I.3. Tenerife : Montanas de Anaga şi Loro Parque

Toate povestirile din Insulele Canare

Ultimele zile ale excursiei am ales să le petrecem în partea de Nord-Est a insulei, în fosta zonă vulcanică Montanas de Anaga. Ne-am cazat la Montes de Anaga Hostel  , un fel de refugiu liniştit şi pe gustul nostru, cu atmosferă caldă şi oameni drăguţi, care ne-a plăcut cel mai mult din toate cazările din Tenerife. Adevărul că prin această zonă nici nu prea am găsit pe Booking alte cazări la preţuri rezonabile.

Montes de Anaga este o zonă destul de sălbatică, cu localităţi izolate şi câteva drumuri de legătură, uneori fiind mai rapid să ajungi pe jos în satul de peste creastă, decât pe drumul care ocoleşte şi eventual coboară tocmai până la ocean ca să urce în sat pe partea cealaltă. Drept urmare, nici cine ştie ce magazine nu prea sunt, aşa că mai bine te duci acolo aprovizionat cu mâncare şi apă, dacă nu vrei să fii legat de mâncarea de la refugiu, care e rezonabilă, dar destul de fadă şi nu prea multă.

Aici reuşim în sfârşit să facem şi singurul traseu din toată excursia, un traseu drăguţ, despre care am aflat la final că era închis. 🙂 Mergem cu maşina în Benijo şi parcăm acolo unde se termină asfaltul şi începe drumul de pământ spre El Draguillo, un sat mic cu 2-3 case şi câteva terase. În El Draguillo căutăm un pic traseul, căci era indicator doar spre Chamorga, satul de sus, iar noi vroiam să mergem spre Faro de Anaga. Până la urmă o luăm pe ceea ce părea poteca pe curbă de nivel care mergea spre far, o potecă ok, dar cu vedere direct spre oceanul de jos. Era cumva ciudat, că deşi vedeam şi auzeam oceanul sub noi, efectiv nu aveam pe unde coborî la el, pentru că noi ne aflam destul de sus şi sub noi era totul abrupt şi friabil…

La un moment dat trecem şi printr-un cătun aproape părăsit, Las Palma de Anaga, unde păreau a mai fi doar 2-3 locuitori care nu îmi dau seama din ce trăiau, căci vechile terase cultivate la un moment dat acum păreau destul de lăsate în paragină. Aici vedem şi prima „pădure” de cactuşi din viaţa noastră şi ne bucurăm de priveliştea impresionantelor Roques de Anaga care ies semeţe din ocean. Credeam că mai e puţin şi ajungem la far, dar curba de nivel tot urca şi cobora, traversând toate văiugile care coborau în ocean. Ni se tot părea nouă că traseul nu era prea bine marcat şi pe alocuri poteca era relativ ruptă, fiind nevoie de atenţie, dar am zi că aşa or fi traseele din Tenerife… Nu era ceva dificultate deosebită, dar pentru un traseu marcat era destul de ciudat.

Într-un final ajungem şi la far şi aici aflăm şi motivul pentru care traseul era aşa cum era: poteca era de fapt închisă, dar semnul era doar în partea dinspre far, nu şi în El Draguillo. Ei poate mai bine aşa, că dacă am fi ştiut că e închis traseul nu ne-am fi încumetat şi iar ne-am fi ofticat că nu am reuşit să facem nimic. Aşa, a fost chiar un traseu drăguţ. 🙂 Facem o pauză de masă deasupra farului, luptându-ne pe mâncare cu nişte şopârle curajoase care dacă nu erai atent îţi furau mâncarea din pungă sau chiar din mână. Şi chiar când ne gândeam că nu mai avem nici un chef să ne întoarcem pe unde am venit, cu atâtea traversări, coborâri şi urcări, mai ales că Miha era şi destul de obosită, apar de pe traseul nostru nişte germani cu care intrăm în vorbă şi care ne propun să urcăm cu ei în Chamorga şi de acolo să ne ducă cu maşina la maşina noastră (ei făcuseră traseul circular Chamorga – El Draguillo – Faro de Anaga – Chamorga).

Nu putem refuza aşa propunere, mai ales că aveam să vedem locuri noi, prin care altfel nu cred că am mai fi ajuns. Ei au coborât de la far la Playa de Roque Bermejo şi apoi au urcat în Chamorga direct de acolo, în timp ce noi urcăm direct de la far, ajungând cam în acelaşi timp. O zonă frumoasă şi pitorească, care ne aducea cumva aminte de crestele, satele şi terasele din Nepal, deşi ca vegetaţie predominau plantele de aloe şi cactuşii.

Prin munţii Anaga sunt mai multe trasee care par interesante, unele dintre ele fiind descrise şi aici  . Şi pe wikilock se găsesc de asemeena, multe idei de trasee prin insulele Canare .

Încă un lucru interesant la acest masiv este faptul că dacă pe partea nordică, masivul se opreşte în ocean cu plajele cu nisip negru şi valuri mari de la Benijo, fiind raiul surferilor, pe partea de sud se opreşte în ocean cu drăguţa plajă Las Teresitas, o plajă mare cu nisip galben adus din Sahara (mi-e neclar dacă de vânt sau de vapor), cu dig şi apă mică, numai bună pentru bălăceala copiilor.

Distracții cu bani – Loro Parque

Dacă stai să cauţi, în Tenerife găseşti multe atracţii interesante care, în general, costă destul de mult: parcuri acvatice, plimbări cu submarinul, plimbări printr-un tub de lavă, parcuri cu animale, plimbări cu barca să vezi balene, scufundări în oraşul statuilor etc., dând fiecăruia posibilitatea să aleagă în funcţie de buget şi disponibilitate.

Ceea ce ne-a impresionat pe noi şi ni s-a părut că s-a meritat toţi banii, deşi la început am fost cam sceptici, a fost vizita la Loro Parque (35 euro/pers, copil de 5 ani gratuit). Aici, pe lângă grădina zoologică (pinguni, red panda, lei etc.), au spectacole cu lei de mare, delfini, papagali şi balene orca, care sunt efectiv impresionante. Pot spune că am profitat de fiecare bănuţ cheltuit, pentru că Mihaelei i-a plăcut atât de mult, încât de dimineață de la deschidere, până seara la închidere, am alergat de la un spectacol la altul ca să le vedem pe fiecare de mai multe ori (erau cam 3 spectacole/zi la fiecare categorie). Noi adulţii eram cam leşinaţi că nici nu am apucat să mâncăm până seara, dar copilul, hrănit rapid în pauza dintre spectacole, avea doar grija locaţiei următorului spectacol, când începe, hai să fugiiim să îl prindeeem. 🙂 Spectacolele cu balene orca au fost mai presus de orice cuvinte… Foarte interesant şi educativ este că la fiecare spectacol dădeau informaţii despre cum să protejăm natura, cum sunt afectate respectivele animale de poluare, cât rău fac oamenii prin acţiunile lor, cum din banii pe care îi plătim pe bilete o parte se duce pentru studiul şi protejarea animalelor din sălbăticie… După 6 luni, Mihaela încă mai întreabă cel puţin o dată pe săptămână când mai mergem la Loro Parque să vedem balenele orca…

I.2. Tenerife : Los Gigantes – Masca – Punta del Teno şi Coasta de Nord

Toate povestirile din Insulele Canare

Canionul Masca
Fosta zonă vulcanică din nord vestul insulei este cunoscută prin satul Masca, care a fost izolat de restul insulei până în 1991. Abia atunci s-a construit până la el un drum îngust de o bandă şi cu o înclinaţie considerabilă, pe care în multe porţiuni chiar nu au loc să treacă două maşini, devenind un loc foarte turistic şi cunoscut.

Vroiam să facem un traseu care coboară cei 600m diferenţă de nivel din sat, prin canionul cu acelaşi nume, până la ocean. De la ocean aveam în plan să luăm o barcă taxi  cu fund de sticlă cu care să mergem în Acantilados de Los Gigantes. Iar de acolo eram pregătiţi cu orarul autobuzelor  care ne-ar fi dus înapoi la Masca la maşină, cu schimbare în Santiago de Teide. Super aventură pentru toată lumea, ne gândeam noi, ne-am fi bucurat şi de măreţia stâncilor Los Gigantes pe sub care am fi trecut şi poate, speram eu, am fi avut norocul să vedem şi o balenă două. Dar se pare că Tenerife se încăpăţânează să fie locul în care planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg…

Când ajungem noi, la 10 dimineaţa, deja pe drum este coadă de maşini şi autobuze şi micuţa parcare de deasupra satului este arhiplină. Dar avem totuşi noroc să găsim unul din ultimele locuri de parcare, un pic mai sus de sat, lângă stația de autobuz. În timp ce ne pregătim de traseu, observăm că bate cam tare vântul şi că oceanul este cam înspumat, dar am zis să fim optimişti. Când ne oprim însă la primul chioșc din sat să întrebăm cum se procedează cu rezervarea biletelor pentru barca taxi ni se confirmă temerile că vântul este prea puternic şi că barca nu va circula în acea zi. Zona este foarte drăguţă, cu vegetaţie luxuriantă care acoperă versanţii abrupţi, case de piatră aflate la baza unui colţ de stâncă şi terasele cultivate ale oamenilor. Dar în afară de o scurtă plimbare prin sat nu prea ai ce să faci pe aici şi ca să mergem pe vânt până la ocean coborând şi apoi urcând cei 600m diferenţă de nivel pe acelaşi traseu nu are rost şi ar fi şi cam obositor pentru Mihaela.

Prin acest masiv se pare că mai există cel puţin un traseu  , care pleacă din Tamaiano printr-un tunel şi coboară la ocean prin Barranco Secco, dar se găsesc destul de greu informaţii despre aceste trasee şi se pare că nici starea lor nu e chiar bună, din cauză că pământul e friabil şi nu se chinuie nimeni să le întreţină când se surpă câte ceva. Am mai găsit şi aici un site interesant cu tot felul de trasee prin Tenerife, inclusiv de hike, MTB, maşină etc. UPDATE: Se pare că momentan traseul de la Masca spre ocean este închis.

Coasta de Nord: Bazinele naturale de la Garachico, plajele cu nisip negru la Puerto de la Cruz, Punta del Teno – farul de pe lavă

Suntem fix după zilele în care am încercat fără succes traseele de pe lângă El Teide şi în plus am mai şi venit special până aici o oră din Vilaflor, unde eram cazaţi şi unde trebuia să ne întoarcem seara. Colac peste pupăză la începutul coborârii ni se aprinsese şi becul de motorină, aşa că nici măcar nu puteam să continuăm pe drumul ce urca şi cobora mai mulţi versanţi spre Buenavista del Norte, spre coasta nordică, măcar din maşină să vedem această parte a insulei. Trebuie să urcăm înapoi tot versantul pe care l-am coborât, pe drumul şi mai aglomerat acum şi apoi să coborâm în partea cealaltă spre Santiago del Teide ca să alimentăm, asta dacă ne ţine motorina la urcarea destul de abruptă. 🙂 Cel mai tare ne irită faptul că în loc să facem şi noi ceva mişcare trebuia să stăm iar în maşină…

Noroc că nu avem obiceiul să plecăm cu planuri bătute în cuie şi suntem obişnuiţi cu schimbările, aşa că după ce punem motorină, ne reconfigurăm uşor traseul. Noua destinaţie – bazinele naturale de la Garachico, de pe coasta nordică, măcar o baie în ocean să facem şi noi. 40 de minute pe 20 km spune GPS-ul până la bazine, da ce mai are şi drumul acesta că pare cât se poate de principal? Ei ce să aibă săracul, serpentine normal, care coboară în ace de păr peste alunecarea de teren de la prăbuşirea vulcanului, ca majoritatea drumurilor din Tenerife care trec dinspre Sud-Est spre Nord-Vest pe lângă vulcan :). Sau poate eram noi prea stresaţi de atâta stat în maşină de ni se păreau toate drumurile aşa lungi şi serpentinoase. Aviz bicicliştilor, dacă pe partea de sud mai găseşti o localitate gen Vilaflor sau poate un loc de campare în pădurea de pini, pe partea de nord localităţile se află aproape de nivelul mării şi din cauza alunecării de teren nu prea ai nici vegetaţie şi nici locuri de campare până ajungi pe coastă.:)

Coasta de nord are în cele mai multe locuri, un mal abrupt şi stâncos, te uiţi pe hartă, zici că ajungi pe plajă la un punct de belvedere (mirador), dar de fapt cobori o grămadă de serpentine ca să ajungi la un punct de belvedere deasupra unor stânci de pe care nu prea ai cum să cobori la apă. 🙂 Excepţie fac câteva zone, printre care şi interesantele plaje cu nisip negru, format din lavă şi cenuşă, din Puerto de la Cruz şi bazinele naturale de la Garachico, chiar bazine adevărate cu pereţi din lavă, amenajate cu scări şi balustrade, şi cu apă care se împrospătează continuu de la valurile oceanului.

Dacă în Masca nu prea îţi dai seama că aici a fost o zonă vulcanică, din cauza vegetaţiei luxuriante care a acoperit fosta lavă , la farul din Punta de Teno, construit pe o veche întindere de lavă din foştii vulcani din zona Masca, nu mai ai nici un dubiu. Ne bucurăm de o privelişte minunată a impresionantelor stânci Los Gigantes la apus de soare şi de sunetul valurilor care lovesc malul de lavă pe care este construit farul.

I.1. Tenerife : El Teide – diavolul scuipă foc

Toate povestirile din insulele Canare

În Tenerife nu se poate să nu te impresioneze încă de la aterizare măreția vulcanului Teide (diavolul – cum îi spuneau localnicii care au fost martori la erupţiile acestuia). Acesta s-a ridicat practic din ocean până la aproape 4000 de metri deasupra, având şi sub apă cam aceeași înălțime ca afară. Deşi mai sunt şi alte conuri vulcanice, mai ales pe partea sudică a insulei, parcă orice ai face şi oriunde te-ai duce, tot Teide rămâne magnetul şi punctul central. Aşa că ne-am planificat să explorăm insula începând cu el.

Primele zile am stat în Vilaflor, cea mai înaltă localitate din Tenerife (1400m) şi cea mai apropiată de baza lui Teide. Ne-am gândit că e plasată strategic, fiind aproape şi de munte şi de mare şi în caz de vreme proastă putem merge uşor în alte părţi ale micuţei insule. Ce n-am luat noi în considerare a fost faptul că, deşi distanţele sunt relativ scurte, cei cca. 100km din sud-est în nord-vest (pe lângă vulcan) îi poţi parcurge cu mașina în cam 2h30, căci trebuie să urci practic de la 0 metri la cca. 2300m şi apoi să cobori iar la 0 metri, pe multe multe serpentine în ac de păr. Am aflat asta o dată cu faptul că pe „insula primăverii veşnice”, se pare că e primăvară veşnică doar pe malul mării pe partea sudică, nu şi peste 2000 de metri pe lângă Teide. 🙂

Ca să ajungi sus pe vârful lui Teide şi să arunci o privire în crater ai nevoie de un permis care se obţine gratuit de la Administraţia Parcului Naţional, numai că trebuie să fii atent să îl rezervi din timp (noi în decembrie, extrasezon, nu am mai găsit locuri pentru perioada dorită, deşi ne-am uitat cu o lună înainte). Partea proastă este că atunci când îţi rezervi trebuie să alegi exact ziua şi intervalul orar şi nu ai de unde să ştii cum va fi vremea… Mai există şi varianta să dormi o noapte la refugiul de sus  şi aşa a doua zi ai voie să urci la crater fără permis la răsăritul soarelui, înainte să înceapă programul pentru cei cu permise.

Noi am rămas şi fără permis şi fără bilet de telecabină şi nu am văzut nici craterul, pentru că după ce am aflat că dacă urci cu telecabina teoretic ai voie să stai sus doar o oră, ne-a fost tare greu să ne hotărâm să dăm 27 euro/pers + 13.5 euro/copil. Dar tot răul a fost spre bine, că oricum în cele 3 zile în care ne-am tot învârtit prin zonă nu a mers telecabina din cauza vremii proaste, aşa că dacă ne-am fi luat bilete ar fi trebuit să stăm să ne recuperăm banii înapoi. Pe jos nu ne-am pus problema să urcăm, pentru că 1000m de urcat şi tot atâţia de coborât într-o singură zi, pe un teren destul de friabil e cam mult totuşi, oricât de antrenată e Mihaela, iar la refugiul Altavista nu e indicat să doarmă copiii sub 8 ani, din cauza altitudinii. Traseele din zona vulcanului Teide şi o hartă cu acestea se găsesc aici.

Pentru că uriaşii lumii se văd cel mai bine de la vecinii lor mai mici, am vrut să urcăm pe jos de la Parador Canadas del Teide, pe Alto de Guajara (2.718m) şi să parcurgem o parte din traseul de creastă El Filo, până în şaua Degolada de Guajara, dar ploaia, vântul puternic şi ceaţa nu ne-au lăsat să ajungem nici aici (traseele nr. 15 şi nr. 5 de la linkul de mai sus + traseul care urcă direct de la Parador pe Alto de Guajara care, deşi nu e marcat pe hartă, există şi e marcat în teren, conform informaţiilor de la centrul de informare turistică). Guajara este al treilea cel mai înalt vârf din Tenerife după El Teide şi Pico Viejo (3.135m) şi se află pe creasta care începe la El Portillo şi se termină la Boca Tauce. Această creastă a fost la un moment dat parte din unul din foştii versanţi ai vulcanului, dar atunci când bătrânul Teide s-a făcut prea mare şi şi-a diminuat rezervele de lavă, s-a surpat, prăbuşindu-se în interiorul lui. Atunci, o mare parte din el a alunecat în ocean pe partea de nord a insulei, iar versantul dinspre sud a rămas ca o margine enormă de calderă prăbuşită. Între timp în calderă au început să crească un Teide mai mic şi cu doi frăţiori siamezi (Pico Viejo şi Montana Blanca), care au continuat să scoată la suprafaţă diversele tipuri de roci din interiorul pământului, făcând peisajul să fie ceea ce este astăzi.

Totul este atât de impresionant aici la Teide, încât este superb şi doar să te plimbi pur şi simplu pe traseele amenajate peste întinderea imensă de lavă împrăştiată prin toată caldera (traseele Siete Canadas nr. 4 şi Chavao nr. 18) sau pe lângă impresionantele Roques de Garcia (traseul nr. 3) sau prin pietrişul alb gălbui „scuipat” din interiorul pământului de Montana Blanca (traseul nr.30) … E frumos şi să mergi cu maşina sau bicicleta pe TF-21 până la El Portillo, oprind în toate punctele de belvedere să te bucuri de peisajul deosebit care te face să te simți pe altă planetă, să rămâi uimit de pământul răscolit, de zici că măruntaiele sale cele mai ascunse au curs afară, s-au împrăştiat, s-au amestecat, s-au frământat, s-au luptat să ajungă cât mai departe şi în final s-au întărit şi s-au oprit în forme care de care mai ciudate, mai contorsionate şi mai impresionante. Nu e de ratat nici TF-38, drumul „lunar” ce merge peste întinderea de lavă neagră rezultată de la ultima erupţie a lui Pico Viejo… lavă, lavă şi iar lavă neagră cât vezi cu ochii şi un drum făcut cu multă trudă peste ea, un drum cu marginile marcate bine să nu confunzi asfaltul cu lava neagră şi să parchezi din greşeală într-o parte stricându-ţi maşina. Iar peste toate aceste întinderi de lavă de diverse culori, forme şi texturi, marele Teide se ridică semeţ şi impunător, parcă mândru de opera sa de artă de care ne bucurăm noi, oamenii. Şi probabil că opera este în lucru, căci oricând Teide se poate trezi să mai modeleze un pic ici şi colo peisajul deosebit.

Pentru cine vrea să afle mai multe despre formarea insulei, despre vulcani şi despre tipurile de lavă, este foarte interesant de vizitat centrul de informaţii turistice din El Portillo, unde, printre multe lucruri interesante atât pentru adulţi cât şi pentru copii curioşi, rulează (gratuit) de mai multe ori pe zi un film care îţi explică exact ce şi cum s-a întâmplat cu Teide şi cu insula, de arată aşa cum arată astăzi.