Descoperind Apusenii de Paste, 6 – 10.04.2007

7 09 2009

De ce descoperind Apusenii? Pentru că în aceste 4 zile am „gustat” din toate: monumente naturale, chei, pereţi de stâncă, sate risipite pe dealuri, păduri de poveste, aer şi peisaj de munte, cascade, iarnă, vară, primăvară şi toamnă, oameni de treabă, căsuţe cu acoperişuri de fân….Şi am plecat de acolo cu dorinţa de a reveni să-i studiem mai în profunzime

*

Vroiam să plecăm din Bucureşti pe la ora 14, astfel încât să ajung şi eu la Prohod la o bisericuţă de pe lângă Zlatna… dar cine să-şi imagineze că din Panduri la ieşire din Bucureşti se pot face 3 ore, iar de la noi din Militari o oră… aşa că ieşim tocmai pe la ora 17… şi am mai stat şi la ieşirea de pe autostradă la coadă pentru intrare în Piteşti … încă vreo oră…

O vizibilitate extraordinară… se vedeau munţii de pe autostradă (Leaota ? Iezer, Făgăraş…) habar n-aveam că se pot vedea munţii de pe autostradă… pe Dealul Negru la fel, privelişte cu munţi îmbrăcaţi în hainele lor de iarnă la 360 de grade… Valea Oltului, peisajul meu preferat, vârful Cozia cu zăpadă pe vârf … amintiri de pe vârf dintr-o noapte ceţoasă şi vântoasă de acum 3 ani ;)… planuri de încercat un nou traseu la toamnă… mai aruncăm o privire spre Făgăraş după ce ieşim de pe Valea Oltului şi apoi se lasă întunericul….

…Intrăm pe drumul spre Zlatna, în bezna nopţii îţi dai seama că ai ieşit din câmpie şi mergi printre dealuri. Un foc arzând pe un versant, ne oprim să vedem ce este, întrebăm şi ni se spune că se arde iarba pentru păşunat. De lângă foc se aud voci de oameni care probabil îl controlează. Pleci cu un sentiment ciudat… vara nu-i ca iarna iar noaptea nu-i ca ziua…Continuăm pe vale… în sus, cu gândul de a căuta un loc de cort… măcar de Zlatna să trecem. La Cerbu nu mai ajungem sigur, iar Prohodul s-a terminat de mult. Valea se îngustează din ce în ce mai mult. Sate, păduri, terenuri săpate sau plantate, sau garduri pe care îţi e teamă să le sari noaptea să nu intri pe terenul cuiva… nici un loc de pus cortul. Pe stânga se ghicesc nişte formaţiuni ciudate, sunt dealuri de steril sau ceva, nu reuşeşti să distingi în noapte, dar se vede că nu sunt naturale… albia râului pare a fi în amenajare… un castelaş mic pe dreapta, lângă el un posibil loc de cort, dar nu prea interesant, pentru că este chiar în sat, dacă nu găsim mai sus ceva ne întoarcem aici… mici porţiuni inundate, case ruinate, probabil luate de ape? Pereţii văii se apropie din ce în ce mai mult, serpentinele se înteţesc şi peste tot numai pădure. Unde e o bucăţică de teren plat neîmpădurit este şi o casă… mergem până în pasul Bucium, unde sunt numai câini… inspectăm câteva posibile locuri de cort, dar sunt toate pietruite şi nu avem unde monta cortul, aşa că ne întoarcem până la urmă la o „parcare” care avea şi câteva petice de iarbă pe care să punem cortul. Încercăm să facem abstracţie de praful omniprezent şi de o pasăre care tot ţipă straniu prin pădure, mâncăm şi ne culcăm. Noaptea pare totul atât de ciudat…

Ziua 1: Diverse „minuni” naturale – Detunatele, Piatra Vulcanului, Groapa Ruginoasa

Ziua 2: Plimbari prin sate rasfirate pe dealuri

Ziua 3: Scarita Belioara

Ziua 4: Chei si cetati





Descoperind Apusenii (ziua a2a)

27 02 2009

Ne trezim un pic mai târziu, ciocnim ouă, ne urăm Hristos a Înviat, şi în ciuda protestelor Anei că e prea de dimineaţă, scoatem la sacrificiu friptura de miel, vinul şi cozonacul… drobul îl terminasem de sâmbătă L. Nişte mâncăruri oribile, Ana asta nu ştie deloc să gătească 😀 de aia până la sfârşitul turei am lins toate castroanele, de oribile ce erau mâncărurile din ele :D… ne-am sacrificat ce să-i faci… Proprietarii pensiunii au insistat să ne dea o masă şi o faţă de masă să mâncăm, iniţial nu am vrut să-i deranjăm dar cred că mai degrabă ar fi fost supăraţi dacă am fi refuzat, aşa că a trebuit să mâncăm pe masă :D. Până mâncăm atâtea oribilităţi, ne mai uităm pe hartă şi ne dăm seama că drumul care credeam noi că se termină în sat ducea de fapt la Huedin, mai o vorbă, mai o gură de vin… se face în jur de ora 12… Ana şi Alex sunt loviţi de lene… spun că au venit de Paşte să se relaxeze, nu să facă ture… aşa că îi lăsăm să se relaxeze şi noi plecăm la o turişoară spre Dârleşti, Trifeşti, Petreasa, fără să ne propunem un obiectiv anume. Laviniu avusese ceva probleme cu gâtul şi nu ştia dacă n-o să-l supere prea tare pe drum, aşa că am hotărât să mergem până unde avem chef şi de acolo ne întoarcem (totuşi ne luăm şi o frontală, aşa just in case). Credeam că o să ne întoarcem repede… dar… 😀

culmea-darlesti-trifesti-petreasaLa intersecţia spre Horea o luăm pe drumul forestier care merge tot înainte, apoi la prima bifurcaţie la dreapta. Nu erau indicatore sau ceva dar am luat-o după ureche. La câteva minute trece pe lângă noi o dacia papuc 4×4 (maşina de căpătâi a localnicilor din zonă) şi întrebăm şoferul dacă suntem pe drumul cel bun, ne spune că da şi se oferă să ne ducă până mai sus. Nu refuzăm, aşa că am scăpat de vreo 2-3 km de drum prăfuit tăiat în munte. Ne lasă în primul sat – Dârleşti. O luăm în sus pe drum… era destul de naşpa că era plin de praf care ne intra şi în cele mai nebănuite orificii 😀 încerc să-mi imaginez cum arată iarna… să vizualizez tranşeele săpate prin zăpadă între casă şi grajd, de care povestea domnul Mititeanu. Cum trebuie să arate iarna pe aici… continuăm pe drum, copii se opresc din joacă şi vin la gard să ne spună Hristos a Înviat şi să ne întrebe unde mergem… După cele scrise pe o clădire ne dăm seama că suntem deja în Trifeşti… satele astea sunt aşa împrăştiate pe dealuri, încât nici nu-ţi dai seama când ai trecut dintr-unul în altul… nu există indicatoare de localitate…branduse Încet încet începem să avem şi „privelişte” asupra dealurilor înconjurătoare… continuăm să mergem după ureche, şi la un moment dat drumul se transformă în potecă şi ne poartă pe nişte păşuni la o oarecare distanţă faţă de case… am pierdut drumul principal, dar ce mai contează, oricum acum s-a deschis priveliştea în faţă şi ne dăm seama cam încotro trebuie să mergem. Vremea e superbă, o zi autentică de primăvară… numai că cireşii înfloriţi şi corul păsărelelor nu sunt nicăieri… singurele semne de primăvară sunt câteva covoraşe de brânduşe aruncate din loc în loc, unde nu au pus oamenii bălegar… mergem pe deasupra caselor, şi simţim privirile curioase ale localnicilor îndreptându-se către noi. Mergem fără nici o grabă, bucurându-ne de vreme, de peisaj şi de linişte… Păcat că din loc privirea îţi mai este atacată de o casă galben sau verde ţipător care nu se încadrează deloc în peisaj… ar trebui dată o lege pentru păstrarea specificului zonei…

Oprim într-un loc cu semnal să transmitem urările de rigoare celor dragi, şi ne uităm vreo oră aici în bătaia soarelui… Cum necum, după ce am mai traversăm câteva păşuni dăm iar în drum, chiar la intrare în intrarea-in-petreasaPetreasa… aici este un indicator de lemn, şi o băncuţă cu umbrelă amenajate lângă un izvor. Loc de odihnă pentru cei care bat pe jos drumul până în sat… la un moment dat aveau chiar şi beculeţe colorate, care acum probabil nu mai funcţionează. Continuăm pe drum….”satul” este şi mai răspândit pe dealuri decât cele dinainte… 2-3 case grupate ici colo şi între ele păşuni. Ne gândim că nu are rost să urcăm până pe Vârful Petreasa (1564m) pentru că oricum era împădurit şi probabil că nu aveam mare lucru de văzut de pe el, vedem mai multe de unde ne plimbăm acum, şi este oricum şi destul de târziu (în jur de ora 16) ca să avem timp să găsim şi poteca prin pădure şi drumul de întoarcere în timp util. Hotărâm să coborâm în Valea Ploştini şi apoi să parcurgem muchia Zânzeşti – Giurgiu – Buteşti pentru a coborî în Horea şi apoi în Matieşti. Drumul se termină şi nu pare să fie nici o cale de coborât în vale… versantul e plin cu copăcei care ţi-ar face imposibilă coborârea iar apa din vale se aude înfiorător… pare de netrecut fără un pod… şi mai e şi versantul despădurit şi abrupt de pe partea cealaltă pe care ne întrebăm cum îl vom urca… O muchie cu ceva cocoaşe… am mers pe curbă de nivel. Vara se ajunge cu papuc 4×4 şi chiar Opel ca al nostru am văzut… dar vai… cum trebuie să fie iarna pe aici dacă îi dă o zăpadă serioasă…

peisajDar nu renunţăm fără încercare. Drumul se termină într-o păşune deasupra unor case, iar câţiva metri mai sus începe pădurea întunecată de brad prin care se urcă spre Vârful Petreasa. Tot mai sus, în pădure, se închide şi valea care separă cele două muchii, formând versantul Vârfului Petreasa. Coborâm pe păşune la ultimele două case înainte de pădure. Întrebăm dacă avem cum să trecem valea şi ne spun că e poteca spre stânga, găsim o dâră de potecă prin fâneaţă, în direcţia indicată, care se transformă în potecă lată, în toată regula, după ultima casă înainte de intrarea în pădure. Valea nu este nici pe departe atât de abruptă pe cât părea de sus, iar râul atât de mare şi înfricoşător. Intrăm iar într-o pădure de basm din care doar zânele mai lipsesc. Ce diferenţă bruscă poate fi între pădure şi păşuni… Exact la mijlocul văii sunt ruinele unei case sau cine ştie, unei mori… doar peretele cu uşa a rămas în picioare… Mai stăm şi aici la o pauză, e prea frumos să plecăm aşa repede… Avem o frontală, ne descurcăm noi în caz de ne prinde noaptea. Doar n-ar fi prima oară :D.

privind in urma dupa ce am trecut pe culmea cealaltaPe versantul celălalt continuă un fel de rum forestier care o ia în jos paralel cu apa, iar din el se desprinde o drumo-potecă ce o ia spre muchie de-a coasta. Este o zonă tristă, pe alocuri despădurită, pe alocuri cu copaci rupţi într-un mod foarte ciudat, cam la aceeaşi înălţime de zici că i-ar fi rupt cineva în mod special. De aici se vede cu totul altfel versantul pe care am mers… pare chiar zonă de munte, casele sunt chiar răsfirate. Poteca se transformă într-un tunel pe sub crengi de brad… Laviniu se apucă să culeagă nişte conuri de pe jos, apoi dăm în drumul care vine din Horea. De aici se deschide perspectiva şi în partea cealaltă spre Pătruşeşti, Preluca, Niculeşti şi spre Vârful Sihla (1670m) , înzăpezit . Frumos frumos frumos… poze poze poze…

Se vede toată roata pe care o descria atât de bine domnul Dinu Mititeanu în relatarea ”Simfonie în alb”, formată din acele dealuri, despărţite de văi, ce poartă pe fiecare „spiţă” câte 2-4 cătune moţeşti: Fericet (unde s-a născut Horea), Costeşti, Matiseşti; Petreasa, Trifeşti, Dârlesti; Zânzeşti, Giurgiuţi, Buteşti; Pătruşeşti, Preluca, Teiu; Baba, Niculeşti, Lamaşoaia… şi care converg spre centrul satului Horea, ca spiţele unei roţi,… Tot felul de întrebări încep să-mi chinuie mintea: cum trăiesc oamenii ăştia aşa izolaţi? Ce se fac iarna? Cum se duc la şcoală, cum se cunosc, cum se îndrăgostesc? Cine ştie, poate ei între ei se cunosc mai bine decât ne cunoaştem noi cu vecinii de bloc… Ne uităm şi ne întrebăm care ar fi frasinul lui Horea şi care casa memorială… admirăm silueta bisericuţei din Costeşti… cum să nu-ţi doreşti să faci Paştele sau un Crăciun acolo sus…

Dar soarele nu mai are mult până la apus, iar noi mai avem un drum lung în faţă şi necunoscut. Ţinem drumul până o face prea mult la stânga şi ne dăm seama că am ocoli prea mult. Mai sărim nişte garduri, mai tăiem nişte păşuni, mai întrebăm un nene ieşit prin ogradă şi găsim alt drumeag adânc, în prima parte mai înalt decât noi, că dacă nu dădeam într-o intersecţie am fi avut ceva probleme în a sări gardul şi a coborî în drum.

Horea. E bine, încă nu e întuneric, chiar avem şanse să ajungem în Matişeşti pe ceva lumină… Ne omoară cu zile drumul până în sat… după aşa traseu frumos, ni se pare că n-o să se mai termine niciodată. Ne mai distrag atenţia vreo două maşini care ne „hrănesc” cu nişte praf şi o vulpiţă care vroia să traverseze strada dar a fost întreruptă de o maşină. Ajungem la cort în jur de ora 20 – 20.30 (iată că plimbărica lejeră şi scurtă prevăzută la început a ajuns la 7 ore, de asta o frontală e bună ÎNTOTDEAUNA!) unde îi găsit pe Alex şi Ana hămesiţi şi pregătiţi să plece în căutarea noastră J. Mâncăm cu toţii, le povestim ce-au pierdut, mai facem o plimbărică până la capul satului, de unde mă aşteptam să văd zona prin care am fost ziua plină de luminiţe… uitasem că suntem la ţară şi nu la oraş şi că aici oamenii nu ard curentul degeaba… la somn…





Descoperind Apusenii (ziua a3a)

27 02 2009

ce-amai-ramas-din-linia-mocaniteiS-a făcut deja luni… ne trezim, tragem de Alex şi Ana să se trezească şi ei, ne luăm la revedere de la gazde şi le lăsăm o sticlă de vin de la tata, măcar atât să facem şi noi, şi plecăm din Matişeşti o dată cu oamenii care se îndreptau spre biserică, pentru slujba din timpul zilei. Drumul deja cunoscut până în Albac, apoi pe Valea Arieşului până în Câmpeni. De aici însoţim linia fostei mocăniţe, din ce în ce mai distrusă, în ciuda faptului că a fost declarată monument istoric pe tronsonul Abrud-Vidolm… L Din loc în loc găsim şi câte un copac înflorit. Valea Arieşului e foarte frumoasă, parcă în această zonă nu mai e nici atât de industrializată, e mai îngucascada Sipoaiastă şi mai puţin locuită, mai sălbatică… ne uităm în dreapta-n stânga, mai oprim, mai facem poze, ne bucurăm de frumuseţea locurilor. Oprim şi la superba cascadă Şipote şi o pozăm, împreună cu linia mocăniţei invadată de ierburi.

Aici: Info Box – Despre Mocanita


Apoi o luăm la stânga spre satul Poşaga de Sus . Drum prost… prost… trecem pe lângă mănăstirea şi prin Cheile Poşegei care erau fumegânde, lăsăm maşina lângă barul comunal (drumul continuă înainte pe Valea Poşegii până în satul Orăşti) şi ne întoarcem un pic pentru a o lua pe drumul spre Scăriţa Belioara (prima străduţă la dreapta după biserica satului, drumul merge de-a lungul văii Belioara, pe la baza deluşorului pe care se află biserica satului).

Citisem că se poate ajunge cu maşina un pic mai departe dar nu aveam nici un chef s-o stricăm pe-acolo ptr că arăta destul de naşpa drumul şi oricum veniserăm la munte, nu la plimbat cu maşina. Cosul BouluiVedem Coşul Boului şi avem impresia că exact la baza lui se află nişte căsuţe… hotărâm ca dacă nu avem timp de traseu să urcăm măcar până la căsuţe. Am fost miraţi să găsim maşini tocmai pe marea de grohotiş de la începutul rezervaţiei, chiar un matiz… hm… Citim din materialele, printate, mai întrebăm în stânga-n dreapta, ne dăm seama că nu prea avem timp de făcut tot circuitul, aşa că până la urmă o luăm la dreapta pe o vale seacă (Răstoaca) care merge pe la baza abruptului. Lene mare, nu ştiu ce era cu noi. Am stat să admirăm stânci, să mâncăm, să citim descrierea… parcă aveam picioarele bătute de pământ :D. Până la urmă ne-am urnit şi-am luat-o după marcaj în sus, printr-un morman de frunze uscate, de zici că eram în mijlocul toamnei, nu în mijlocul primăverii. Ne bătea gândul să urcăm până la Coşul Boului, dar nu găsim nici o cale de acces care să ni se pară în regulă.

casute pe dealul BradatelAjungem şi în şa, în poieniţa Cornul Pietrei, după un adevărat înot prin frunze. Ne uităm pe hartă şi vedem că mai e muuult până sus şi destul de târziu. Ne prindem şi de faptul că nu este sigur nici o casă chiar la baza Coşului Boului, ci că acestea sunt pe un deal din faţa lui (dealul Brădăţel), dar de la distanţă nu-ţi dai seama că e vale (Răstoaca) între ele. 🙂 Mai stăm puţin prin şa, ne mai uităm pe hartă şi apoi o luăm la dreapta pe culmea Muncelul, pe un triunghi roşu care nu se ştie unde mergea, că pe harta noastră nu era :D. Îl părăsim însă în curând, imediat ce ieşim din pădure şi începem să coborâm de-a dreptul pe nişte plaiuri înierbate de pe dealul Brădăţel, având în dreapta minunata privelişte a Coşului Boului.

casutaDăm de o căsuţă stil zona Apusenilor, probabil adăpost de vară. Dă-i poze din toate unghiurile posibile, bucurie, „uite, da , da ăştia-s Apusenii pe care îi căutam” etc etc… stăm şi ne minunăm o mulţime acolo, apoi coborâm şi tot ne mai întoarcem să o mai vedem încă odată şi să o mai pozăm… dar… surpriză… mai jos o altă căsuţă la fel. Poze şi acesteia, şi cum coborâm mai apare câte o căsuţă, unele chiar au şi un mic gărduleţ în jurul lor, mai apar încet încet căsuţe şi pe dealurile vecine… surprize surprize… nu ne aşteptam să găsim atâtea căsuţe cu acoperiş de paie pe aici… poze peste poze, poze iar şi la Coşul Boului, ne tot minunăm şi răsminunăm, uh ce frumoasă este căsuţa cu gărduţ, în spatele căreia se vede Coşul Boului… ce frumos ar fi să trăieşti acolo să te trezeşti în fiecare dimineaţă să vezi muntele din spate…. Ne mai grăbeşte soarele care stă să apună şi câteva urme de mistreţi… găsim o potecuţă care se afundă iar în pădure şi coborâm pe ea până jos, când prin pădurice, când prin poieniţe înverzite…

foc-in-cheile-posegiiLuăm maşina pe praful căreia fuseseră scrise nişte porcării, şi ne instalăm înainte de intrarea în chei, într-o poieniţă mai mare de pe dreapta, chiar cu o masă şi nişte băncuţe amenajate, dar care nu pot fi folosite de jegoase ce sunt L. Mai erau şi unii cu muzică ce s-a transformat inevitabil în manele, aşa că am deschis şi noi casetofonul şi am pus pavăză la sunetele ce răzbăteau de la ei. O masă copioasă, timp în care s-a întunecat şi au plecat şi manelele… era foarte ciudat să vezi pădurea arzând pe partea cealaltă a străzii…. de fapt nu ardea pădurea, dar ardea iarba de pe jos… da tot se vedea şi se vedea şi fumul…. o luăm un pic pe stradă spre sat să vedem cum stau lucrurile, strângem un lemn ce mocnea lângă un copac şi îl udăm cu multă apă ca să-l stingem… ne culcăm… mai auzim noaptea trosnete în depărtare, la un moment dat ies din cort să văd ce mai e pe-afară… Laviniu zice că a auzit şi nişte vulpiţe pe lângă cort…





Descoperind Apusenii (ziua a4a)

27 02 2009

Schitul PosagaNe trezim cu corturile şi maşina acoperite de cenuşă… şi pădurea fumegând pe o suprafaţă destul de întinsă ca să fie un foc controlat… Vizităm Schitul Poşaga – o mică bijuterie sculptată în lemn aflată la intrarea în chei, mai admirăm şi cheile cu piciorul şi coborâm la izvor… mai oprim un pic să vedem o cadă naturală cadade spălat rufele şi apoi dă-i iar prin gropi până la DN. Nu facem prea mulţi kilometri pe drumul bun, că apare indicatorul la stânga spre Ocoliş… brum brum, un drum la fel de bun şi de asfaltat ca cel anterior.

Aici: Info Box – Schitul Posaga

Parcăm maşina unde ni se pare nouă că drumul începe să se strice din ce în ce mai tare şi ne plimbăm un pic prin Cheile Runcului,Cheile Runcului sunt frumuşele dar nu sunt spectaculoase, mai trece şi un ditamai drumul prin ele spre care merge spre satul Lunca Largă. De fapt nici unele din Cheile pe care le-am văzut în Apuseni nu mi s-au părut spectaculoase, dar sunt foarte frumoase… domoale, săpate în stâncă domoală. Apoi ne întoarcem un pic şi o luăm la dreapta pe un podeţ pentru a ajunge în Cheile Pociovaliştei. Acestea seamănă foarte mult cu cele dinainte… într-adevăr, păcat ca au făcut drum prin ele, le-au luat toată frumuseţea… le-am ghicit strâmtorile pe care trebuie să le fi avut înainte să se construiască drumul…

… Iar drumul prost, apoi drumul naţional care e mai bun, ne apropiem din ce în ce mai mult de Turda, Valea Arieşului se lărgeşte din ce în ce mai mult, primăvara îşi face apariţia şi ne tot întrebăm de ce nu mai ajungem la Buru… În sfârşit intersecţia spre Aiud 31 km… „ei cât de prost poate să fie drumul, trebuie să-l facem în maxim o oră că e scurt”… Ei şi –aşa de prost a fost că l-am făcut în 2h30 cu tot cu pauzele însumând max 45 de minute… O fi el asfaltat cu mici excepţii, dar are nişte gropi de greu poţi depăşi 15 km la oră… doar dacă ai maşină de serviciu sau ceva hârb de Dacie să nu-ţi pese de ea… Dar frumuseţea locurilor a meritat tot stresul de la volan…

Cetatea ColtestiDealuri line înverzite, Colţii Trascăului (1110m) şi Piatra Secuiului (1128m) o stâncă de calcar uriaşă parcă aruncată acolo de nişte civilizaţii extraterestre, terenurile parcelate şi semănate, având diferite nuanţe de verde, în funcţie de cultura plantată pe ele, livezi frumos aranjate de pe dealuri. Apoi drum bun în localitatea Colţeşti, mergem un pic până la baza cetăţii cu acelaşi nume, ne minunăm cum au găsit tocmai acel moţ de deal să o cocoaţe în vârful lui, faţă în faţă cu Piatra Secuiului, plantând copaci pe curbele de nivel pentru a susţine terenul…

Aici: Info Box – Cetatea Coltesti

Iară gropi, apoi Cheile Aiudului Cheile Aiudului(cunoscute şi sub denumirea de Vălişoarei sau Poienii) frumoase şi ele, cred că mai mari decât toate celelalte, cel puţin cu pereţii mai abrupţi, dar cu drumul tot stricat… După ce-am ieşit din chei mai că înnebunisem… nu mai suportam drumul ăla cu gropi pe care trebuia să mă chinui să le ocolesc… Aici însă primăvara era în toată splendoarea ei… Copaci roz, galbeni, roşii, albi… Toate florile în mii de culori, toţi copacii de pe dealuri la apogeul înfloririi sau înverzirii… superbie… iată primăvara pe care am căutat-o în Apuseni şi am găsit-o aici… În cele din urmă, aproape la limita răbdării şi a nervilor aapusm ajuns şi în Aiud şi am ieşit la drumul principal care nu mai avea gropi… Ceva pomi înfloriţi şi pe Valea Oltului, mult mai mulţi decât la plecare, un apus superb pe lângă Brezoi şi tristul drum către casă…





Descoperind Apusenii (Prima zi)

27 02 2009

Deşi ne trezeşte ciripitul păsărelelor, rămânem rupţi, lipiţi de izoprene… probabil că începe să se simtă alergătura asta continuă din fiecare vineri seara până duminică dimineaţa… Într-un final scoatem nasul din cort… arată mult mai bine ca aseară… chiar în faţa corturilor este o frumuseţe de păşune pe care ar fi mers la fix puse corturile, poate mai bine că n-am văzut-o că s-ar fi supărat cineva dacă ne puneam corturile pe păşunea lui. Ne urnim tocmai pe la 11, cu destinaţia „Detunatele”, „Piatra Vulcanului” şi „Groapa Ruginoasă”… Având în vedere ora târzie, credeam că nu vom apuca să le facem pe toate.

Bucata de drum până în pas arată cu totul altfel decât pe noapte. Drumul nu mai pare aşa de îngust, şi nici serpentinele aşa de ameninţătoare. Din pasul de 915 m, începi să cobori spre localitatea Cerb şi tot aici ieşi şi din pădure şi vezi şoseaua şerpuind în curbe largi la vale. Vedem şi biserica lângă care ar fi trebuit să dormim iar eu să particip la Slujba Prohodului. Apoi găsim indicatorul către satul Bucium, unde se află Detunatele, primul nostru obiectiv pe ziua aceea. Drumul devine deodată bombardat… case urâte, viloaie roz sau verzi de prost gust, cu tablă strălucitoare pe ele… dacă am fi în Elveţia ar arăta tare bine… dar nu suntem în Elveţia, suntem în România… în Apuseni, unde casele ar trebui să aibă culori naturale, sau să fie din lemn, şi cu acoperiş de fân… şi mai e şi albia râului pe care mergem… plină plină de gunoaie. Iniţial m-am gândit că sunt cei de la viloaie care aruncă gunoaiele în apă sau sătenii (aveam să aflu mai târziu în aceeaşi zi, principalii vinovaţi pentru această mizerie)… eram total dezamăgită… mă aşteptam să găsesc cu totul altceva în Apuseni… şi drumul plin de praf, deşi mergem cu 20 la oră, lăsăm nori de praf în spate… mai bătea şi soarele şi strălucea praful… nasol… de ce laudă toată lumea Apusenii?

Ajungem în sat, parcăm maşina lângă gardul unei case, lângă indicatorul spre Detunate şi o luăm la picior încercând să supravieţuim prafului care ne înconjura. Urcăm pe un drum urât, cu tone de praf, plin de urmele lemnelor cărate de sus şi din loc în loc şi semne de „civilizaţie”. Eram din de în ce mai dezamăgiţi… trecem pe lângă casa Fefeleaga… acum un bar… unde am fost sfătuiţi să ne mai oprim să ne mai tragem sufletul, că nu aşa se merge la munte şi să servim, o apă, un suc ceva ca să avem forţă să urcăm drumul greu ce avea să ne ducă la Detunate… nu, mulţumim, ne-om descurca noi cu ce avem în traistă.

Aici: Info Box – Ce sunt Detunatele?

Întâi apar nişte brazi, mă opresc să le fac poză… praful dispare, brăduţii se înmulţesc, aerul este din ce în ce mai curat şi mai tare… intrăm în pădure… parcă într-un alt tărâm… aer tare, care te ameţeşte de cap, păsărele care ciripesc, frigul care îţi intră în oase, verde tare peste tot în jur… parcă n-am mai fost de un car de ani într-o pădure… pietre căzute din Detunata Golaşă, petice de zăpadă, covoare de muşchi… oare unde sunt ascunse zânele şi spiriduşii pădurii? Trebuie să fie pe undeva pe aici,Detunata e cadrul perfect… pietre presărate din loc în loc, ca nişte bucăţi de megaliţi, blocuri de piatră dreptunghiulare de diverse mărimi, acoperite cu diverse tipuri de muşchi… apoi prin pădure, grămezi de piatră, parcă ar fi descărcat cineva nişte camioane cu pietre într-un loc fără copaci din pădure. O grămadă pe stânga, una pe dreapta… se vede un luminiş… iată Detunata Golaşă! O imensă orgă creată de natură. Sau poate mai degrabă o stivă cu sticle… iar la baza ei grămada cu tot ce s-a rupt din ea în decursul timpului… „Parcă am citit că se urcă pe ea”. De-a dreptul era exclus să urci că păreau foarte friabile „sticlele din stivă” şi mai era şi surplombată, dar trebuie să se poată ocoli. Continuăm prin pădure, după un marcaj forestier, pentru că cel turistic dispăruse. Şi găsim poteca de urcare pe Detunată, ajungem sus… Ce bine dacă ar fi fost vizibilitatea de ieri… dar nu, azi este ceva pâclă la orizont… totuşi recunoaştem în depărtare Piatra Vulcanului deşi n-o văzusem niciodată. Vedem şi un munte mare de steril galben, probabil Roşia Montană, Detunata Flocoasă, pe care nu vom mai merge, tărâmurile apusene… Frumoos…de pe Detunate spre Piatra Vulcanlui

Se înnorează, începe să bată vântul… hai să plecăm dacă vrem să ne ţinem de plan… mă desprind cu greu din pădure, mă mai opresc din loc în loc să-mi umplu plămânii cu aerul curat şi urechile cu liniştea întreruptă de trilurile păsărilor… să-mi bucur ochii cu verdele crud al brazilor şi al muşchiului moale care se aşterne ca un covor la picioarele noastre, Alex şi Ana o iau înainte, noi ne mai oprim, mai admirăm, mai respirăm… ah ce frumos ar fi să trăim în această pădure de basm… ori chiar n-am mai fost de mult într-o pădure, ori chiar e frumoasă ca nici o altă pădure…

Înapoi pe drumul prăfuit, care nu mai pare aşa de urât acum, când ne-am clătit privirile, auzul şi plămânii în pădure. Încercăm să vizităm casa Fefeleaga, dar cei care sunt acolo ne spun că sunt rudele ei, şi că vor deschide muzeu până la vară, acum suntem îndemnaţi iar să servim ceva de la bar.

Aici: Info Box – Cine este Fefeleaga

Ne urcăm în maşină, încercând să introducem în ea cât mai puţin din tonele de praf care au acoperit-o şi plecăm spre Piatra Vulcanului. Toată „excursia” ne-a luat cam două ore.

Abrud – un orăşel mic şi drăgălaş plasat într-o depresiune, la confluenţa Abrudului cu Cerniţa… cu blocuri şi toate cele, orăşel pe bune ce mai. Mă întreb din ce s-o întreţine orăşelul acesta?

Aici: Info Box – Abrud

pasul BucesApoi ajungem la Buceş. Drumul este destul de rău, dar mult mai bun ca cel spre Bucium. Albia râului Cerniţa, care curge pe lângă drum este toată plină de gunoaie… cât de nesimţiţi sunt oamenii, stau şi mă întreb ?? Apoi ni se răspunde la întrebare… ditamai groapa de gunoi, neîngrădită, neacoperită, nenimic… şi foarte aproape de râu… huh, de aici sunt gunoaiele 😦. Cică suntem în UE … Parcă în zonă începe să se schimbe şi peisajul, mai multe căsuţe mai mici şi mai puţine vile, dealuri cât de cât înverzite scăldate în lumina soarelui, seamănă mai mult a Apusenii despre care am citit prin povestiri… Intrăm apoi pe o porţiune împădurită a drumului, ne uităm pe kilometraj şi vedem că nu mai este aşa de mult până la Piatra Vulcanului… şi cum mergeam noi aşa prin pădure pe un drum provocator din punct de vedere al luptei cu ocolirea gropilor „uite uite uite uite!!!” o mare cetate de piatră se zăreşte înPiatra Vulcanului faţă printre copaci. Mai o bucată la o curbă, mai încă o bucată la altă curbă… yupiii… s-a meritat din plin efortul de a veni şi până aici. Ajungem în pasul Buceş, la 745 m, lângă localitatea Vulcan, de unde se poate admira Piatra Vulcanului în toată splendoarea ei. Vremea este superbă de data asta, poze peste poze, din păcate este prea târziu ca să mai facem şi un circuit, aşa că ne mulţumim cu admiratul şi cu un mini picnic la poalele ei :D.

Aici: Info Box – Piatra Vulcanului

Hopa sus şi pornim spre Groapa Ruginoasă, că avem ceva kilometri de mers până acolo (cam 70+), plus apoi de întors în Matiseşti pentru seara de Paşte (încă vreo 40 km) şi Ana ar vrea să punem şi cortul pe lumină (s-o creadă ea :D). Ciuruleasa, Abrud, apoi intrăm pe Valea Abrudului Iacobeşti, Câmpeni… albia râului tot plină de gunoaie, în schimb peisajele parcă încep să aducă din ce în ce mai mult cu Apusenii. În apropiere de intersecţia spre Roşia Montană, un „munte” alb, de cine ştie ce-o fi, care pare a fi pus ca un capac peste vegetaţia de dedesubt. Câţiva pomişori au reuşit să răzbată la lumină… Ajungem în Câmpeni, unde Arieşul este jumătate roşu, jumătate culoarea normală a unui râu, datorită faptului că aici este locul de vărsare al Abrudului.

Apoi o luăm pe Valea Arieşului în sus, prin Gura Sohodol, Necşeşti, Vadu Moţilor, Albac, Scărişoara, Gârda de Sus, Arieşeni, Vârtop… Prima parte a văii este chiar urâtă, un peisaj industrial. Numai exploatări de lemne, cu deşeurile de rigoare, fabrici, furnale, clădiri urâte, probabil pentru muncitori, cisterne, camioane. Parcă eşti într-o zonă industrială, nu într-o zonă turistică. Toată frumuseţea naturală a zonei este ascunsă bine de tot în această industrializare, care dispare abia înainte de Vadu Moţilor. De-acum putem admira Arieşul, dealurile cu căsuţe, vegetaţia, iar între Albac şi Gârda de Sus impresionaţii pereţi de stâncă ce străjuiesc râul, probabil un fel de cheile Arieşului. Peisajul este într-o continuă schimbare, un loc nu seamănă cu altul. Ba dealuri line, ba pereţi ameţitori de stâncă, ba păduri dese, ba pensiuni „pe bandă rulantă” sau sate care se întind pe kilometri, ale căror case sunt despărţite de lungi porţiuni împădurite (nici nu ştii exact când eşti în sat şi când nu, dacă nu eşti foarte atent la indicatoare te trezeşti că ai mers 2-3 kilometri printr-o zonă nelocuită, şi abia apoi ai ieşit din sat, când nici prin cap nu-ţi trecea că mai este posibil să fii în sat.). Să nu uităm de petele mov care se găsesc pe alocuri, unde bătuse soarele şi înfloriseră brânduşele. 🙂 Bineînţeles că oprim undeva şi pentru o mică şedinţă foto. În afară de covoraşele de brânduşe şi de soarele cald, nu prea mai găseai semne ale primăverii…  Punctul culminant se atinge la Vârtop, în „vârful dealului” (1160m), unde am avut exact senzaţia că mă aflu într-o staţiune turistică montană de altitudine. Recunosc pârtiile de ski (încă înzăpezite, ah unde sunt skiurile) de prin poze, recunosc exact staţiunea, înainte de a vedea indicatorul de localitate.

Groapa RuginoasaGăsim pe copaci şi pe stâlpi semnele de marcaj pentru Groapa Ruginoasă, iar când au dispărut ne prindem că am ratat intrarea în traseu şi ne întoarcem. Traseul pleacă din prima curbă mai accentuată a drumului după Vârtop, urcând pe un vâlcel cu apă ce coboară dinspre vârful Ţapul. Cum ne dăm jos din maşină, simţim instantaneu altitudinea… aerul tare, ameţitor, frigul care îţi gâdilă nările şi îţi ridică părul de pe picioare (ptr cine are :p) 😀 Nici nu facem bine primii paşi prin pădure, că dăm de … IARNĂ. Până la Groapă urcăm numai pe zăpadă, din fericire destul de bine bătătorită şi îngheţată, ca să nu-ţi scape piciorul în vreo gaură, şi numai bine de îngheţată ca să nu fie patinoar. Groapa se vede din şaua dintre vârful Ţapul (în stânga) şi vârful La Morminţi (în dreapta) şi este … ruginoasă 😀 şi impresionantă, aşa cum vGroapa Ruginoasaăzusem şi prin poze, deşi e mult mai frumos s-o vezi cu ochii tăi… şi într-o continuă mişcare. Auzeai mici avalanşe de pământ la fiecare maxim 5 minute. În faţă se vede Padişul înzăpezit. O pozăm, ne minunăm şi răsminunăm, şi înapoi la vale, pentru că se lasă frigul din ce în ce mai tare şi era şi în jur de ora 19 (cam 1h30 a durat dus întors)… Ana speră în continuare să ne punem corturile pe lumină… Groapa Ruginoasă… încă un vis îndeplinit …:-)

Aici: Info Box – Groapa Ruginoasa

La întoarcere drumul este mai lejer, parcă l-am făcut şi mai repede (când am venit aveam impresia că nu mai ajungem, că facem mult mai mult de cei 70 de km calculaţi de Kiut). Am trăit o senzaţie tare plăcută… în afară de noi nu era mai nimeni pe stradă, sau pe la porţi… era sâmbăta înainte de Paşte, iar noi ne plimbasem toată ziua fără grijă, prin nişte locuri minunate… a fost prima sâmbătă înainte de Paşte când n-a trebuit să stau să fac mâncare, sau să fiu pe drum spre un loc anume… o zi în care ne plimbam pentru că pur şi simplu asta vroiam să facem, o zi în care nu era obligatoriu să ajungem undeva până la o anumită oră… o zi în care nimic nu era obligatoriu şi care avea să se încheie cu o mare sărbătoare.

Iar trecem prin Arieşeni şi recunosc nişte locuri prin care am trecut acum mulţi ani când am fost aici în tabără, îmi aduc aminte de casa memorială Avram Iancu, de peştera cu Gheţarul de la Scărişoara, ne delectăm iar cu impresionanţii pereţi ce străjuiesc la un moment dat Arieşul… cu dealurile domoale cu case presărate din loc în loc… Uităm complet de prima impresie neplăcută de dimineaţă… ce diferenţă…

Din Albac, un sătuc dezvoltat, sau poate o fi oraş chiar… am văzut chiar un bancomat BCR, o luăm la stânga spre Horea, pentru a ajunge la satul Matişeşti, unde aveam să petrecem seara de Înviere. Mătişeşti – sat european. Ajungem în mijlocul satului lângă biserică, găsim o pajişte pe care ne gândim noi că am putea să ne punem cortul. „Nu vă supăraţi, al cui este terenul acesta?” „ A lui Jean” 😀 Jean se pare că era proprietarul micii pensiuni „Pensiunea Lenuţa”. Ne lasă să ne punem cortul, ne spun chiar să aducem maşina în curtea pensiunii să n-o lovească cei care vor veni la Înviere, ne arată şi unde este toaleta… fără să ne ia nimic în schimb…

Începând cu ora 21 au fost stinse toate luminile din sat… s-a cufundat în beznă… Auzim oamenii cum se îndreaptă spre biserică… „ce-s astea tataie?” „sunt corturi tataie” „păi şi nu le e frig?” „nu le e frig, că au saci de dormit…”. Curg maşinile şi oamenii spre biserică. Iniţial nu ne orientăm şi credem că drumul se termină în sat. Tot vin maşini la Înviere şi mă întreb de unde… a doua zi aveam să aflăm că vin pe drumul de la Huedin. Ne îndreptăm şi noi spre biserică, ni se spune să stingem frontalele. Nu mai există nici o licărire de lumină în tot satul, oamenii stau cuminţi în faţa bisericii… linişte.

HRISTOS A ÎNVIAT! Preotul iese în prag cu Lumina şi o transmite celor care sunt în faţă. Apoi se dă din mână în mână … nu se înghesuie nimeni, nu se calcă nimeni în picioare, nu ţipă…. toţi aşteaptă cuminţi să ajungă lumina şi la ei… apoi se înconjoară biserica, tot în linişte… atât de linişte… nu se aude decât preotul cântând… Apoi se intră în biserică… tot în ordine, se „înghesuie” care mai de care să-l lase pe celălalt să intre…. Mulţimea de oameni se scurge încet în biserică… am ocazia să-i văd pe cei care intră în biserică, toţi sunt îmbrăcaţi frumos… bărbaţii la costum, femeile la fustă, pantofi cu toc, sacou. Se vede că sunt hainele lor cele mai bune, nimic extravagant, simplu, elegant şi frumos. În biserică bărbaţii se duc în partea din faţă, iar femeile rămân în partea din spate. Feţele tuturor strălucesc de bucurie…. se aude doar preotul, nu vorbeşte nimeni, nu se îmbulzeşte nimeni… n-am mai văzut atâta respect faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Ce bine că mai există aşa oameni… ce păcat că sunt din ce în ce mai puţini… Am mai stat un pic la slujbă şi apoi m-am dus şi eu la culcare… a fost o zi taaareeee luuuungă…





Info Box – Cetatea Colţeşti

27 02 2009

Cetatea Colţeşti (Cetatea Trascăului), situată la vest de satul Colţeşti şi la cca 5 km sud-vest de comuna Rîmetea, judeţul Alba, a fost construită în jurul anilor 1296 de subvoievodul Thoroczkay din Colţeşti, ca cetate locuibilă şi cetate de refugiu. A fost ridicată cu premeditare pe vârful abrupt al unei klippe calcaroase, la o înălţime de 1120 m, în urma invaziei tătare (mongole) din anul 1241, când au fost produse pagube însemnate localităţilor Rîmetea şi Colţeşti. Pe turnul nordic, înalt de aproximativ 20 m, se păstrează o inscripţie care menţionează ca familia Thoroczkay a construit castelul în secolul XIII.

În anul 1470 cetatea a fost confiscată de regele Matei Corvin, iar în 1514 a fost devastată de oamenii lui Gheorghe Doja. Opunându-se anexării Transilvaniei de către Casa de Austria (Habsburg) în cadrul revoltei Curuţilor, familia nobililor de Trascău (Thoroczkay) a fost eliminată de pe scena istoriei, odată cu cetatea lor, distrusă la începutul secolului XVIII de către trupele imperiale austriece conduse de generalul Tiege (Lobonţi).

Azi se mai păstrează o bună parte din zidurile incintei şi cele două turnuri laterale.

Wikipedia.org





Info box Schitul Poşaga

27 02 2009


Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în 1933 de preotul paroh al satului, Alexandru Rujdea. Viaţa monahală a început în 1948 şi a durat până în 1960, când, ca urmare a Decretului nr. 410/1959, schitul a fost desfiinţat.

În 1979, părintele Paisie Cosma, restaurează biserica, construieşte clădirea stareţiei şi clopotniţa, precum şi gardul de împrejmuire a incintei împreună cu poarta masivă de la intrare din lemn de stejar, cu o frumoasă sculptură, executată în 1981 de meşterul Vasile Sălăjan din Baia Sprie, judeţul Maramureş.

Însă viaţa monahală începe cu adevărat în 1990, când schitul şi-a dobândit dreptul legal de funcţionare. Biserica este din lemn, pe fundaţie de piatră având formă dreptunghiulară. Naosul cu pronaosul nu sunt separate, suprafeţele formând un spaţiu comun. Pridvorul deschis este sprijinit pe stâlpi din lemn, foarte frumos sculptaţi. Catapeteasma din lemn, de asemenea are o sculptură foarte frumoasă. Uşile de la intrare sunt masive, din lemn de stejar cu o sculptură ornamentală. Biserica are două turle, una mare pe naos şi alta mai mică pe pridvor. Este tencuită în interior şi căptuşită cu şipcă în exterior.

Biserica a fost pictată în frescă de pictorul Carol Gross. Clopotniţa, construită din lemn şi acoperită cu şindrilă, este susţinută de stâlpi puternici din lemn şi ei frumos sculptaţi. În incinta schitului se află un altar de vară construit din lemn, acoperit cu ţiglă şi susţinut de şase stâlpi din lemn sculptat. Clădirea pentru chilii, trapeza, bucătăria şi stareţia sunt din lemn, pereţii fiind tencuiţi în interior şi căptuşiţi cu şipcă în exterior. Împrejmuirea din faţă, paralelă cu drumul, este din zid masiv de piatră la bază iar deasupra acestui soclu este uluca din lemn. Pe zid, făcute din mozaic, se află figurile domnitorilor, de la Decebal până la Cuza.

http://www.crestinortodox.ro/Schitul_Izvorul_Posaga-p22-13766