Pentru cine vrea sa vada/ sa revada proiectia Nepal – experiente nepretuite, care a fost prezentata la Cluj si la Bucuresti in primvara acestui an, o poate accesa aici http://www.youtube.com/watch?v=GBNqaIq5OQU. Cine are net bun o poate vedea chiar in format HD. 😉
Speram sa va placa.
Perioada: 15.04-15.05.2011
Binecunoscutele străzi înguste şi prăfuite, oamenii zâmbitori şi liniştiţi, aceleaşi gropi care ne zguduie din când în când şi o mare hărmălaie de claxoane…
– „Parcă visăm că ne-am întors în Nepal”.
– „Nu, de fapt asta e realitatea, cele 5 luni care au trecut au fost un vis”…:)
*
Ne-am dorit atât de mult să ne reîntoarcem în Nepal, încât şi noi am fost surprinşi de cât de repede am revenit:). Dar nu am uitat lucrurile care ne-au plăcut, aşa că după ce am împrăştiat bagajele în camera hotelului de anul trecut, am ieşit pe terasă să savurăm un ceai, şi apoi am făcut o vizită la restaurantul Thakali Bhanchha ca să mâncăm un dal bhat de care ne fusese atât de dor. Seara am făcut o plimbare de „reobişnuire” prin Thamel. A doua zi ne-am delectat cu o vizită la maimuţele ce stau prin pădurea de la poalele templului budist Swayambhunath şi cu vizite la prietenii de anul trecut.
Şi pentru că primăvara în Nepal înfloresc rododendronii, iar noi vroiam să îi vedem în zona Langtang, ne-am motivat să începem excursia montană cu 10 ore interminabile în autobuzul care merge spre Dunche-Syabrubesi (120km!). Ziua următoare, în ciuda ploii, ne-am introdus în bocanci şi am luat-o la pas pe valea Langtang.
În săptămâna care am petrecut-o pe acolo vremea a fost şi bună şi rea, am prins şi privelişti faine dar şi pâclă enervantă, am transpirat la 30 de grade şi ne-am uitat la ninsorile care cădeau în fiecare seară în Kyanjin Gompa (3860m) . Am întâlnit şi cabanieri geniali cu care am rămas prieteni, dar şi enervanţi care trăgeau de tine să te duci la cabana lor. Am urcat cel mai sus la 4900 m (pe Tsergo Ri), am văzut gheţari (din valea Lirung, din Langhisha Kharkha), vârfuri înzăpezite şi iaci, dar şi rododendroni înfloriţi, maimuţe şi cactuşi.
De Paşte am ciocnit la 3900m ouă înroşite cu o rădăcină prăjită:).
Am plecat de aici cam o dată cu stricarea vremii, căci săptămâna următoare, când am parcurs o parte din „Tamang Heritage Trail” pâcla nu ne-a prea lăsat să vedem în depărtare mai mult de dealul din faţă. În schimb am parcurs nişte poteci geniale (Syarpagaon Trail, Thuman-Tatopani) supravegheaţi pe alocuri de hoarde de maimuţe, am văzut câteva sate autentice (Thuman şi Gotlang) şi am participat chiar la un training făcut oamenilor din sat cu finanţare UNDP.
Am încheiat cu a treia săptămână când am urcat la lacurile din Gosainkund (4400m), am trecut prin pasul Laurebina (4610m) spre zona Helambu şi am mers pe jos până în Sundarijal, la vreo 10 km înainte de Kathmandu. În zona Gosainkund vremea a fost rezonabilă, deşi pâcla de dimineaţă se încăpăţâna să ne strice pozele.
În Helambu însă ploile şi-au făcut atâta de cap încât în ultimele zile plecam înainte de 6 şi ne opream de tot în jurul prânzului. Evitam să facem pauze prea dese în zone înierbate, căci eram ţinta lipitorilor care apăruseră deja. Cu toate astea, am reuşit să ne bucurăm de frumuseţea junglelor pe care le traversam şi a teraselor printre care mergeam.
Ultimele zile le-am petrecut cu prietenii din Kathmandu. Am vizitat oraşul Patan şi când ne-am întors din munte am trecut iar şi pe la frumosul templu budist de la Boudhanath.
În ziua plecării era anunţată o grevă (temutele „bandh” care în trecut ieşeau cu conflicte), dar în Nepal turiştii sunt turişti şi am beneficiat de autobuz special păzit de „poliţia turiştilor” care ne-a dus la aeroport, ca să plecăm mulţumiţi din ţara lor şi să mai revenim. Ce scrie la ghid că „Nepalul este una dintre cele mai sigure ţări din lume pentru turişti” este cât se poate de adevărat.
Am făcut şi acum escală de încheiere a vacanţei în Istanbul:). Era atât de aglomerat în această perioadă încât nu am mai avut chef să vizităm nimic şi ne-am rezumat la stat pe malul mării şi privit la delfini, bineînţeles cu o cutie de baclavale alături:).
*
Şi iar am adormit şi am început să visăm că suntem în România, că mergem în fiecare zi la serviciu, că ne întâlnim cu rudele şi vechii prieteni. Oare unde ne vom mai trezi data viitoare?:)
POVESTIRI DETALIATE
I. Plimbări pe valea Langtang, de Sfintele Paşte
1. Poteci ignorate de turiştii obişnuiţi (Kathmandu – upper Renche)
2. Maimuţe, rododendroni, ouă roşii, dureri de cap şi vârfuri înzăpezite (upper Renche – Kyanjin Gompa şi plimbări în zonă)
Partea I: Din Upper Renche spre Kyanjin Gompa
Partea II: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre pasul Ganja şi pe valea Lirung
Partea III: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre Langhisha Kharkha şi pe vârful Tsergo Ri
II. Tamang Cultural trail – dezamăgiri şi bucurii neaşteptate (upper Renche – Thulo Syabru)
III. În vizită la lacurile sfinte de la Gosainkund (Thulo Syabru – Gopte)
IV. La joacă cu ploaia prin Helambu (Gopte – Sundarijal)
Distanţa parcursă cu maşina ~ 225km
Harta celor două zile:
Miercuri, 29 iulie 2008
Via ferrata La Daille
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Graici – Masivul Vanoise
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Savoia – Localitatea Val d’Isère
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 10 min până la intrare, 2h traseul de via ferrata, 30 min coborârea înapoi la maşină
Zilele anterioare ne-am tratat răul de înălţime cu patru trasee de via ferrata scurte, bine echipate, dar foarte expuse, aflate de-a lungul drumului pe care ne-am întors înapoi în Val d’Isere.
Ne trezim de dimineaţă şi urmăm binecunoscutul drum spre drăguţul sătuc Val d’Isere, unde cu vreo două săptămâni mai înainte am parcurs primul traseu de via ferrata din Franţa. Acum suntem mai antrenaţi şi mai obişnuiţi cu expunerea, aşa că ne băgăm încrezători pe via ferrata La Daille, aflată chiar pe peretele vis a vis de via ferrata Roc de Troviere.
Traseul este unul … superbissim de aerian şi deşi este foarte bine echipat, este şi solicitant. Începem cu o traversare pe peretele aproape vertical, cu maşinile cât un purice văzute printre picioare. Apoi urmează o urcare cu o mică surplombă, pe acelaşi perete, cu aceleaşi maşini sub tine:). O coborâre la fel de minunat de aeriană denumită „La traversee de l’Aigle”, o nouă traversare şi o ultimă urcare aproape verticală, cu o nouă mică surplombă. Ne-a plăcut la nebunie!
Sus ieşim pe o pajişte cu iarbă şi floricele, facem o pauză mai lungă de admirat împrejurimile şi de privit la punctele care se mişcă pe Roc de Troviere. Apoi urmăm poteca bine definită ce ne duce înapoi la parcare. Înainte de a pleca mai admirăm o dată masivul Vanoise şi ne gândim că poate o dată vom urca pe vre-unul din cele mai înalte vârfuri ale sale: Grande Casse (3855m), Mont Pourri (3779m), Grand Sassiere (3747m), le Dent Parrachee (3684m), sau Bellecote (3416m).
Ne continuăm drumul spre Albertville pe valea râului Isere, prin zona cunoscută cu denumirea de Tarentaise. Această zonă este cunoscută atât pentru specificul satelor locale, cu casele construite din piatră foarte bine conservate, dar mai ales prin faptul că aici este cea mai mare concentrare de pârtii de schi din lume. Găsim aici trei mari domenii schiabile binecunoscute Espace Killy (Val d’Isere cu gheţarul Pissaillas, Super Tignes cu gheţarul Grand Motte – 300km de pârtii), Paradiski (Les Arcs, La Plagne cu gheţarul Bellecote – 425km de pârtii) şi Les Trois Vallees (Courchevel, Meribel, Val Thorens – 600km de pârtii). Dar sunt şi staţiuni mai mici ca La Rosiere, Valmorel sau Sainte-Foi-Tarentaise. Am înţeles că dacă nu ar fi existat Parcul Naţional Vanoise cele trei mari domenii schiabile ar fi fost interconectate… atunci ar fi fost nebunie curată … peste 1000 km de pârtii:). Partea proastă este că zona este destul de scumpă, cel puţin pentru schi.
Zona ne aduce aminte de cantonul Uri din Elveţia, căci vara din Tarentaise se poate trece către valea Maurienne prin pasul Iseran (2770m), către Italia prin pasul Little St Bernard (2188m) şi către nord (Beaufort – Megeve) prin pasurile Cormet de Roselend (1967m) şi pasul Saisies (1657m). Iarna însă aceste pasuri sunt închise, ieşirea din vale putându-se face doar prin Albertville.
Din Albertville continuăm în amonte pe valea râului Arly până la Ugine, unde facem stânga spre Annecy, pentru a vedea şi lacul cu acelaşi nume, cunoscut drept cel mai curat lac din Europa. Zona este foarte drăguţă, o mulţime de oameni erau pe malul lacului la mişcare, sau în apă cu bărcile, deşi vremea era cam incertă. Lacul este chiar înconjurat de o pistă de biciclete care are vreo 14 km şi am înţeles că aceasta s-ar continua până în Albertville. După ce am dat turul lacului şi ne-am mai plimbat un pic prin Annecy am urcat spre Thones, unde ne planificasem pentru a doua zi un traseu de via ferrata.
Am găsit peretele pe care mergea traseul şi am văzut pe el nişte capre negre, deşi peretele se află chiar deasupra orăşelului, am mai consultat prognoza meteo şi apoi ne-am retras pentru somn într-o parcare din afara oraşului pe care o ochiserăm de la venire.
*
Joi, 30 iulie 2008
Via ferrata de la Roche a L’Agathe
Localizare în Alpi: zona subalpină a Franţei – depresiunea Thones (la vest de masivul Aravis)
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Haute Savoie – Localitatea Thones
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 10 min până la intrare, 2h20 traseul de via ferrata, 40 min coborârea înapoi la maşină
Traseul de via ferrata pe care vrem să-l parcurgem azi este unul din traseele celebre din Franţa, din cauza unei surplombe care are gradul ED (Extrêmement difficile). Surplomba este foarte bine echipată cu trepte, dar este şi foarte … surplombată:), aşa că îţi trebuie ceva forţă în mâini ca să o poţi depăşi. Ea poate fi însă ocolită printr-o scară inversă, care scade gradul traseului la D (difficile)
Via ferrata începe „tare” încă de la început, prin trecerea unui pod de maimuţă (pe un cablu mergi cu picioare iar pe alt cablu eşti asigurat), pe care senzaţiile sunt garantate, căci cablurile se cam mişcă iar la picioare vezi cam tot satul şi maşinile cât un purice:). Imediat după pod vine o traversare un pic surplombată pe perete, care e foarte „fun” de făcut după ce te-ai încordat tot pe pod:). Laviniu mi-a strigat rapid că el n-are cum să stea acolo până vin eu să îmi facă poze şi că se duce până într-un loc mai lejer, unde să-şi poată odihni mâinile şi regla respiraţia:). M-a lăsat singură cu podul şi cu morcovii, căci traseul cotea după perete:).
Via ferrata continuă în traversare ascendentă pe perete, mai trece câte-o dală, mai câte o mică surplombă, câte un pereţel, un horn, o traversare expusă … pasajele variază pe măsură ce înaintezi, aşa că nici vorbă să te plictiseşti. Deşi este bine echipat, traseul este destul de solicitant, dar cu atât mai frumos din acest motiv. Are şi vreo două ieşiri pentru cei care simt că nu-i mai ţin puterile, una pe la mijlocul traseului şi una chiar înainte de marea surplombă.
Noi alegem să evităm surplomba, pe scara inversă care urcă în paralel cu aceasta pe ultimul perete. Senzaţiile de pe această scară luuungă şi înclinată spre vale sunt de neuitat. Acum, fiind deja obişnuiţi cu acest tip de scară după parcurgerea traseului de via ferrata Pichet, ne bucurăm din plin de expunere, facem poze, ne uităm la casele şi maşinile care sunt mici la picioarele noastre. Acest traseu a fost tare frumos, la fel ca traseul La Daille. Sau pur şi simplu eram noi mai în formă acum, la final de excursie şi ne bucuram mai mult de expunerea traseelor. Coborârea înapoi la maşină am făcut-o pe o potecă la început cu cabluri şi care se transforma apoi în potecă lejeră.
Din Thones continuăm spre La Clusaz şi Flumet, traversând masivul Aravis prin pasul cu acelaşi nume (1490m). Masivul Aravis face parte din zona subalpină a Franţei, iar cel mai înalt vârf al său este Pointe Percee (2752m). Şi această zonă, ca majoritatea zonelor de munte din Franţa de altfel, este recunoscută pentru sătucele tradiţionale bine conservate şi pentru activităţile sportive ce pot fi desfăşurate în munţii din jur (schi, biciclism, trekking, alpinism, caiac etc.). Din Flumet urmăm drumul cunoscut de anul trecut, prin Megeves şi les Houches până în Chamonix, unde ne cazăm în drăguţul camping Les Arroles, pe care îl simpatizasem foarte mult şi înainte.
Zilele următoare aveam să le petrecem la shoping de echipament şi plimbări pe ploaie prin Chamonix şi Sallanches, şi cu drumul de traversare al Elveţiei spre draga noastră Austrie.
După cum probabil am mai spus, Franţa este o ţară tare frumoasă şi foarte complexă, cel puţin în partea montană din est pe care am vizitat-o şi noi timp de trei săptămâni. Iniţial aveam planificat să stăm doar o săptămână, dar pur şi simplu nu ne-am putut lăsa duşi de atâtea frumuseţi.:) Şi noi încă n-am văzut totul… de fapt am văzut doar o mică parte din frumuseţile zonei…
Poveste in doi 