şi că termometrul de la cabană arăta numai -18 grade am zis pas.:-) Studiind harta am văzut că pentru a coborî înapoi la gondolă erau tot felul de variante de pârtii de toate culorile. Dându-ne pe ele am observat că erau care de care mai lungi şi mai frumoase şi cele mai multe cu zăpadă foarte bună, aşa că ne-am tot dat pe ele până s-a făcut târziu şi ne-am dat seama că ar fi bine să începem călătoria de întoarcere spre Hochzillertal. Nu de alta, dar nu vroiam să repetăm experienţa din prima zi când am uitat noţiunea timpului şi am fost obligaţi să coborâm cu o gondolă  care ne-a lăsat în vale la vreo 13 km de cabană şi maşină:-). Aici, în Hochfügen am văzut foarte mulţi oameni care urcau pe foci pe marginea pârtiei şi cam la fel de mulţi cu lopeţi şi sonde care se duceau în locuri de offpiste neştiute de noi:-). În plus pârtiile negre de la ei erau mai mult nişte roşii mai grele.

Înapoi în Hochzillertal am fost un pic dezamăgiţi că era umbră şi foarte frig, dar ne-am bucurat că între timp se mai deschiseseră din pârtiile care erau închise de dimineaţă. Aşa că am început să ne facem de cap şi aici, dându-ne peste tot pe unde prindeam, încercând să scăpăm de frigul crunt care nu ne mai ieşea din oase nici măcar când făceam efort. În spiritul excursiei din Ischgl-Paznauntal, ne-am dat până la ultimul telescaun, coborând o dată cu apusul soarelui, grăbiţi să nu ratăm ultima gondolă deoarece pârtiile ce duceau jos nu erau deschise din lipsa zăpezii.

Toată povestea schiului din Valea Ziller aici.





La schi în Zillertal: Zillertal Arena

8 02 2010

A treia zonă de schi de pe vale este Zillertal Arena, unde poţi schia pe 166 km de pârtii ce se întind de la localitatea Zell am Ziller tocmai până în pasul Gerlos şi chiar mai departe, până la Krimml.  Accesul în zonă se poate face cu gondola din localităţile Zell am Ziller sau Gerlos sau din Pasul Gerlos cu gondola sau telescaunul. Pe site-ul lor (care are şi variantă în limba română!) se zice că skipass-ul ar fi valabil şi în zona Ski Arena Wildkogl, aflată pe partea cealaltă a pasului Gerlos, transferul până acolo făcându-se gratuit cu skibuss-ul.

Deşi am fost aici de două ori (de fiecare dată cu urcare din Zell am Ziller), nu am reuşit să ajungem decât până la Rösslalm, iar Radu până la Königsleiten. Zona mi s-a părut foarte faină pentru că te invită cumva la plimbare pe pârtii, sau cel puţin aşa era când am fost noi. În a doua zi a excursiei noastre, pe partea dinspre Zell am Ziller  erau deschise doar vreo 2-3 pârtii, foarte faine de altfel, late, cu zăpadă bună şi nu foarte aglomerate, dar după ce ne-am dat de mai multe ori pe ele parcă ne-am „plictisit” şi ne-am gândit să mergem şi în explorarea părţii dinspre pasul Gerlos.

Pentru asta trebuia să urcăm cu telescaunul Krimml-X-Press şi apoi să ne dăm pe pârtia roşie 21, lungă de numai 3,8 km:). Zis şi făcut, ne urcăm în telescaun rugându-ne să nu ne lipim prea tare de el (erau în jur de -13 grade afară, iar telescaunul este neacoperit), ajungem în vârful lui şi aşteptăm să înceapă să întoarcă ca să ne dăm jos. Dar surpriză, telescaunul nu are capătul aici ci continuă pe o coborâre. Hmm, ne dezorientăm un pic, nu prea ştim ce să facem şi la un moment dat când vedem că începe să se caşte valea în faţa noastră hotărâm să punem bara la loc şi să rămânem în telescaun. Cei de la cabina de control îl opresc însă şi ne fac semn să coborâm. Zâmbetul de pe buzele lor ne spune că nu suntem primii care văd pentru prima dată în viaţă un telescaun cu staţie intermediară:D. Pârtia 21 este superbă, separată de celelalte pârtii pe firul unei văi liniştite de zici că eşti izolat în inima muntelui şi nu într-o staţiune de schi. Ne dăm cu plăcere pe ea şi de la capătul ei urcăm mai departe cu alt telescaun, ne dăm în continuare pe o pârtie albastră şi ajungem la staţia superioară a gondolei ce urcă din Gerlos.

De aici se poate trece în Königsleiten doar coborând pe o pârtie neagră sau coborând cu gondola. Pentru că nu eram siguri cum avea să fie zăpada pe acea pârtie şi nu aveam chef să pierdem timpul cu gondola, ne-am hotărât să lăsăm pe altă dată plimbarea. Aici am văzut pentru prima dată o bandă rulantă pe care te pui cu schiurile şi te urcă în capul pârtiei. Deşi nu zboară, i se zice şi „magic carpet”:) În drumul de întoarcere spre pârtiile de deasupra localităţii Zell am Ziller am observat că telescaunul a cărui staţie intermediară ne încurcase, era atât de lung (cca. 3km) încât avea nu una, ci două staţii intermediare şi că mergea foarte mult prin umbră, deci frrrriiiig. Dar ne plăcuse prea mult pârtia 21, aşa că nu am rezistat tentaţiei de a ne mai da de câteva ori pe ea, deşi urcuşul cu telescaunul era din ce în ce mai greu de îndurat.:) Seara ne-am dat iar pe frumoasele pârtii pe care ne dăduserăm de dimineaţă până la închiderea telescaunelor şi am coborât cu gondola, deoarece teoretic nu există nici o pârtie care să coboare în Zell am Ziller.

Ne-a plăcut mult în zonă, aşa că ne-am întors şi în penultima zi, când ne propusesem să facem şi noi excursia până la Krimml. Numai că vremea ceţoasă şi cele -18 grade care ni se păreau crunte atunci (încă nu schiasem la cele -23 de pe gheţar), ne-au pus beţe în roate, aşa că ne-am rezumat la a face de câteva ori pe eroii în telescaunul neacoperit şi umbrit care deservea frumoasa pârtie 21 şi apoi ne-am dat doar pe pârtiile dinspre Zell am Ziller deservite de telescaune acoperite.

Toată povestea schiului din Valea Ziller aici.





La schi în Zillertal: Mayrhofen

8 02 2010

Mayrhofen este numele celei de a patra zone de schi,  unde ai posibilitatea să te dai pe 159 km de pârtii. O foarte mică parte dintre acestea se află în zona Ahorn, accesibilă din Mayrhofen cu cea mai mare telecabină din Austria. N-am schiat deloc aici pentru că erau prea puţine pârtii, dar am urcat în ultima zi ca să vedem peisajul:-).

Cea mai mare parte a pârtiilor se află în zona Penken – Rastkogel – Eggalm, zonă  destul de întinsă pe versanţi care este accesibilă din localităţile Hippach, Mayrhofen, Finkenberg şi Tux. Spre ora închiderii telescaunelor trebuie să ai mare grijă unde te afli, ca să nu te trezeşti nevoit să cobori la câţiva kilometri de locul unde ai lăsat maşina, aşa cum am făcut noi:-). Pentru doritori, aici se află şi pârtia Harakiri 78%, cea mai abruptă pârtie din Austria. Mă întreb care o fi cea mai abruptă din Europa…

Am fost în această zonă în prima zi a excursiei, cu urcare din Finkenberg, căci gondola se afla lângă casă:-). Vremea a fost cam ceţoasă, antrenamentul lipsă, iar temperaturile scăzute, aşa că ziua nu a fost una dintre cele mai reuşite. Am orbecăit ce-am orbecăit prin ceaţă în zona Penkenjoch, apoi am urcat cu telecabina la Rastkogel, la 2415m, unde ne-am trezit deasupra unei impresionante mări de nori din care ieşeau o mulţime de vârfuri semeţe. Am schiat ce-am schiat la soare cu dinţi pe pârtiile late de acolo şi apoi când s-a înseninat şi jos am coborât înapoi în zona Penkenjoch pe frumoasa pârtie roşie nr. 16 care îşi merită din plin numele de „Coborârea panoramică”. Parcă îţi vine mai mult să stai şi să admiri decât să schiezi pe această pârtie. De la Rastkogel se putea trece şi la Eggalm dar numai pe un skiroute, sau coborând cu gondola, aşa că am lăsat-o pentru altă dată.

În Penkenjoch am încercat să ne întâlnim cu ceilalţi şi tot căutându-i şi vorbind prin staţiile care nu prea aveau semnal ne-am trezit la închiderea telescaunelor în zona Penken, de unde puteai să cobori doar  în Mayrhofen. Aventură, căci maşina era parcată frumos în faţa cabanei în Finkenberg, ambele chei erau la noi şi până acolo nu erau decât vreo 13 km de mers în clăpari şi cu schiurile în cârcă.:-) Dar ne-am bucurat de priveliştea din gondola suspendată pe un fir deasupra văii, gondolă care e impresionantă atât când o vezi de jos cât şi atunci când te uiţi din ea, iar jos în localitate am avut noroc de un skibuss care a venit peste 40 de minute şi ne-a dus acasă. Atenţie,  la gondola din Mayrhofen nu există nici un fel de parcare pentru maşini! Noi nu ştiam asta şi într-o zi ne-a cam încurcat.

Toată povestea schiului din Valea Ziller aici.