Locaţie: Munţii Bucegi
Grad: 1A
Durata: Gura Diham – Poiana cu Urzici (1h40) – La Balaur (1h20) – Creasta Bucşoiului Mare (3h)
Creasta Balaurului este unul din traseele noastre preferate, pe care îl alegem când vrem ceva frumos şi uşor, când vrem să ne bucurăm de linişte, sălbăticie, flori de colţ şi capre negre. Deşi l-am parcurs de mai multe ori, de fiecare dată a fost altfel şi parcă de fiecare dată mai frumos şi nu ne-am plictisit niciodată.
Cred că partea cea mai solicitantă a traseului este urcarea din Poiana cu Urzici până la şeuţa La Balaur, căci cel puţin o oră urci abrupt şi susţinut printr-o junglăraie cum rar întâlneşti. Dacă mai bate şi vre-un soare puternic de vară acolo te topeşti, cum ne-am topit noi când am urcat cu cortul în spate, ca să ne antrenăm pentru Nepal. Toamna în schimb, aproape că era să nu mai recunoaştem vâlcelul cu pricina, pentru că toată junglăraia era veştejită şi vâlcelul eliberat:).
Efortul îţi este însă răsplătit cu minunata privelişte care te întâmpină în poiana de pe vârful Ţimbalului. Ai zice că eşti la un balcon de unde vezi în toată splendoarea lui versantul nordic al Morarului şi, dacă ai noroc, punctuleţele ce merg pe Ace… Dar de obicei nu stai prea mult aici şi urci în continuare prin junglă, ierburi şi covoraşe de flori până la stâncile „La Balaur”. Până aici cam de fiecare dată am făcut în jur de 3 ore de la Gura Diham. 
Niciodată n-am putut sta aici mai puţin de 45 minute, căci priveliştile şi liniştea care te înconjoară fac din acest loc un colţişor de un farmec aparte. Frumoasa privelişte care se vede de pe Ţimbal este întregită cu priveliştea asupra abruptului Bucşoiului şi a depresiunii Braşovului. Cred că toţi cei cu care am trecut pe acolo au fost încântaţi de farmecul locului.
După ce ne tragem sufletul urmează o urcare pe versantul nordic până spre linia crestei, de data asta însă mai puţin abruptă, pe praguri de iarbă cu stâncă şi printre jnepeni. Apoi traseul şerpuieşte pe la baza turnurilor crestei, întâi pe partea sudică pe iarbă, apoi un pic pe partea nordică pe pietre şi iar pe partea sudică, de cele mai multe ori prin iarbă, dar şi pe pietre din când în când. Deşi traseul este expus pe toată lungimea lui, deh e nemarcat până la urmă, în cea mai mare parte are potecă destul de vizibilă şi are doar două puncte mai „emoţionante” – o stâncă pe care trebuie s-o ocoleşti ieşind cu corpul înspre „hău” şi o crestuliţă îngustă pe care poţi să o parcurgi la echilibristică sau să o ocoleşti cu atenţie. După acea bucăţică de creastă e aproape plimbare până în Creasta Bucşoiului.
Prima tură pe care am făcut-o pe Balaur, a avut loc într-o zi de toamnă târzie din 2009, când versanţii nordici erau deja pudraţi cu zăpadă. A fost una din turele care îţi intră adânc în suflet şi pe care din păcate nu prea o poţi împărtăşi cu ceilalţi, atât pentru că nu-ţi găseşti cuvintele să exprimi sentimentele trăite, cât şi pentru că nimănui nu prea i-a ars de poze. Dani a fost tare original, căci atunci când a văzut versantul nordic înzăpezit a avut o reacţie de genul „Aici mi-am băgat aparatul în rucsac şi nu l-am mai scos până nu am ajuns la Omu… Nu mai aveam chef de poze, ci doar chef de viaţă:) ”. Cumva a exprimat temerile tuturor, căci toţi 8 am rămas cam perplexi când am ajuns în şa şi am văzut ce ne aşteaptă.:)
Am avut atunci şi din categoria – nu faceţi ca noi, pentru că din 8 câţi eram nu făcuse nimeni traseul şi nu luase nimeni nici o descriere, deşi majoritatea aveam prin calculatoare. Noroc cu „asistenţa tehnică” prin telefon de la un prieten. Am avut şi din categoria emoţii pentru că unele traversări înguste şi expuse pe zăpadă îţi opreau câteva secunde răsuflarea (mai ales mie:D). Am avut şi din categoria aventură, când am reuşit să facem peste o oră de la Omu la şaua din care se coboară spre Padina şi să orbecăim şi prin şa o bună bucată de vreme pentru că nu găseam coborârea din cauza combinaţiei ceaţă + întuneric + zăpadă fără urme.
Dar cel mai mult am avut din categoria peisaje minunate şi bucurii ale sufletului (inclusiv capre negre la 50 de m noi). O tură care ne-a reamintit de ce mergem pe munţi ori de câte ori avem ocazia si cum un om pe care l-ai cunoscut abia în dimineaţa aceea îţi poate deveni până seara la fel de apropiat de inimă ca cel mai bun prieten pe care îl cunoşti de ani şi ani…
A doua tură am făcut-o vara, dar am tras destul de tare căci aveam bagaj mai greu ca să ne antrenăm pentru Nepal. Următoarea, ca să ne revanşăm, am transformat-o într-o plimbare extrem de relaxată, fără prea mult bagaj, bucurându-ne de puzderia flori de colţ şi de capre negre. Deşi era o zi de toamnă târzie din 2010, zăpada nu apăruse încă.
Cea mai recentă plimbare am făcut-o vara asta, când am mers pe acolo cu nişte prieteni care erau prima dată pe nemarcate. Pentru noi deja totul era cunoscut şi ne bucuram de frumuseţea traseului, dar nu ne mai impresiona ceva în mod deosebit. Dar când îi vedeam pe ei cum se mai mirau de frumuseţile înconjurătoare, când îi auzeam începând să folosească cu plăcere cuvinte ca „expunere”, „săritoare” al căror sens abia acum îl înţelegeau pe deplin, când le vedeam acea luminiţă de fericire în priviri… parcă ne vedeam pe noi acum câţiva ani când mergeam pentru prima dată pe nemarcate, bucurându-ne datorită lor şi mai mult de traseu.
Cu excepţia primei ture, când am făcut 6 ore, cam de fiecare dată am făcut în jur de 3 ore de la „La Balaur” până în traseul marcat de pe creasta Bucşoiului Mare, indiferent dacă am avut bagaj greu sau uşor. Ne plac atât de mult locurile încât n-am putut merge niciodată constant… ba mai găseam un covor de flori de colţ sau de sângele voinicului la care să ne oprim, ba o turmă de capre care ne priveau nepăsătoare, ba mai admiram versantul nordic al Morarului, ba ne bucuram de vreme, privelişti şi de hăurile care ne înconjoară. Ce rost are să ne grăbim? Doar venim aici ca să ne umplem sufletul de bucurie, nu să facem maraton sau să respectăm timpii din descrieri…
Un traseu pe care probabil că o să-l facem cu plăcere ori de câte ore nu vom avea idei pentru altceva.
Poveste in doi 