Filmulet „Nepal – experiente nepretuite „

18 05 2012

Pentru cine vrea sa vada/ sa revada proiectia Nepal – experiente nepretuite, care a fost prezentata la Cluj si la Bucuresti in primvara acestui an, o poate accesa aici http://www.youtube.com/watch?v=GBNqaIq5OQU. Cine are net bun o poate vedea chiar in format HD. 😉

Speram sa va placa.

Anunțuri




Nepal – Paştele printre rododendroni şi maimuţe, 2011 (rezumat)

10 03 2012

Perioada: 15.04-15.05.2011

Binecunoscutele străzi înguste şi prăfuite, oamenii zâmbitori şi liniştiţi, aceleaşi gropi care ne zguduie din când în când şi o mare hărmălaie de claxoane…
– „Parcă visăm că ne-am întors în Nepal”.
– „Nu, de fapt asta e realitatea, cele 5 luni care au trecut au fost un vis”…:)

*

Ne-am dorit atât de mult să ne reîntoarcem în Nepal, încât şi noi am fost surprinşi de cât de repede am revenit:). Dar nu am uitat lucrurile care ne-au plăcut, aşa că după ce am împrăştiat bagajele în camera hotelului de anul trecut, am ieşit pe terasă să savurăm un ceai, şi apoi am făcut o vizită la restaurantul Thakali Bhanchha ca să mâncăm un dal bhat de care ne fusese atât de dor. Seara am făcut o plimbare de „reobişnuire” prin Thamel. A doua zi ne-am delectat cu o vizită la maimuţele ce stau prin pădurea de la poalele templului budist Swayambhunath şi cu vizite la prietenii de anul trecut.

 

Şi pentru că primăvara în Nepal înfloresc rododendronii, iar noi vroiam să îi vedem în zona Langtang, ne-am motivat să începem excursia montană cu 10 ore interminabile în autobuzul care merge spre Dunche-Syabrubesi (120km!). Ziua următoare, în ciuda ploii, ne-am introdus în bocanci şi am luat-o la pas pe valea Langtang.

În săptămâna care am petrecut-o pe acolo vremea a fost şi bună şi rea, am prins şi privelişti faine dar şi pâclă enervantă, am transpirat la 30 de grade şi ne-am uitat la ninsorile care cădeau în fiecare seară în Kyanjin Gompa (3860m) . Am întâlnit şi cabanieri geniali cu care am rămas prieteni, dar şi enervanţi care trăgeau de tine să te duci la cabana lor. Am urcat cel mai sus la 4900 m (pe Tsergo Ri), am văzut gheţari (din valea Lirung, din Langhisha Kharkha), vârfuri înzăpezite şi iaci, dar şi rododendroni înfloriţi, maimuţe şi cactuşi.

De Paşte am ciocnit la 3900m ouă înroşite cu o rădăcină prăjită:).

Am plecat de aici cam o dată cu stricarea vremii, căci săptămâna următoare, când am parcurs o parte din „Tamang Heritage Trail” pâcla nu ne-a prea lăsat să vedem în depărtare mai mult de dealul din faţă. În schimb am parcurs nişte poteci geniale (Syarpagaon Trail, Thuman-Tatopani) supravegheaţi pe alocuri de hoarde de maimuţe, am văzut câteva sate autentice (Thuman şi Gotlang) şi am participat chiar la un training făcut oamenilor din sat cu finanţare UNDP.

Am încheiat cu a treia săptămână când am urcat la lacurile din Gosainkund (4400m), am trecut prin pasul Laurebina (4610m) spre zona Helambu şi am mers pe jos până în Sundarijal, la vreo 10 km înainte de Kathmandu. În zona Gosainkund vremea a fost rezonabilă, deşi pâcla de dimineaţă se încăpăţâna să ne strice pozele.

În Helambu însă ploile şi-au făcut atâta de cap încât în ultimele zile plecam înainte de 6 şi ne opream  de tot în jurul prânzului. Evitam să facem pauze prea dese în zone înierbate, căci eram ţinta lipitorilor care apăruseră deja. Cu toate astea, am reuşit să ne bucurăm de frumuseţea junglelor pe care le traversam şi a teraselor printre care mergeam.

Ultimele zile le-am petrecut cu prietenii din Kathmandu. Am vizitat oraşul Patan şi când ne-am întors din munte am trecut iar şi pe la frumosul templu budist de la Boudhanath.

 În ziua plecării era anunţată o grevă (temutele „bandh” care în trecut ieşeau cu conflicte), dar în Nepal turiştii sunt turişti şi am beneficiat de autobuz special păzit de „poliţia turiştilor” care ne-a dus la aeroport, ca să plecăm mulţumiţi din ţara lor şi să mai revenim. Ce scrie la ghid că „Nepalul este una dintre cele mai sigure ţări din lume pentru turişti” este cât se poate de adevărat.

Am făcut şi acum escală de încheiere a vacanţei în Istanbul:). Era atât de aglomerat în această perioadă încât nu am mai avut chef să vizităm nimic şi ne-am rezumat la stat pe malul mării şi privit la delfini, bineînţeles cu o cutie de baclavale alături:).

*

Şi iar am adormit şi am început să visăm că suntem în România, că mergem în fiecare zi la serviciu, că ne întâlnim cu rudele şi vechii prieteni. Oare unde ne vom mai trezi data viitoare?:)

POVESTIRI DETALIATE

I. Plimbări pe valea Langtang, de Sfintele Paşte

1. Poteci ignorate de turiştii obişnuiţi (Kathmandu – upper Renche)

2. Maimuţe, rododendroni, ouă roşii, dureri de cap şi vârfuri înzăpezite  (upper Renche – Kyanjin Gompa şi plimbări în zonă)

Partea I: Din Upper Renche spre Kyanjin Gompa 

Partea II: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre pasul Ganja  şi pe valea Lirung

Partea III: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre Langhisha Kharkha şi pe vârful Tsergo Ri

II. Tamang Cultural trail – dezamăgiri şi bucurii neaşteptate (upper Renche – Thulo Syabru)

III. În vizită la lacurile sfinte de la Gosainkund (Thulo Syabru – Gopte)

IV. La joacă cu ploaia prin Helambu (Gopte – Sundarijal)

Excursia anterioară în Nepal, toamna 2010





Franţa : în loc de „la revedere”, două superbe trasee de via ferrata şi câteva plimbări

9 03 2012

Distanţa parcursă cu maşina ~ 225km
Harta celor două zile:

Miercuri, 29 iulie 2008

Via ferrata La Daille
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Graici – Masivul Vanoise
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Savoia – Localitatea Val d’Isère
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 10 min până la intrare, 2h traseul de via ferrata, 30 min coborârea înapoi la maşină

Zilele anterioare ne-am tratat răul de înălţime cu patru trasee de via ferrata scurte, bine echipate, dar foarte expuse, aflate de-a lungul drumului pe care ne-am întors înapoi în Val d’Isere.

Ne trezim de dimineaţă şi urmăm binecunoscutul drum spre drăguţul sătuc Val d’Isere, unde cu vreo două săptămâni mai înainte am parcurs primul traseu de via ferrata din Franţa. Acum suntem mai antrenaţi şi mai obişnuiţi cu expunerea, aşa că ne băgăm încrezători pe via ferrata La Daille, aflată chiar pe peretele vis a vis de via ferrata Roc de Troviere.

Traseul este unul … superbissim de aerian şi deşi este foarte bine echipat, este şi solicitant. Începem cu o traversare pe peretele aproape vertical, cu maşinile cât un purice văzute printre picioare.  Apoi urmează o urcare cu o mică surplombă, pe acelaşi perete, cu aceleaşi maşini sub tine:). O coborâre la fel de minunat de aeriană denumită „La traversee de l’Aigle”, o nouă traversare şi o ultimă urcare aproape verticală, cu o nouă mică surplombă. Ne-a plăcut la nebunie!

Sus ieşim pe o pajişte cu iarbă şi floricele, facem o pauză mai lungă de admirat împrejurimile şi de privit la punctele care se mişcă pe Roc de Troviere. Apoi urmăm poteca bine definită ce ne duce înapoi la parcare. Înainte de a pleca mai admirăm o dată masivul Vanoise şi ne gândim că poate o dată vom urca pe vre-unul din cele mai înalte vârfuri ale sale:  Grande Casse (3855m), Mont Pourri (3779m), Grand Sassiere (3747m), le Dent Parrachee (3684m), sau Bellecote (3416m).

Ne continuăm drumul spre Albertville pe valea râului Isere, prin zona cunoscută cu denumirea de Tarentaise. Această zonă este cunoscută atât pentru specificul satelor locale, cu casele construite din piatră foarte bine conservate, dar mai ales prin faptul că aici este cea mai mare concentrare de pârtii de schi din lume. Găsim aici trei mari domenii schiabile binecunoscute Espace Killy (Val d’Isere cu gheţarul Pissaillas, Super Tignes cu gheţarul Grand Motte – 300km de pârtii), Paradiski (Les Arcs, La Plagne cu gheţarul Bellecote – 425km de pârtii) şi Les Trois Vallees (Courchevel, Meribel, Val Thorens – 600km de pârtii). Dar sunt şi staţiuni mai mici ca La Rosiere, Valmorel sau Sainte-Foi-Tarentaise. Am înţeles că dacă nu ar fi existat Parcul Naţional Vanoise cele trei mari domenii schiabile ar fi fost interconectate… atunci ar fi fost nebunie curată … peste 1000 km de pârtii:). Partea proastă este că zona este destul de scumpă, cel puţin pentru schi.

Zona ne aduce aminte de cantonul Uri din Elveţia, căci vara din Tarentaise se poate trece către valea Maurienne prin pasul Iseran (2770m), către Italia prin pasul Little St Bernard (2188m) şi către nord (Beaufort – Megeve) prin pasurile Cormet de Roselend (1967m) şi pasul Saisies (1657m). Iarna însă aceste pasuri sunt închise, ieşirea din vale putându-se face doar prin Albertville.

Din Albertville continuăm în amonte pe valea râului Arly până la Ugine, unde facem stânga spre Annecy, pentru a vedea şi lacul cu acelaşi nume, cunoscut drept cel mai curat lac din Europa. Zona este foarte drăguţă, o mulţime de oameni erau pe malul lacului la mişcare, sau în apă cu bărcile, deşi vremea era cam incertă. Lacul este chiar înconjurat de o pistă de biciclete care are vreo 14 km şi am înţeles că aceasta s-ar continua până în Albertville. După ce am dat turul lacului şi ne-am mai plimbat un pic prin Annecy am urcat spre Thones, unde ne planificasem pentru a doua zi un traseu de via ferrata.

Am găsit peretele pe care mergea traseul şi am văzut pe el nişte capre negre, deşi peretele se află chiar deasupra orăşelului, am mai consultat prognoza meteo şi apoi ne-am retras pentru somn într-o parcare din afara oraşului pe care o ochiserăm de la venire.

*

Joi, 30 iulie 2008

Via ferrata de la Roche a L’Agathe
Localizare în Alpi: zona subalpină a Franţei – depresiunea Thones (la vest de masivul Aravis)
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Haute Savoie – Localitatea Thones
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 10 min până la intrare, 2h20 traseul de via ferrata, 40 min coborârea înapoi la maşină

Traseul de via ferrata pe care vrem să-l parcurgem azi este unul din traseele celebre din Franţa, din cauza unei surplombe care are gradul ED (Extrêmement difficile). Surplomba este foarte bine echipată cu trepte, dar este şi foarte … surplombată:), aşa că îţi trebuie ceva forţă în mâini ca să o poţi depăşi. Ea poate fi însă ocolită printr-o scară inversă, care scade gradul traseului la D (difficile)

Via ferrata începe „tare” încă de la început, prin trecerea unui pod de maimuţă (pe un cablu mergi cu picioare iar pe alt cablu eşti asigurat), pe care senzaţiile sunt garantate, căci cablurile se cam mişcă iar la picioare vezi cam tot satul şi maşinile cât un purice:). Imediat după pod vine o traversare un pic surplombată pe perete, care e foarte „fun” de făcut după ce te-ai încordat tot pe pod:). Laviniu mi-a strigat rapid că el n-are cum să stea acolo până vin eu să îmi facă poze şi că se duce până într-un loc mai lejer, unde să-şi poată odihni mâinile şi regla respiraţia:). M-a lăsat singură cu podul şi cu morcovii, căci traseul cotea după perete:).

Via ferrata continuă în traversare ascendentă pe perete, mai trece câte-o dală, mai câte o mică surplombă, câte un pereţel, un horn, o traversare expusă … pasajele variază pe măsură ce înaintezi, aşa că nici vorbă să te plictiseşti. Deşi este bine echipat, traseul este destul de solicitant, dar cu atât mai frumos din acest motiv. Are şi vreo două ieşiri pentru cei care simt că nu-i  mai ţin puterile, una pe la mijlocul traseului şi una chiar înainte de marea surplombă.

Noi alegem să evităm surplomba, pe scara inversă care urcă în paralel cu aceasta pe ultimul perete. Senzaţiile de pe această scară luuungă şi înclinată spre vale sunt de neuitat. Acum, fiind deja obişnuiţi cu acest tip de scară după parcurgerea traseului de via ferrata Pichet, ne bucurăm din plin de expunere, facem poze, ne uităm la casele şi maşinile care sunt mici la picioarele noastre. Acest traseu a fost tare frumos, la fel ca traseul La Daille. Sau pur şi simplu eram noi mai în formă acum, la final de excursie şi ne bucuram mai mult de expunerea traseelor. Coborârea înapoi la maşină am făcut-o pe o potecă la început cu cabluri şi care se transforma apoi în potecă lejeră.

Din Thones continuăm spre La Clusaz şi Flumet, traversând masivul Aravis prin pasul cu acelaşi nume (1490m). Masivul Aravis face parte din zona subalpină a Franţei, iar cel mai înalt vârf al său este Pointe Percee (2752m). Şi această zonă, ca majoritatea zonelor de munte din Franţa de altfel, este recunoscută pentru sătucele tradiţionale bine conservate şi pentru activităţile sportive ce pot fi desfăşurate în munţii din jur (schi, biciclism, trekking, alpinism, caiac etc.). Din Flumet urmăm drumul cunoscut de anul trecut, prin  Megeves şi les Houches până în Chamonix, unde ne cazăm în drăguţul camping Les Arroles, pe care îl simpatizasem foarte mult şi înainte.

Zilele următoare aveam să le petrecem la shoping de echipament şi plimbări pe ploaie prin Chamonix şi Sallanches, şi cu drumul de traversare al Elveţiei spre draga noastră Austrie.

După cum probabil am mai spus, Franţa este o ţară tare frumoasă şi foarte complexă, cel puţin în partea montană din est pe care am vizitat-o şi noi timp de trei săptămâni. Iniţial aveam planificat să stăm doar o săptămână, dar pur şi simplu nu ne-am putut lăsa duşi de atâtea frumuseţi.:) Şi noi încă n-am văzut totul… de fapt am văzut doar o mică parte din frumuseţile zonei…

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Nepal – Paştele printre rododendroni şi maimuţe, 2011 (cuprins)

9 03 2012

Perioada: 15.04-15.05.2011

A. Rezumatul excursiei

B. Povestirile detaliate

I. Plimbări pe valea Langtang, de Sfintele Paşte

1. Poteci ignorate de turiştii obişnuiţi (Kathmandu – upper Renche)

2. Maimuţe, rododendroni, ouă roşii, dureri de cap şi vârfuri înzăpezite  (upper Renche – Kyanjin Gompa şi plimbări în zonă)

Partea I: Din Upper Renche spre Kyanjin Gompa 

Partea II: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre pasul Ganja  şi pe valea Lirung

Partea III: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre Langhisha Kharkha şi pe vârful Tsergo Ri

II. Tamang Cultural trail – dezamăgiri şi bucurii neaşteptate (upper Renche – Thulo Syabru)

III. În vizită la lacurile sfinte de la Gosainkund (Thulo Syabru – Gopte)

IV. La joacă cu ploaia prin Helambu (Gopte – Sundarijal)





I.2. Partea II: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre pasul Ganja şi pe valea Lirung

7 03 2012

 partea I aici

toată povestea şi harta aici

c. Plimbare spre pasul Ganja (23.04.2011)

 În planul de acasă ne propusesem ca azi să urcăm la punctul de belvedere Kyanjin Ri, dar ne gândim mai bine şi ne dăm seama că totuşi ar fi cam mult să urcăm la 4600m, aşa din prima, fără aclimatizare. Schimbăm planul şi  hotărâm să ne plimbăm un pic pe traseul ce duce spre pasul Ganja (5106m). Prin acest pas se poate face trecerea direct din Langtang în zona Helambu, dar traseul durează cam 3-4 zile şi nu are pe parcurs nici un fel de cabană sau punct de alimentare. În plus este probabil să fie necesari colţari/piolet/cordelină pentru trecerea pasului înzăpezit, iar poteca este destul de neclară şi prost marcată (adică cu momâi prea rare, căci marcaje nu există de nici un fel pe nicăieri în Nepal). Aşa zice ghidul cel puţin, nu ştim ce e exagerare şi ce e adevărat.

Plecăm pe la 7.30, traversăm râul Langtang pe singurul pod din zonă (indicat de cabanier) şi apoi prindem o potecă prin pădure, marcată cu momâi. Pădurea este ciudată, scoarţa copacilor în special, căci se cojeşte ca nişte pergamente şi îţi dă o senzaţie de vegetaţie de pe altă planetă. N-am mai văzut aşa ceva. Vremea este superbă, iar peisajele copleşitoare… Nu ne mai săturăm de privit. Filmuleţul este aici: http://www.youtube.com/watch?v=L1zo67LGmZU.

Peste vreo 2h30 suntem sus pe versantul pe care îl vedeam de la cabană şi ajungem pe păşunile  Ngegang (4000m), unde găsim adăposturile de piatră de care citisem. Acum acestea sunt nişte grămezi de piatră părăsite, semănând cu foste ruine, dar în timpul musonului aici urcă păstorii cu turmele de iaci. Aceştia îşi aduc cu ei până şi acoperişul. Cei care vor să urce în pasul Ganja trebuie teoretic să doarmă aici, pentru aclimatizare, dar şi pentru că următorul loc de cort este tocmai după pas, în adăposturile de piatră de la Keldang (4270m) (şi acestea doar nişte ziduri din pietre, fără acoperiş).

Noi continuăm pe poteca spre pas, dar ne dăm seama că nu prea are rost să urcăm doar ca să ne întoarcem de mai sus, mai ales că peisajul va fi cam acelaşi, aşa că ochim un vârfuleţ-gâlmă în stânga noastră şi hotărâm să mergem pe el. Pe la 11 ajungem în vârf, ca să ne dăm seama că acesta este doar un moţ de pe un picior ce urcă până sus, la peste 5000 m, nicidecum un vârf.:) Dinspre vârfurile cele mari se aud sunete de avalanşe… Probabil că nu e deloc sigur să treci pasul Ganja acum. Stăm un pic sus pentru ceva aclimatizare, dar e cam frig şi altitudinea îşi spune un pic cuvântul, aşa că o luăm destul de repede înapoi.

Pentru că e încă devreme, iar vremea pare să mai ţină cu noi cel puţin o perioadă, hotărâm să facem un detur şi pe la steguleţele de rugăciune din dreapta noastră, cum coboram. Admirăm peisajul care încet încet se acoperă de nori, prindem şi noi steguleţul nostru, ca vântul să-i poarte vorbele peste vârfurile cele înalte şi plecăm destul de repede, căci vântul devine turbat şi parcă taie în carne vie. Vremea care se strică rapid ne face să grăbim pasul, căci n-am vrea să ne prindă white-out-ul pe păşunile Ngegang, unde ne-am pierde cu uşurinţă printre atâtea pietre, tufişuri şi şanţuri. Începe să ne doară şi capul, dar nu ne mai dăm seama dacă de la vânt sau de la altitudine.  N-ar fi de mirare să fie de la altitudine, că deşi am vrut să nu urcăm prea mult, pe gâlma aia am ajuns până la 4400 m fără să ne dăm seama.

Când intrăm înapoi în pădure e mult mai bine şi chiar trebuie să dăm jos din haine, să nu transpirăm. Ne mai minunăm încă o dată de pergamente şi adunăm unele de pe jos spre amintire, iar în 1h40 după ce am plecat de la steguleţe ajungem înapoi la cabană, la fix, căci cum am ajuns s-a  pus iar ninsoarea de seară.

 Seara o petrecem în jurul sobei, distrându-ne cu nişte englezi glumeţi, cu cei ai cabanei şi cu un ghid poznaş care face glume pe seama japonezilor-trekkeri. Descoperim şi momo cu ton la 2,5 euro, yum yum.  Tonul fiind la conservă, era de încredere, aşa că am mai cerut şi următoarele zile. Oricum în zona asta nu am văzut meniuri cu carne, faţă de zona Everest unde aveau şi carne. Ghici de ce făceau străinii diaree:).

d. Pe lângă gheţarii de pe valea Lirung (24.04.2011)

Astăzi este ziua Sfintelor Paşti, aşa că dimineaţă întrebăm cabanierii dacă au ceva cu care am putea vopsi ouăle fierte cu roşu. Se gândesc ce se gândesc, se uită la tot felul de condimente pe care le aveau, dar nu era nici unul roşu. Ne roagă să aşteptăm un pic şi tanti pleacă pe deal, deasupra cabanei şi se apucă să culeagă ceva de pe jos. Ce a apucat-o ??? Vine bucuroasă cu nişte rădăcini, le pune la prăjit într-o tigaie şi apoi unge ouăle cu zeama roşie care s-a format. Şi uite-aşa avem ouă roşii într-un peisaj de vis, pe o faţă de masă ţesută din zăpadă proaspătă.:)

Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!

Pentru că de Paşte nu trebuie să munceşti prea mult, ne propunem o plimbare destul de scurtă (ziceam noi) până la gheţarul din Valea Lirung. Tiparul vremii se repetă şi e iar senin de dimineaţă, deşi aseară ningea de rupea. Plecăm pe la ora 9 pe poteca indicată de cabanier, pe valea râului Lirung. La un moment dat poteca urcă spre dreapta pentru a traversa un mic picior şi apoi ieşim în păşunile Tserpochi (4000-4100m), asemănătoare cu cele de la Ngegang (adică cu pietre, tufişuri şi şanţuri, numai bune să te pierzi unul de altul). Acestea se află la baza punctului de belvedere Kyanjin Ri, pe „partea cealaltă” faţă de sat. Teoretic se poate urca de la cabane la punctul de belvedere Kyanjin Ri şi apoi se poate coborî direct aici şi astfel se fac două trasee într-unul. Era o idee să ne întoarcem la cabane peste Kyanjin Ri, dar una din potecile vizibile trecea pe nişte limbi de zăpadă nu prea încurajatoare, iar alta părea să se piardă undeva în jurul unor stânci abrupte.

Gheţarul Kimshung arată foarte bine şi pentru că e abia 10, ne gândim că n-ar fi rău să mergem până pe buza morenei, să-l vedem şi mai de aproape.  Ajunşi pe morenă, observăm că aceasta este parcursă de o potecă destul de bine definită, pe care o urmăm şi o tot urmăm până ajungem destul de aproape de gheţar, la 4600m după afişajul GPS-ului. Fără să ne dăm seama, în jur de ora 12 ne trezim la aceeaşi altitudine la care se află şi punctul de belvedere Kyanjin Ri, deşi nu vroiam neapărat să facem asta. Poteca părea să continue şi mai sus, dar norii acoperiseră deja aproape toate vârfurile înalte şi coborau vertiginos spre noi, aşa că nu prea avea rost să mergem mai departe. Filmuleţul din zonă este aici: http://www.youtube.com/watch?v=RlwAt3TxL34.

Teoretic trebuia să fim cu ochii după frumoasele vârfuri Kimshung (6781m) şi Yansa Tsenji (6575m), dar din păcate acestea au intrat în ceaţă înainte să ajungem noi la ele şi aşa au rămas toată ziua. Desprinderea unui bloc de gheaţă de pe gheţarul Kimshung şi o avalanşă copleşitoare pe una din feţele lui Langtang Lirung ne fac inima să tresară pentru câteva clipe. Bine că aici jos suntem în siguranţă…

Înapoi în păşunile Tserpochi, ne hotărâm să nu ne mai întoarcem pe unde am venit, ci să o luăm pe buza morenei gheţarului Lirung. Deşi găsim o potecă destul de bine conturată, îmi tot vin în minte amintirile de anul trecut şi am emoţii că poate dăm de zone în care poteca de pe morena instabilă este surpată sau pe cale de surpare sub greutatea noastră. Posibilitatea de a ne prinde noaptea sau ceaţa pe aici nu este deloc încântătoare. La un moment dat pierdem un pic poteca şi dăm în râul ce se scurge din gheţarul Lirung, pe care nu-l putem traversa, dar urcăm mai sus prin boscheţi şi regăsim poteca marcată cu momâi, care traversează râul pe un pod. Ne liniştim când, după râu, găsim şi poteca de coborâre spre Kyanjin, căci la un moment dat poteca pe care mergeam noi o lua aşa de mult în dreapta încât aveam impresia că o să ne ducă înapoi în satul Langtang:).

În Nepal, distanţele şi relieful ni s-au părut destul de înşelătoare, fiind destul de riscant să te aventurezi în zone necunoscute dacă nu ai destul timp la dispoziţie până la căderea serii. Ai impresia că din punctul X ai ajunge în  punctul Y în 5 minute, dar te trezeşti că ai de trecut 5 văi şi 5 creste şi de fapt faci 3 ore şi eventual ajungi şi rupt de atâtea urcuşuri şi coborâşuri. Iar cursurile de apă, mai ales dacă vin dintr-un gheţar, sunt adevărate obstacole, câteodată de netrecut dacă nu dai de un pod.

La 1h30 după ce plecăm din păşunile Tserpochi ajungem înapoi în Kyanjin, încă o dată fix la timp încât să ne punem la adăpost de ninsoarea de la ora 15.  Cam aşa a nins în majoritatea serilor: http://www.youtube.com/watch?v=1gJd7iyPZ7A. Seara o petrecem admirând de la geamul cabanei copilaşii care se joacă pe afară în ninsoare, dându-se pe furtunele care alimentează cabanele cu apă curentă. În plus, mergem cu cabanierul la un lodge mai mare, de unde dăm telefoane acasă la preţul de 1,5euro/minut.

Mai stăm de vorbă cu cabanierul şi ne luăm la revedere, căci mâine el pleacă să ducă copii la şcoală. Vor merge cu calul până în Dunche  şi de acolo cu autobuzul către Kathmandu, unde sunt şcoli mai bune, pe care şi le permit datorită veniturilor obţinute cu lodge-ul. Poate că astfel, copiii copiilor lor vor avea şi alte jucării în afară de datul pe furtun…

continuare





I.2. Partea III: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre Langhisha Kharkha şi pe vârful Tsergo Ri

7 03 2012

partea aIIa aici

toată povestea şi harta aici

e. Langhisha Kharkha (25.04.2011)

Văzând cum ningea în seara anterioară şi gândindu-ne şi la aclimatizarea insuficientă, hotărâm ca azi să mergem până la Langhisha Kharkha (4100m), iar ziua următoare să urcăm pe Tsergo Ri (4984m). Dar dimineaţa e din ce în ce mai frig şi noi ne urnim din ce în ce mai greu. În zona Khumbu ne-am tot străduit să ne trezim de dimineaţă şi să înfruntăm frigul, pentru a prinde vremea bună. Dar de data asta ne-am propus să fim mai relaxaţi şi să nu ne mai chinuim. Încercăm să ne trezim la 6 dar e prea frig, aşa că mai şadem în sacii de dormit şi nu ne încumetăm să scoatem nasul afară. Înainte să luăm micul dejun scoatem la uscat nişte rufe, dar acestea îngheaţă aproape instantaneu, deci nu ne grăbim să plecăm.

Plecăm un pic înainte de 8, când căldura soarelui începe să-şi facă simţită prezenţa şi să ne dezmorţească oasele. Iniţial ne gândeam să închiriem cort şi izoprene, să dormim la Langhisha, dar ninsorile şi frigul din fiecare seară, precum şi faptul că ar fi trebuit să cărăm mai multă greutate, ne fac să alegem doar o plimbare de o zi, dus-întors.

Poteca ce merge pe firul văii Langtang e bine definită şi marcată cu momâi. Trecem pe lângă heliport unde chiar aterizează un elicopter şi pe lângă o fostă pistă pentru avioane, studiem poteca pe care va trebui să o urmăm mâine pentru a ajunge pe Tsergo Ri, urcăm şi coborâm uşor, căci poteca ba merge pe malul nisipos al râului, ba se urcă pe versanţii din stânga (cum mergem) printre pietre şi arbuşti pitici.  Nici nu ne dăm seama cum zboară timpul, şi peste 1h30 vedem că am ajuns la cabanele de păstori de la Jatang (3930m) (de data asta cu acoperiş). Nu ştim exact cu ce se ocupă aceşti păstori, poate vin şi cu alte animale în timpul sezonului verde, căci acum iacii umblă liberi pe unde vor. Chiar cabanierul ne spuneau că au un iac, de fapt o nak dar că nu ştiu exact pe unde umblă momentan:).

De aici peisajele, oricum impresionante, devin şi mai frumoase, căci pe măsură ce înaintăm apar rând pe rând minunatele vârfuri Tenbathang (5702m), Langshisha Ri (6427m), Urkeinmang (6151m), Dorje Lakpa (6966m), Penthang Karpo Ri (6830m). Nu sunt aşa de înalte ca cele din zona Khumbu, dar sunt la fel de frumoase. Peste încă o oră şi ceva ajungem şi în păşunile Nubathang, care sunt pline de iaci ce pasc liniştiţi iarba uscată, unii cu puiuţi mici şi drăgălaşi care se zbenguie ce se zbenguie şi apoi se trântesc obosiţi în iarbă: http://www.youtube.com/watch?v=UdQjTVk_01Y . E tare frumos aici, numai noi, printre iaci şi vârfuri înalte.

Valea se îngustează din cauza morenei gheţarului Shalbachum, coborâtă mult în firul văii. Trecem morena fără probleme pe o potecă bine definită, căci la fel ca morena gheţarului Lirung, e de fapt capătul ce închide gheţarul şi are aspectul unui deal din pietre, nefiind accidentată şi „mişcătoare” ca morena gheţarului Khumbu pe care am traversat-o în excursia anterioară. Apoi, pe la ora 12 ajungem pe păşunile din Langhisha Kharkha, unde nu mai e nimeni în afară de noi, gheţarii veşnici şi iacii care pasc prin împrejurimi.


 


Adăpostul are ceva acoperiş acceptabil, dar e destul de mizerie înăuntru şi fără o salteluţă/izopren şi un material pe care să-l pui nu prea e fun de dormit. Este foarte frumoasă zona, aşa izolată oarecum între munţi, fără prea multe urme de civilizaţie şi aproape că ne pare rău că nu putem dormi aici. Ar fi drăguţ să mai explorăm zona, căci poteca pare să continue destul de mult spre graniţa cu Tibetul. Norii au început iar să se strângă pe vârfurile mai înalte, aşa că după ce mâncăm câte ceva o luăm înapoi pe unde am venit şi ajungem la cabană după vreo 3 ore şi un pic (timp în care se include şi noua pauză de admirat iacii din Nubathang). Am avut noroc azi, căci deşi s-a înnorat destul de devreme, precipitaţiile şi-au făcut apariţia după ora 17 şi în cantităţi mai mici.

Pentru că a doua zi vroiam să urcăm pe Tsergo Ri, am comandat o mulţime de momo ca să luăm la pachet şi am rugat-o pe cabanieră să ne lase şi micul dejun pregătit în sala de mese, ca să nu o mai trezim pe ea dimineaţa. Am cerut atât de multe momo, încât a mai chemat o vecină să o ajute la împachetat:). Deh ce să-i faci, astea erau cel mai uşor de cărat şi bune la gust şi reci.

f. Tsergo Ri (26.04.2011)

Găsim dimineaţă în sala de mese tonele de momo şi termosurile cu ceai, porridgeurile şi tot ce mai comandasem pentru ziua respectivă, aşezate şi acoperite frumos cu folie de aluminiu. Afară e iar foarte frig, aşa că plecăm abia pe la 7. Din excursia spre vârf nu e mare lucru de povestit. Căci nu faci altceva decât să urci, să urci, să urci cale de 1124m diferenţă de nivel pe un picior pe care îl vezi pe tot parcursul traseului. Vezi cum urci în serpentine strânse şi tot urci şi nu se mai termină, iar vârful parcă nu se mai apropie.:) Partea proastă e că pe drum nu prea sunt copaci/tufişuri şi dacă te taie ceva nu prea ai unde să te bagi ca să nu te vadă cei care urcă/coboară. Noroc că azi nu prea mai era nimeni în afară de noi.:)

Primul urcuş e cel mai greu psihologic, pentru că urcă pe serpentine strânse strânse de nu-ţi vine a crede, până aproape de  nişte adăposturi cu acoperiş puse fix pe culmea piciorului. De aici urcarea devine mai lejeră până la Yala Kharka, unde se găsesc iar nişte ruine de adăposturi. În continuare treaba devine un pic neclară, căci apare şi zăpada pe alocuri iar momâile se desluşesc destul de greu din grămezile de pietre. Dacă ar fi ceaţă n-ar fi chiar bine. Dar e încă destul de senin aşa că cu atenţie şi un pic de simţ de orientare ieşim de aici spre dreapta şi începem ultima urcare spre vârf. La început urcăm un pic abrupt pe un fel de grohotiş, iar apoi intrăm pe poteca bine bătută prin zăpadă de turiştii care fuseseră înaintea noastră. Poteca ocoleşte spre vârf un pic „prin spate-stânga”, pe nişte păşuni înzăpezite, căci accesul direct era destul de stâncos şi înzăpezit.

Pe măsură ce facem ultimii paşi pe zăpadă spre vârf, ghicim în jur peisaje deosebite, căci norii s-au grăbit şi s-au strâns cam devreme astăzi. La 11, când ajungem sus, suntem cu totul în ceaţă, singurul lucru pe care îl vedem fiind steguleţele ce flutură cu putere în bătaia vântului… Acest vânt care nu prea ne-a slăbit în nici una din zilele petrecute în Langtang… Dar acum nu e neapărat rău, căci din când în când mai împrăştie norii şi mai vedem câte ceva din gheţarii dinspre pasul Ganja sau căsuţele din Kyanjin Gompa care sunt mici, mici, jos, jos:). Dar Yala Peak, Kimshung şi Yansa Tsenji nu vor să se arate nici de data asta. Teoretic s-ar putea coborî dinspre vârf spre traseul pe care am mers ieri până la Langhisha Kharkha, dar un ghid ne-a zis că poteca are porţiuni acoperite cu zăpadă şi e periculoasă (asta nu însemna neapărat că avea dreptate, cel mai probabil vroia doar să ne sperie), iar vremea nu ne îndemna deloc să încercăm trasee necunoscute.

 

Vremea nu pare să se îndrepte, ba dimpotrivă, aşa că îi dăm la vale fugăriţi de ploaie (care ne-a şi prins de altfel în ultima parte) şi ajungem înapoi la cabană în 2h10. Seara devenim un pic melancolici şi ne pare chiar rău că trebuie să plecăm de aici, unde ne-am simţit ca acasă.

continuare





I.2. Partea I: Din Upper Renche spre Kyanjin Gompa

21 02 2012

toată povestea şi harta aici

a. upper Renche – Langtang (21.04.2011)

Ne trezim la 6 cu speranţa că avem să vedem ceva maimuţe, dar nu avem noroc. Pentru că grupurile cu ghid au prioritate la mai toate cabanele, noi primim micul dejun destul de târziu, deşi îl cerusem cu jumătate de oră mai devreme decât auzisem că îl ceruse grupul… Asta e cultura şi obişnuinţa n-ai ce-i face, ştiam oricum de anul trecut … căci ghizii vor mai veni şi altădată, iar noi cel mai probabil nu. Mai mult decât atât, ghizii şi porterii primesc mâncare gratuită (chiar şi cazare, în sala de mese) de la cabanieri pentru că le-au adus turişti. Nu contează că, de multe ori, noi facem consumaţie mai multă decât cei din grupuri organizate.

Plecăm pe la 8.20, cu rucsacul mai greu cu o roşie, pe care cabaniera ne-a rugat să o ducem fratelui ei din Kyanjin Gompa:). La Lama Hotel găsim o aglomeraţie de lodge-uri mari, aşa cum ne aşteptam şi ne bucurăm că nu am venit aici. Dar turişti sunt cam puţini şi majoritatea coboară… Noi eram convinşi că suntem în mijlocul sezonului, dar aflăm că suntem la sfârşit. Numai bine, asta înseamnă linişte, pace şi cazare uşor negociabilă.

Peisajele se schimbă, iar pădurea de arţar, cucută, stejar şi ferigi ne aduce aminte de pădurea primordială „Lost Valley of Dinosaurus” pe care am întâlnit-o anul trecut între Lukla şi Kharikhola. Numai că aici sunt şi mulţi copaci de rododendron înflorit, care se pare că se decolorează o dată cu altitudinea:). Dacă lângă Thulo Bahrku erau de un roşu aprins, de pe la Renche au dat-o spre roz, iar acuma au început să apară şi albi. Din când în când printre copaci îşi face apariţia şi frumosul vârf Lantang Lirung (7227m).

În două ore ajungem la Gumanchok (Riverside hotel) (2770m), unde facem o scurtă pauză pentru a ne plimba prin superba pădure de rododendroni înfloriţi care se află pe malul apei. Copaci de rododendron de mai multe culori se află unii lângă alţii, iar printre ai se găsesc şi tufe de lăcrămioare uriaşe… Pe măsură ce înaintăm spre izvoarele văii Langtang pădurea începe să se rărească, vârful Langtang Lirung se apropie din ce în ce mai mult, iar rododendronii de diverse nuanţe de roz şi alb ne  înconjoară din toate părţile.  Din loc în loc mai găsim şi cactuşi şi ferigi uriaşe. După încă o oră suntem la Ghora Tabela (3000m), unde rododendronii au luat-o complet razna şi au invadat poiana cea mare cu culorile lor. Filmuleţul poate fi văzut aici:  http://www.youtube.com/watch?v=2KwdUOWRN2Y.

Facem o pauză de  vreo două ore pentru o gustoasă masă de prânz şi pentru admirarea împrejurimilor, iar pe la ora 14 ne continuăm drumul în sus pe vale, după ce ne înregistrăm la check-point-ul de intrare în Parcul Naţional Langtang. Pădurea devine din ce în ce mai rară, iar frumoşii copaci de rododendron înfloriţi dispar şi ei încet încet. După Thangshyap (3200m)  valea glaciară a râului Langtang se prezintă în toată măreţia ei, iar copacii cam dispar pentru următoarele zile. Poteca merge pe curbă de nivel, pe deasupra râului, printre terase cu grâu, orz şi cartofi. Seamănă cu zona Khumbu, dar ne dă o senzaţie de zonă mai sălbatică şi mai puţin umblată.

Înainte de Langtang sunt tot felul de lodgeuri-fantomă care au acelaşi nume cu lodgeurile faimoase din Langtang şi ai căror proprietari trag de tine să te opreşti la ei, ceea ce e cam neplăcut. Pe seară îşi fac apariţia şi vânturile tăioase specifice acestor zone, care ne fac să mărim paşii. Totuşi încercăm să nu ne grăbim prea tare, căci suntem deja la 3400m şi nu vrem să ne ia durerile de cap. Înainte de sat, permisele de parc naţional şi paşapoartele ne mai sunt controlate încă o dată la un check point.

Ne oprim la prima cabană, Peaceful Lodge Langtang, pe care ne-o recomandaseră cei de la  cabana din Renche şi negociem cazarea la 1,5 euro/camera. Până aici am făcut 3 ore din Ghora Tabela, dar nu ne-am grăbit absolut deloc, ba dimpotrivă. Seara ne-o petrecem în sala de mese, uitându-ne la televizor împreună cu toţi cei ai casei şi câţiva vecini, aşa cum se întâmpla şi la noi la ţară când numai 1-2 persoane din sat aveau televizor.

Una peste alta, până acum valea Langtang parcă ne place mai mult decât zona Khumbu, ca atmosferă mai caldă şi lodge-uri mai puţin comerciale, dar şi ca peisaje, mai variate şi cu o tentă mai mare de sălbăticie. Este adevărat că în Khumbu peisajele au fost mult mai impresionante şi mai măreţe … dar aici e altceva… Sau poate pur şi simplu am avut noi noroc să nimerim la lodgeuri mai mici, de familie şi în extrasezon…

b. Langtang – Kyanjin Gompa (22.04.2011)

Astăzi se preconizează o zi scurtă, cu numai 2-3 ore de trekking până în Kyanjin Gompa (3860m). Dar seara dormită în Langtang este obligatorie pentru acomodarea cu altitudinea şi evitarea problemelor. Langtang este un sat mare, în adevăratul sens al cuvântului, cu locuitori permanenţi, faţă de restul aşezărilor de pe vale, unde doar cabanierii stau permanent. Avem toată ziua înainte, aşa că petrecem vreo oră vizitând satul cu case tradiţionale din piatră, cu acoperişuri în stil tibetan şi cu ferestre sculptate în lemn. Aici e şi o fabrică de brânză unde teoretic găseşti brânză (tip emmentaller), dar nouă ne spusese cineva cum că era închisă. Minciunică clasică, cum aveam să constatăm ulterior, ca să luăm de la el, nu de la fabrică. Numai că noi n-am mai luat deloc.

Drumul până în Kyanjin Gompa ne transpune parcă în vastele platouri tibetane, cu valea largă şi aridă împodobită cu mani walls, chorten-uri şi steguleţe de rugăciune budiste şi populată cu câteva sate adunate (Mundu, Sindum, Yamphu)  şi cu turme de iaci ieşite la păscut. În faţă se vede Tsergo Ri, care pare mai fioros decât este, precum şi frumoasele vârfuri de peste 6000m ce închid valea… Nu ne grăbim deloc, în ciuda vânturile care nu întârzie să ne ia în primire şi astăzi. Ajungem în Kyanjin Gompa peste aproape 4 ore, o dată cu primii fulgi de nea care încep să cadă din norii care s-au strâns fără să ne dăm seama deasupra noastră. Şi uite aşa în două zile am trecut de la +31 la ninsoare.:)

Un nepalez îmbrăcat cam jerpelit, care părea şi băut, ne abordează şi ne întreabă unde mergem. Sătui de abordările din ziua anterioară şi convinşi fiind că o să încerce să ne convingă să mergem la lodgeul lui, îi spunem scurt că avem deja recomandare la  Sherpa Hotel şi dăm să plecăm ca să „scăpăm”. „Ah, păi e lodge-ul meu!” ne spune el uimit, parcă nevenindu-i să creadă că tocmai la el veneam, iar faţa i se deschide într-un zâmbet plin de căldură. Şi n-a încercat să ne păcălească, lodge-ul chiar era cel căutat, recomandat tot de cabanierii din Renche… un lodge mic, de familie, aşa cum vroiam noi.

Cazarea o obţinem gratuit pentru că aveam să stăm mai multe nopţi, iar preţurile la mâncare sunt ok, aşa că hotărâm să rămânem aici. Atât în zona Khumbu – Jiri, cât şi aici, am negociat de cele mai multe ori preţul la camere. La prima vedere s-ar putea spune că suntem zgârciţi pentru că ne bucurăm la 1-2 euro câştigaţi pe noapte. Dar dacă tragem linie la sfârşit, economisim cel puţin cheltuiala cu viza unuia dintre noi. Şi faţă de alţi turişti străini care mâncau trei lulele trei surcele, noi făceam întotdeauna consumaţie sănătoasă la cabane şi lăsam mulţi bani proprietarilor. Aceştia câştigau cu siguranţă mai mult din ce le lăsam noi, decât din ce le lăsau cei care nu negociau camerele dar mâncau doar un porridge. Cred că a fost echitabil pentru toată lumea.:)

Atât nenică, cât şi cabaniera, sora lui, s-au dovedit a fi nişte oameni foarte de treabă şi primitori, care ne-au făcut să ne simţim efectiv ca acasă în cele 5 zile cât am stat aici. Probabil că celelalte cabane mari din Kyanjin au sala de mese şi camerele mai izolate şi mai călduroase, dar căldura sufletească întâlnită aici nu cred că se găseşte aşa uşor în altă parte. Nenică, cu zâmbetul său poznaş de neuitat este un om deosebit, deşi seara se mai duce şi el ca omul la câte o duşcă. De la duşcă nu venea decât şi mai vesel şi mai pus pe şotii şi glumiţe, nicidecum violent sau morocănos. Ne-a părut rău că ne-am lăsat pradă prejudecăţilor şi că prima dată l-am judecat după cum arăta şi după cum se comportaseră cei de dinaintea lui… Dar cum zicea cineva, prejudecăţile nu-s întotdeauna rele, căci uneori ne fac viaţa mai uşoară, că nu  mai trebuie să gândim:))).

Afară ninge liniştit … şi-n micul godin arde focul … iar noi ne delectăm cu bunătăţile gătite de cabanieri, garnisite cu minunatul „fresh chili” făcut din roşia pe care le-o aduseserăm de la sora lor din Renche.:) Pfuai, şi-acum când îmi reamintesc îmi lasă gura apă.:D. Şi asta la preţuri decente având în vedere altitudinea şi condiţiile. De exemplu dal bhat-ul, care e „all you can eat”, adică poţi să mai ceri oricât vrei şi poţi să mănânci, era 3,5 euro, o supă groasă de legume proaspete şi tăiţei de casă (sherpa stew) era 2,45 euro, o plăcintă cu mere 2,55 euro şi un ceai negru sub 50 de cenţi.

Noaptea începem să ne închidem sacii şi să băgăm şi medicamentele şi bateriile înăuntru, căci temperatura scade aproape de 1-2 grade.

 continuare