Nomazi prin Alpi 2007 (cuprins)

24 06 2011

Am pornit de la ideea unei excursii în munţii Dolomiţi (subgrupă din Alpii Calcaroşi de Sud, Alpii Orientali) din Italia. Dar pentru că aveam o lună la dispoziţie (22 iulie – 18 august 2007) şi vroiam să vedem şi Mont Blanc-ul, am hotărât să ajungem la ei cu un „mic” ocol pe la diverse obiective naturale sau trasee montane din Austria, Elveţia şi Franţa, parcurgând astfel cu maşina o distanţă de aproximativ 6530 km. Pentru a putea merge unde vroiam şi când vroiam, am ales să dormim majoritatea nopţilor în maşină, ca să nu mai pierdem timp cu căutatul locurilor de cazare.
2007

Am văzut o parte din Alpii austrieci cu lacuri (Hallstat, Gossau)  canioane (Lammer Klamm, Kitzloch Klamm) şi cascade (Krimml Wasserfall). Am făcut si prima noastră via ferrata „Innsbrucker Klettersteig”. Priveliştea văzută din traseu ne-a impresionat profund – vârfuri stâncoase şi văi pline cu grohotiş (o mulţime de Piatra Craiului, de vreo două ori mai mari şi cu de vreo 10 ori mai mult grohotiş 🙂 ).

Am „bătut” şi Alpii elveţieni, în special cu maşina prin cele mai înalte pasuri ce oferă privelişti impresionante spre gheţari (Fluella -2383m, Julier -2284m, Splugen -2113m, San Bernardino -2063 m, Oberalp -2.044m, St. Gotthard -2108m, Furka -2431m, Grimsel -2165m, Susten -2224m, Nufenen- 2478m, Simplon -2008 m). Dar am făcut şi câteva trasee uşurele dar extraordinar de frumoase: valea Uina cu un canion superb; vârful Eggishorn (2926m) de unde aproape ca îţi dau lacrimile când vezi tot ce te înconjoară (Gheţarul Aletsch, vârful Matterhorn, vârful Monte Rosa si „vecinii”, vârful Eiger si „vecinii” si multe altele) ; lacul Lai da Thuma – unul din izvoarele Rinului. Nu am ratat nici îngustele canioane Via Mala din Thusis şi Schollenen de lângă Andermatt.

În Franţa trecem prin pasurile Forclaz -1527 m şi Montets -1461 m, ca să evităm tunelul ce trece pe sub Mont Blanc. La Chamonix, priveliştea incredibilă de la Aguille du Midi şi cea din telecabina panoramică spre Helbronner ne-au făcut să ne dorim foarte mult să fim acolo jos în imensitatea albă, cu colţari, piolet şi legaţi în coardă şi nu în telecabină uitându-ne la „furnicutzele” care îşi făceau de lucru prin zăpezile veşnice.În drumul spre Dolomiţi nu am ratat nici pasurile: Col de Saisie -1633m , Cormet de Roselend -1968m, Little St. Bernard -2188m şi Grand St. Bernard -2469m.

In Dolomiţii care au fost de fapt „motivul” excursiei vremea ne-a cam jucat feste. Totuşi am reuşit să urcăm pe Piz Boe (3152m) în masivul Sella, să facem via atrezzata Bepi Zac, din sud estul masivului Marmolada, unde am găsit o grotă în care era organizată o expoziţie cu poze crunte din război şi unde am fost nevoiţi să renunţăm la porţiunea mai grea din cauza… ninsorii . Ne-am plimbat şi prin tunelurile din masivul Lagazuoi şi am admirat vârful Tofana de Rozes (3225m) pudrat cu zăpada. Am făcut via ferrata Brigata Tridentina din masivul Sella, un turn de stâncă care a fost exact aşa cum visam noi că trebuie să fie o via ferrata. Ne-am sucit gâturile pe la baza peretului masivului Civetta (cel mai înalt perete din Dolomiţi, de 1100 m) şi am stat şi la cozile de pe via atrezzata Ivano Dibona din masivul Cristallo. Nu am uitat nici să ne plimbăm cu maşina prin frumoasele lor pasuri înalte: Gardena -2121m, Sella -2240m, Falzarego -2105m, Valparola -2192m şi Giau -2236m.

Am încheiat cu o baie pe înoptate în marea Adriatică şi cu o vizită deloc romantică (te călcai în picioare) în Veneţia.

Am avut parte de o excursie superbă, care ne-a deschis „pofta” de concedii lungi, peisaje alpine, trasee de via ferrata, pasuri de peste 2000 de metri ce pot fi atinse cu maşina, drumuri bune, civilizaţie în trafic şi natură neintoxicată de gunoaie.

Ne-a plăcut atât de mult, încât în 2008 ne-am dus să aprofundăm experinţa.:)

Povestiri detaliate, hărţi şi poze aici :

Ziua 1 – Austria: dragoste la prima vedere 
(lacurile Hallstatt şi Gosau, canioanele Lammer şi Kitzloch, Hochkönig )

Ziua 2 –  Austria: cum să-ţi dai seama că îndrăgosteala de ieri n-a fost foc de paie
(orăşelul Zell am See, cascadele Krimml, pasul Gerlos, valea Ziller)

Ziua 3 – Austria: Innbrucker Kletersteig – prima cea mai frumoasă zi

Ziua 4 –  relaxare şi transfer spre Elveţia : )

Ziua 5 –  Elveţia: Canionul Uina Dadora şi pasul Fluella

Ziua 6 – Elveţia: Drum îngustat!!!! Multeeee Serpentineeee!!!!!! Vai viaţa mea  :  )
(pasul Julier, canioanele de la Solis şi Thusis, pasul Splugen, pasul San Bernardino)

Ziua 7 – Elveţia: pasul Lucomagno, Lai da Thuma, pasul Oberalp, canionul Goschenen, pasul St. Gotthard

Ziua 8 – Elveţia: prin pasul Furka, pe lângă gheţarul Ronului
 
Ziua 9 – Elveţia: Pasuri înalte, gheţari şi drumuri înguste

(pasul Grimsel, pasul Susten, pasul Nufennen)

Ziua 10 –  Elveţia: ce de-a Alpi… ce de-a gheţari…. – a doua cea mai frumoasă zi
(vârful Eggishorn, gheţarul Aletsch, pasul Susten)

Ziua 11 – Elveţia: Ceaţa ne izgoneşte spre obiectivele din Franţa
(Elveţia: Saas Fee, Martigny, pasul Forclaz; Franţa: pasul Montets)

Ziua 12 – Franţa: plimbare şi shopping în Chamonix

……

Ziua 22 – Italia: Via Ferrata Brigata Tridentina

Anunțuri




Austria: dragoste la prima vedere :)

20 06 2010

Luni, 23 iulie 2007
Distanţa parcursă cu maşina ~ 300 km
Harta zilei ( de când am ieşit de pe autostradă) :

Deşi începusem cu bagajele de vineri seara, am reuşit să plecăm din Bucureşti tocmai sâmbătă seara pe la 18.30, cu gândul de-a ajunge măcar până la Sibiu. Maşina era plină de bagaje ca pentru 4 persoane, nu pentru două şi ne tot întrebam unde aveam loc să dormim şi dacă aveau să ne lase să trecem la graniţă. : ) Ne-a şi amuzat de altfel întrebarea nevinovată a vameşului uitându-se pe geamul din spate „doar două persoane?” : D
Duminică pe la 15.30 am intrat pe autostrăzile din Ungaria, spre marea mea bucurie. (Laviniu nu avea pe atunci permis iar eu eram începătoare). Timpul a zburat pe nesimţite şi pe la 19.30 am ajuns şi în Austria, unde am mers pe A4 până la ieşirea spre Viena, şi apoi pe A1 spre Salzburg. Am dormit într-o parcare de pe autostradă, la vreo 100 km după Viena. Încă ne întrebăm cum am avut loc în spate printre atâtea cutii şi atâţia rucsaci : )
Urraa!! Suntem în Europa, pe cale de-a începe prima noastră aventură ??!!

Suntem obosiţi după o zi întreagă de condus, aşa că plecăm abia pe la 10. Trebuia să schimbăm autostrada şi s-o luăm pe A9 spre Graz, dar fiind începători în ale autostrăzilor şi fără tehnologia modernă a GPS-ului  ratăm ieşirea, aşa că ne plimbăm un pic şi pe lângă austostradă până găsim direcţia corectă. Pe la Micheldorf in Oberösterreich ieşim de tot de pe autostrăzi, pentru că începuseră deja tunelurile prin munţi şi noi vroiam să vedem peisaje, nu să trecem grăbiţi prin tuneluri. Nu ieşim bine că ne şi iau în primire numai căsuţe cu flori, grupate două trei la un loc, fără garduri între ele, cu iarbă frumos aranjată, construite pe păşunile de la baza munţilor Totes. Cu această ocazie am aflat că numele acestor munţi s-ar traduce mot a mot „Munţii (gebirge) Morţi (totes)”, denumirea fiind inspirată nu din periculozitatea lor, ci din faptul că sunt lipsiţi de vegetaţie. Cel mai înalt vârf este Großer Priel, de 2515 m. Oprim să facem poze şi filmuleţe şi să admirăm în voie de frumuseţile care ne înconjoară. Ne gândim că dacă aici este aşa, ce frumos are să fie în Elveţia …

Mergem spre lacul Hallstatt, prin Liezen şi Bad Mitterndorf şi apoi pe un drum secundar (L 701) mai îngust decât drumurile normale şi cu pantă de 23%, dar perfect dpdv asfalt. Noroc că îl facem la coborâre că altfel cred că exploda motorul : D.  Lacul este frumuşel, superb aşezat între munţii Dachstein şi Totes, şi pe maluri se găsesc căsuţe foarte frumoase,  îngrijite şi pline de flori. Apa lacului este caldă, în ciuda faptului că se află între munţi, unii  oameni chiar făcând baie împreună cu câteva lebede. Noi nu avem timp de baie căci suntem deja în întârziere faţă de plan şi vrem să vedem cât mai multe, nu să ne relaxăm : ).

Ne uimeşte faptul să vedem pe drumuri principale bariere care se închid în caz de pericol de avalanşe… Dar de-acum 80% din drumurile pe care le vom parcurge vor avea bariere, aşa că aveam să ne obişnuim şi la un moment dat nici să nu le mai observăm.

Continuăm după indicatoare spre localitatea Gosau, unde auzisem că este un lac frumos.  Din localitate facem stânga spre Gosau See. Este o zonă foarte cochetă, o vale largă şi plată plină de căsuţe cu flori la geamuri şi foarte aranjate. Mergem spre lac, dar parcarea este plină şi ni se pare că pentru a vedea lacul trebuie să urcăm cu o telecabină, aşa că ne hotărâm că nu are rost să mai oprim, pentru că nu avem de gând să dăm bani pe telecabină doar ca să vedem un lac. Totuşi dăm o raită şi prin parcarea de sus înainte să plecăm şi pe neaştepate apare gheţarul Dachstein strălucind sub razele blânde ale soarelui. Mai contează că nu-s locuri de parcare? O parcăm în orăşel şi venim pe jos : D Avem noroc şi găsim locul de parcare dorit un pic mai jos.  Urcăm în ritm alert , ne aşezăm pe băncuţa din faţa lacului şi rămânem să admirăm gheţarul. Eu mirându-mă într-una (era primul gheţar pe care îl vedeam „live”) Laviniu un pic mai reţinut, deh el fusese deja pe la Aguille du Midi, era obişnuit : ).

La un moment dat ne plictisim şi de asta  şi plecăm înainte spre următoarele obiective. Mergem în continuare spre Abtenau, în căutarea canionului amenajat de pe râul Lammer (Lammer Klamm – Oberscheffau) care se află la vreo 3 km după localitatea Pichl. Din ce văzusem în pozele de pe Google Earth ne aşteptam să fie un canion extraordinar. Am rămas un pic dezamăgiţi. Era frumos şi adânc, nu zic, dar era micuţ. Din pozele de pe Google părea foarte lung. Partea cea mai impresionantă (în dreapta) este scurtă dar frumoasă, cu pereţii înalţi săpaţi de râu şi cu culoarea de smarald a apei, cum nu mai văzusem până atunci. Este totuşi impresionant. Nu atât pe cât ne aşteptam dar este…

Suntem cam în întârziere (în jur de ora 16) aşa că o luăm repejor spre localitatea Werfen (pe B159, ce merge paralel cu A10), unde se află EisriesenWelt, peştera cu cel mai mare gheţar de peşteră din lume. Al treilea este cel de la Scărişoara de la noi. Dar valea largă a râului Salzach „păzită” de nişte creste ca ale Craiului din munţii Hagen (Alpii Berchtesgaden)  şi castelul Burgwerfen cocoţat pe o stâncă în mijlocul văii ne încetinesc, aşa că ajungem la peşteră prea târziu ca s-o mai putem vizita.

Se spune că aici se găseşte cel mai mare sistem de peşteri de gheaţă din Europa, galeriile şi sălile impunătoare extinzându-se pe cel puţin 40 kilometri în masivul Tennen. Aproape de intrare s-ar afla un zid de gheaţă înalt de 30 de metri, iar în vârful său s-ar întinde un labirint de încăperi şi culoare. În peşteră s-ar găsi adevărate cortine şi coloane de gheaţă cu forme ciudate şi purtând fel şi fel de nume  „orga de gheaţă”,  „capela de gheaţă”, „uşa de gheaţă”. Aceste formaţiuni au fost create de apa care s-a infiltrat în grotele de calcar formate cu peste 2 milioane de ani în urmă. Iarna, la această altitudine (1641m) temperatura în peşteri scade foarte mult. Ploaia şi apa rezultată din topirea gheţii în timpul primăverii se infiltrează şi îngheaţă instantaneu în interiorul grotei, dând naştere unor formaţiuni spectaculoase asemenea stalactitelor si stalagmitelor unei peşteri obişnuite.

Noi n-am văzut, aşa că nu putem spune dacă cele de mai sus sunt sau nu adevărate : ). Dar asta e, poate vom veni altă dată să verificăm. De regretat că am urcat până aici nu regretăm, pentru că  ne-am delectat privirea cu priveliştea masivelor Hagen şi Tennen şi cu un drum în serpentine strânse şi înguste şi cu pantă peste 10 % : D. Din fericire curbele aveau câte o oglindă să poţi vedea dacă  vine cineva din sensul opus, aşa că stresul n-a fost prea mare.

Din Werfen ar fi trebuit să urmăm valea râului Salzach spre Sankt Johann im Pongau (B159 şi apoi pe B 311) ca să vedem Canionul Liechtenstein din Groβarl. Numai că ne-am găsit să închidem laptopul, ne-am încurcat în atâtea intersecţii şi am luat-o la dreapta mai devreme decât trebuia, imediat după Bischofshofen (pe B 164). Ne-am dat seama de asta când am văzut că tot urcam prin pădure, râul dispăruse şi nu mai apărea nici o localitate. În cadrul şedinţei tehnice am decis să continuăm pe aici, că oricum părea un drum mai prin munţi şi în final ne-ar fi scos înapoi tot în valea râului Salzach, la Lend. Canionul va rămâne pentru altă dată, alături de peştera de gheaţă.

Greşeala ne-a adus o surpriză plăcută căci ne-am trezit la poalele unui munte superb şi care părea total innacesibil cu turnurile şi pereţii săi de piatră, iar apusul care colora stânca dădea şi mai mult farmec peisajului. Ne tot uitam la el şi ne întrebam cum s-o chema şi dacă or exista ceva trasee pe acolo. Ne uitam în special la o creastă formată dintr-o serie de turnuleţe şi ne gândeam ce tare ar fi să fie un traseu pe acolo, dar n-avea cum ziceam noi… aia e doar pentru alpinişti…

Ne-a plăcut atât de mult încât ne-a rămas în gând şi acasă am început să căutăm informaţii despre zonă. Aşa am aflat că muntele avea un nume pe măsură, Hochkönig (Înaltul Rege), iar dintr-un filmuleţ de pe youtube: http://www.youtube.com/watch?v=8vOsw86f8XE ne-am dat seama că fix pe creasta care ne atrăsese nouă atenţia mergea traseul de klettersteig Der Königsjodler (Iodlerul Regelui). Uau! De-atunci ne-am întors pe acolo în fiecare vacanţă, iar în vara lui 2009 am şi reuşit să parcurgem Der Königsjodler până la capăt.

În micuţa localitate Dienten am Hochkönig nu ne putem abţine să nu ne oprim să admirăm pe îndelete superbele case de lemn cu balcoane pline de flori. Iar de-aici încolo până am intrat iar pe valea râului Salzach am găsit numai mici localităţi cu toate căsuţele înghesuite una lângă alta, aranjate şi pline de flori.

Căutăm un pic cel de-al treilea canion din program, Kitzloch Klamm de lângă Taxenbach, unde la ora aia (20.30) deja nu mai era nimeni. Ne uităm un pic pe-acolo, nu ni se pare atât de interesant încât să merite să aşteptăm până a doua zi să-l vedem, aşa că mergem înainte spre Zell am See să căutăm un loc de dormit. Numai că ghinion, de unde toată ziua găsisem numai parcări retrase şi cu toalete, acum nu mai găsim decât mici refugii pe marginea drumului şi localităţi una după alta.

Nu prea vrem să dormim în camping încă din prima seară, aşa că o luăm spre Kaprun în speranţa că vom găsi un loc retras în care să dormim. Urmăm un drum care se opreşte tocmai sus la lacul Mooserboden, iar după staţia telecabinei Maiskogel găsim o parcare unde dormeau oameni în vreo două rulote şi nu era nici un semn de interzis. Ne băgăm şi noi lângă ei la somn, obosiţi după o primă lungă zi de excursie, în care am văzut o mulţime de lucruri noi şi frumoase.

Ziua următoare avea să ne întâmpine cu vreme proastă, aşa că am vizitat orăşelul Zell am See şi apoi am continuat pe valea râului Salzach până aproape de izvoare, la superbele cascade Krimml. Am trecut prin pasul Gerlos spre frumoasa vale a râului Ziller şi apoi am intrat pe autostrada ce merge pe valea râului Inn şi am dormit într-o o parcare cu wc, info point, iarbă verde cu măsuţe şi zid antifonic, chiar după ieşirea spre Wattens.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Austria: cum să-ţi dai seama că îndrăgosteala de ieri n-a fost foc de paie :)

20 06 2010

Marţi, 24 iulie 2007
Distanţa parcursă cu maşina ~ 150 km
Plimbare cascadele Krimml ~ 3h
Harta zilei:

Ziua anterioară a fost o zi lungă de plimbare prin multe  locuri frumoase (lacul Hallstatt, lacul Gosau, canionul de pe râul Lammer etc.) în care ne-am îndrăgostit iremediabil de Austria cu multitudinea ei de căsuţe pline de flori aflate peste tot şi de muntele Hochkönig. Seara am dormit într-o parcare de lângă Kaprun, aflată pe drumul spre lacul Mooserboden, după staţia telecabinei Maiskogel.

Dimineaţă când ne trezim vedem că picură afară, aşa că după ce ne dezmeticim unde suntem exact ne gândim să încercăm să urcăm cu maşina la lacul Mooserboden, în speranţa că ploaia venea doar dintr-o mare de nori şi aveam să vedem de sus privelişti minunate. Numai că drumul se opreşte un pic mai sus, la o parcare pe câteva nivele, de aici fiind nevoit să continui cu autobuzul, pe bicicletă sau pe picioare. Cum vremea era aşa cum era, hotărâm că nu are rost să dăm banii pe autobuz, mai ales că torenţiala care se pornise între timp nu părea să vină dintr-o mare de nori. Încercăm să ne imaginăm cel mai înalt vârf din Austria Großglockner (3798m), care ar trebui să se vadă de sus de la lac, ne imaginăm şi  Kitzsteinhorn-ul (3203) şi oamenii care poate schiază pe gheţarul de la poalele lui, oprim unde găsim un wirelles să mai trimitem veşti celor de acasă şi plecăm spre localitatea Zell am See.

Plouă torenţial, strada se aglomerează de maşini, că deh ce să faci pe ploaie. Înainte de oraş ne uimeşte un tunel, care are chiar şi intersecţii, iar la ieşirea din el învăţăm cea mai frumoasă lecţie de civilizaţie: din dreapta noastră venea un drum fără prioritate, ploua torenţial, strada era plină de maşini, erau mini-blocaje pe ambele străzi. Fără să fie poliţie sau semafoare intra o maşină de pe banda noastră, apoi era lăsată să intre o maşină de pe banda cealaltă, şi tot aşa… Astfel că nu erau blocaţi nici ei, nici noi, se mergea încet pentru că era aglomerat, dar se mergea. Dacă ar fi fost acolo România cred că n-am mai fi intrat în oraş decât peste câteva ore.

Orăşelul Zell am See mă „loveşte” cu străduţe înguste şi în rampă/pantă. După ce intrăm din greşeală pe nişte sensuri interzise găsim o parcare mai ieftină şi pentru că soarele începe să spargă norii iar din direcţia în care trebuia să mergem se auzeau tunete, parcăm şi mergem să ne plimbăm un pic prin cochetul orăşel de pe malul lacului. Este foarte frumos, cu flori peste tot, case îngrijite, alei înguste pe care atârnă flori de la pervazul caselor, cafenele şi pizzerii cochete. Lacul este şi el înconjurat de case înflorate iar pe lângă el trece un trenuleţ. Păcat că nu se văd şi vârfurile din jur.

 Începe iar ploaia,  aşa că ne întoarcem la maşină şi continuăm pe valea râului Salzach  spre Mittersill şi Wald im Pinzgau, mergând cu masivul Hohe Tauern în stânga şi Kitzbuhel în dreapta. Din păcate ploaia torenţială care nu se mai opreşte nu ne lasă să vedem decât câteva indicatoare spre telecabine sau pârtii de schi, lăsând imaginaţia să se joace cu posibilele privelişti. Oprim la un moment dat pe dreapta pentru că ploua mult prea tare şi cu tunete şi fulgere. Speram că avea să se oprească să vedem şi noi pe unde mergem. După ce am stat vreo oră două în maşină iar ploaia nu a dat nici un semn de potolire, hotărâm s-o luăm înainte şi să vizităm muzeul Swarowski dacă la cascadele pe care ale aveam în plan vremea ar fi fost tot aşa.

Ajungem aproape de izvoarele râului Salzach, la cascadele Krimml şi când le vedem cum arată ne hotărâm să mergem să le vedem chit că plouă, chit că ninge. Când ne dăm jos din maşină ne speriem de cât de frig putea să fie afară şi ne îmbrăcăm până în dinţi. Până suntem gata se opreşte şi ploaia. Numai bine!

Ne plimbăm pe lângă cascade până sus la ultima, pe o potecă special amenajată. Cascadele sunt impresionante, cele mai mari şi mai faine cascade pe care le-am văzut până acum. Dacă stai lângă ele trebuie să ţipi şi abia te auzi şi nu se poate să scapi complet uscat de lângă ele : D. Totul este umed în jur, şi nu de la ploaie. Acum că aşa or fi întotdeauna, că or fi avut un debit mare din cauza ploii de dinainte nu avem de unde să ştim.

Ne întoarcem la maşină încântaţi, după vreo două- trei ore de admirat cascadele şi împrejurimile. O luăm-o pe drum în continuare crezând că ne duce pe valea râului Krimml (Achental Krimmls) unde văzuserăm nişte poze frumoase cu gheţarii ce curg din zona vârfului Dreiherren (3499m) din masivul Hohen Tauern. După ce trecem de vreo două curbe vedem undeva în dreapta  valea Krimml şi ne dăm seama că nu suntem pe drumul cel bun. De fapt ulterior aveam să aflăm că nici nu exista drum de maşină, ci doar pentru bicilişti. Drumul pe care ne aflam acum continua spre Gerlos, următoarea noastră destinaţie, dar era un drum alpin cu taxă. Deoarece aveam şi o variantă fără taxă dacă ne întorceam un pic până în Wald in Pinzgau, o alegem pe aceasta din urmă.

Drumeagul cel nou este frumos, nu este perfect 100% şi cam îngust, dar nu se compară nici măcar cu unele DN-uri de-ale noastre. Văcuţele în libertate pe marginea drumului şi căsuţele cocoţate pe dealuri ne dau impresia că suntem în Apusenii noştri, numai că drumurile sunt mai bune şi casele mult mai îngrijite şi frumoase. În pasul Gerlos (1500m) găsim un lac mare, înconjurat de munţi înalţi care doar se ghiceau din perdeaua de ceaţă. Coborâm pe partea cealaltă pe un drum sinuos agăţat pe unul din versanţii văii, care deşi este frumos ni se pare că nu se mai termină. Când vedem că nu mai trecem prin nici o localitate începem să ne întrebăm dacă nu cumva l-am greşit.

O dată cu căderea serii ajungem în sfârşit în Hainzenberg şi ne liniştim. De pe şoseaua agăţată ni se deschide de-odată o privelişte minunată a cochetei localităţi Zell am Ziller şi a superbei văi a râului Ziller, vale lată şi înverzită, înconjurată de munţi şi presărată cu căsuţe înflorate aranjate pe parcele de iarbă îngrijite. Luminiţele maşinilor ce merg prin vale şi cele care încep să pâlpâie la ferestrele căsuţelor fac peisajul de vis. Ne oprim să facem rapid câteva poze şi punem avariile, pentru că n-am găsit nici un refugiu şi stăteam cam pe carosabil. Din faţă apare un austriac care opreşte maşina lângă noi şi ne întreabă ceva în limba lui. Mă uit nedumerită neînţelegând ce vrea, şi apoi îşi dă Laviniu seama că ne întreabă dacă avem cumva nevoie de ajutor. Îi mulţumim şi-i spunem că suntem ok, doar că vroiam să facem o poză şi îşi ia la revedere de la noi cu zâmbetul pe buze.  Deşi e abia a doua zi a excursiei, Austria în general şi zona asta în special ni se par de vis şi concluzionăm că ne-am muta aici fără nici un comentariu dacă ni s-ar oferi ocazia. : )

Coborâm în vale, deja se lasă noaptea şi începem să nu mai vedem nimic, începe iar să picure. Intrăm pe autostradă şi chiar după ieşirea spre Wattens găsim o parcare cu wc, info point, iarbă verde cu măsuţe şi zid antifonic. Locul perfect pentru somn. Plouă, plouă, plouă…

Ziua următoare aveam să parcurgem Innsbrucker Klettersteig. Seara am dormit în aceeaşi parcare de pe autostradă.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Elveţia: Canionul Uina Dadora şi pasul Fluella

20 06 2010

Vineri, 27 iulie 2007
Distanţa parcursă cu maşina ~ 85 km
Trekking pe valea Uina Dadora ~ 6h d/î
Harta zilei:

Ziua anterioară, obosiţi după Innsbrucker Klettersteig, am dormit până mai târziu în parcarea de lângă Innsbruck (Austria) şi apoi am continuat ~145 km pe valea râului Inn până la campingul din localitatea Sur En, din Elveţia, unde am şi rămas peste noapte.
A fost interesantă intrarea în Elveţia, căci a trebuit să trecem de două puncte de frontieră, aflate la nici 30 de kilometri distanţă unul de altul. Primul este după  Pfunds, semnalizat doar cu un semn de „Stop”, fără indicator de graniţă sau ceva că dacă nu eşti atent te poţi trezi trecând liniştit şi cu vameşii după tine : ) şi celălalt la Martinsbruck.

Ne trezim de dimineaţă, lăsăm maşina şi rufele pe sârmă în camping şi plecăm în traseu pe valea Uina din munţii Sesvenna (Alpii Orientali Centrali), unde văzuserăm pe Google Earth nişte poze cu un canion adânc străbătut de o potecă săpată în stâncă prin care mergeau unii cu bicicleta.

Prima parte a traseului ni s-a părut destul de plictisitoare deoarece  am mers  vreo două ore jumătate pe un drum forestier prăfuit printr-o căldură enervantă. Undeva la jumătatea acestuia se deschide pe dreapta valea Curtinach, o vale complet închisă de munţi şi se află o poiană largă cu câteva căsuţe neîngrijite (o stână de vară şi o moară). Ne-au depăşit o mulţime de biciclişti care ne salutau super ciudat, mai mult o mormăială enervată decât un salut : D.

Traseul devine deosebit de când ieşim în cea de-a doua şi ultima poiană, Uina Dadaint, unde se află şi o căsuţă cu mini-bar. De-aici se deschide perspectiva asupra văii Uina şi-a pereţilor ei stâncoşi şi măcinaţi în grohotiş pe alocuri şi în faţă începe să se zărească canionul îngust pe care l-a săpat Uina şi crăpătura suspendată prin care trece traseul nostru. Nici nu ne dăm seama când drumul forestier se transformă în potecă şi ajungem la  semnul de circulaţie pus la intrarea în canion care arată că de-acolo înainte bicicletele trebuie cărate în spate : D. Poteca seamănă cu cea care trece prin tunelurile de pe malul Nerei, numai că se află la o înălţime de zece ori mai mare.

Dimensiunile canionului ne impresionează, nu am mai văzut aşa ceva până acum. Pierdem o mulţime de timp la admirat şi pozat şi ieşim în partea cealaltă după mai mult de două ore după Uina Dadaint. Priveliştea de aici ne lasă un pic nedumeriţi, deoarece după aşa canion nu prea ne gândeam că vom ieşi într-o păşune alpină plată, mărginită de câteva vârfuri stâncoase. Totul este verde şi curat, cerul are câţiva nori fotogenici, o marmotă fluieră în fundal… mai lipsesc văcuţa Milka şi fetiţa Heidi ca totul să fie ca în filme : ). În zonă sunt o mulţime de trasee care duc fie pe vârfurile din jur, fie urcă unul din versanţii văii şi coboară pe partea cealaltă în localitatea S-Charl, sau continuă pe această frumoasă păşune până în Italia. Din păcate noi avem alte planuri, aşa că ne mulţumim să stăm vreo oră la soare să ne bucurăm de peisajul atât de … alpin : ) şi să ne facem planuri pentru dăţi viitoare. Ce este cam deranjant privirii aici, şi cam prin majoritatea Elveţiei sunt gardurile care îngrădesc fiecare bucăţică de teren. În Austria nu ştiu dacă am văzut două garduri….

Faptul că am stat o mulţime prin canion la urcare nu ne opreşte să stăm şi la coborâre la fel de mult şi să facem poze peste poze, că deh, acum îl vedem din alt unghi. Ne mirăm în continuare de mulţimea de biciclişti elveţieni sau italieni care trec prin canion. Drumul forestier ni se pare mai puţin plictisitor, acum când avem mintea plină de imagini aşa frumoase…

Ne întoarcem la maşina care rămăsese în camping, strângem lucrurile lăsate la uscat şi urcăm spre localitatea S-Charl, unde ne aşteptam să vedem o privelişte frumoasă cu munţii Sesvenna. Drumul până acolo era cam stricat iar în oraş este interzis să intri cu maşina, fiind obligat să o laşi în parcarea cu plată de la intrare. Şi nici peisaje extraordinare n-am văzut.

Un pic dezamăgiţi coborâm iar în valea râului Inn şi continuăm spre pasul Fluella (2383m) unde ajungem pe înserat.  Deşi era aproape noapte şi un pic de ceaţă, am reuşit să ne dăm seama de sălbăticia şi frumuseţea pe care le ascundea pasul: blocuri de piatră de cel puţin statul unui om aruncate alandala peste tot, vreo două lacuri, un Hospiz (prezent de altfel în cam toate pasurile elveţiene), vârfurile Weisshorn şi Schwarzhorn de-o parte şi de alta a şoselei.

De când am intrat în Elveţia am văzut peste tot, pe fiecare drumeag şi în fiecare intrând semnul de  campare interzisă (corturi şi rulote tăiate). Cu toate acestea în pas am văzut o rulotă care dormea la vedere şi mai făcuse şi un foc. Noi nu vrem să avem însă probleme aşa că coborâm înapoi în localitatea Susch şi dormim în campingul „Muglinas”, un camping fără prea mari pretenţii, cu toaleta şi duşurile cam departe şi cam aproape de calea ferată. Dar măcar era ieftin.

Ziua următoare avea să fie o zi lungă şi frumoasă de plimbare prin văi (a râului Inn, a râului Albula, a Rinului, valea Melsocina şi Val Blenio), pasuri (Julier, Splugen, San Bernardino) şi canioane (Via Mala – Thusis). O zi în care pentru noi avea să se destrame  mitul Elveţiei celei cu case îngrijite şi pline de flori, cu oameni de treabă şi cu drumuri perfecte. Seara am dormit pur şi simplu într-o parcare ascunsă de copaci pe marginea unui drum, pentru că n-am găsit decât un camping al cărui recepţioner ne-a dat nişte preţuri piperate scoase din burtă, căci nu era nimic afişat la vedere.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Elveţia: Drum îngustat!!!! Multeeee Serpentineeee!!!!!! Vai viaţa mea :)

20 06 2010

Sâmbătă, 28 iulie 2007
Distanţa parcursă cu maşina ~ 265 km
Harta zilei:

Ziua anterioară am făcut un traseu pe valea Uina din munţii Sesvenna (Alpii Orientali Centrali), unde se află un canion adânc străbătut de o potecă săpată în stâncă. Apoi am continuat pe valea râului Inn, cu devieri spre orăşelul S-Charl şi pasul Fluella (2383m), până la localitatea Susch unde am dormit seara în campingul „Moglinas”.

Ne trezim de dimineaţă şi dăm de un îngrijitor de camping cam ciufut şi care nici măcar nu ne-a dat restul pentru că nu avea … Hallo? Parcă eram în Elveţia???

Ne continuăm drumul pe valea din ce în ce mai largă a râului Inn, prin renumite staţiuni elveţiene de lux cum ar fi Zernez şi St Moritz. Zona ni se pare drăguţă dar nici pe departe atât de cochetă cum era în Austria. Când vedem că valea râului este din ce în ce mai lată şi munţii înzăpeziţi din ce în ce mai departe, începem să ne punem semne de întrebare. Noi trebuia să fi mers spre pasul Albula (2312 m) iar drumul nu părea să ducă deloc înspre un pas. Tragem pe dreapta şi scoatem laptopul, şi uitându-ne cu atenţie observăm că autoroute-ul dăduse o eroare. Ar fi trebuit ca aseară să nu ne fi întors din pasul Fluella ci să fi mers înainte prin Davos, pasul Albula şi abia apoi să fi coborât în Sankt Moritz. Asta e, nu  e prima dată când ne rătăcim în vacanţa asta : ). Trecusem şi de localitatea La Punt Chamues, de unde am mai fi putut urca spre pasul Albula (nu am văzut nici un indicator spre pas) aşa că hotărâm să continuăm traseul iniţial prin Silvaplana – pasul Julier – Thusis, cu o mică ocolire prin Alvaneu Bad pentru a vedea şi pasul ratat.

Ne dăm seama că ne aflăm într-o zonă foarte interesantă, atât din punct de vedere turistic cât şi geografic. Printre atracţii se află drumul spre Italia care se desprinde din localitatea Zernez şi merge prin pasul Ofen 2.149m (Passo del Fuorn). De asemenea, înainte de St. Moritz, spre Pontresina, se pot vizita pasul Bernina (2328 m.) şi Lago Bianco de unde este posibilă o altă trecere în Italia, fie spre Livigno prin pasul cu acelaşi nume  (Forcola Livigno 2315m), fie spre Tirano pe valea Poschiavo (una din cele patru văi din cantonul Graubunden, alăuri de Bregaglia, Mesolcina şi Calanca, unde se foloseşte ca limbă oficială italiana).

La Sud, Sud-Vest de localitatea Silvaplana, exact din lacul Lunghin (2.484m) izvorăşte râul Inn, a cărui vale am parcurs-o de la Innsbruck (Austria) până aici. Este bine de ştiut că parcursul de cca. 100 km al Inn-ului în Elveţia, împreună cu munţii înconjurători şi afluenţii poartă denumirea de valea Engadine (grădina Inn-ului în reto-romană, dialectul regional). Nu de alta, da să nu staţi ca noi 2 zile să vă întrebaţi ce-i Engandine-ul ăsta : ).

Dar să revenim la excursia noastră. Din Silvaplana urcăm spre pasul Julier (2284m), care conectează valea Engandin cu restul Cantonului Graubunden. De fapt aveam să ne dăm seama că toată valea Engandin este înconjurată de munţi destul de înalţi şi conectată cu restul ţării sau cu Italia prin pasuri înalte. Dintre acestea iarna multe sunt închise, trecerea din vale în restul cantonului făcându-se prin tunelurile de tren săpate în munte. Pasul, fiind primul văzut pe timp de zi ne impresionează mult, este un fel de Bâlea amestecat cu Retezat de unde însă vezi tot munţi în faţă şi-n spate, şi nu câmpie.

După câteva serpentine destul de relaxate drumul coboară pe partea cealaltă în valea râului Julia, iniţial strâmtă şi împădurită cu drumul suspendat pe unul din maluri. Trecem pe lângă lacul Marmorera şi apoi ajungem în localitatea Tiefencastel, unde râul Julia se varsă în râul Albula şi facem dreapta spre pasul Albula, ca să-l vedem şi pe acesta. Dar la Alvaneu Bad indicatorul (fiecare pas sau drum montan are câte un indicator care arată dacă este deschis sau închis – şi la ei chiar funcţionează aceste indicatoare) ne spune că pasul este închis între 8 şi 20 din cauza unei curse de ciclism.

Ne ofticăm un pic şi ne întoarcem la Tiefencastel, de unde continuăm pe valea râului Albula, pe care o vom urmări până la vărsarea în Rin. În dreptul intrării spre localitatea Solis găsim primele poduri suspendate pe care le văzusem  prin poze înainte de plecare. Aici, atât şoseaua cât şi calea ferată traversează râul Albula care se zbate zgomotos la câteva sute de metri sub noi într-un canion îngust şi accidentat. Este pentru prima dată când vedem o apă de culoarea turcoaz tulbure şi asta ne duce cu gândul la gheţarii care o alimentează. Ne impresionează şi forma arcuită şi înălţimea ameţitoare a podului pe care trece calea ferată şi a unui pod mai mic, paralel cu acesta, probabil vechiul pod. Ce mai, aşa ne aşteptam să arate Elveţia.

La Thusis râul Albula se varsă în Rin şi de aici se poate continua doar pe valea Rinului, fie la dreapta spre Chur, unde se află punctul de confluenţă cu Rinul de Sus, fie la stânga, spre izvoarele Rinului de Jos. Dacă până acum excursia noastră s-a desfăşurat în Alpii Orientali, urmează explorarea Alpilor Occidentali, în care se concentrează cele mai înalte vârfuri ale Alpilor, deşi lanţul muntos este mai restrâns. Vom începe cu Alpii Lepontini, care se află în zona delimitată prin unirea următoarelor puncte pasul Splugen, Rinul de Sus,  pasurile Oberalp, St. Gotthard şi Furka, Râul Ron şi pasul Simplon. Partea estică a acestora, între pasurile St. Gotthard  şi Splügen mai este cunoscută şi sub denumirea de Alpii Adula.

Ştim că trebuie s-o luăm la stânga spre Zillis/Andeer, dar avem ceva probleme de orientare, deoarece nu înţelegem foarte clar unde este autostrada şi unde drumul naţional. Intrăm pe o porţiune de drum ce pare autostradă deşi are doar câte o bandă pe sens, ne cam stresăm că nu ştim dacă cumva nu trebuie vignetă, dar din fericire apare repede indicatorul spre canionul Via Mala şi astfel ieşim de pe ciudata autostradă scăpând de emoţiile unei potenţiale amenzi (înţelesesem că e peste 50 de euro). În continuare drumul este îngust şi foarte sinuos iar la intrarea în canion se află o mică parcare.

Canionul Via Mala este locul cel mai îngust de pe valea Rinului de Jos utilizat de milenii pentru traversarea Alpilor. Aici au fost găsite rămăşite atât din vremea celţilor şi romanilor, cât şi din vremea locuitorilor epocii de piatră şi neolitic şi epoca bronzului. Numele înseamnă „drumul rău” şi această denumire i se trage de pe vremea romanilor, când foloseau acest drum pentru a face trecerea între Lindau şi Milano, prin pasul Splugen. Originea numelui este evidentă – valea se transformă într-un canion îngust a cărui traversare este periculoasă. Pe vremea romanilor nu exista un drum prin canion, ci numai o potecă îngustă suspendată deasupra cheilor care urca şi cobora. Primul drum a fost construit în 1473, dar totuşi prima dată când se menţionează că a fost completat este 1723. Canionul are o lungime de 6km, cu două secţiuni extrem de înguste în care lăţimea este de cele mai multe ori mai mică de 1 metru. Pereţii care mărginesc Rinul ating înălţimi de până la 490 metri.

Pentru a ajunge aproape de baza canionului se coboară 321 de trepte construite în 1903 de către locuitorii din Thusis. Canionul este amenajat cu poduri, tuneluri şi o terasă care oferă o vedere de ansamblu a porţiunilor cele mai înguste din canion. Apa are aceeaşi culoare de smarald pe care am văzut-o şi la Solis iar canionul este atât de îngust în partea inferioară, încât ai impresia că poţi atinge peretele de pe partea cealaltă. Din loc în loc sunt şi plăcuţe cu date despre istoria canionului. Dar începe să se scurgă ora pentru care aveam voie să parcăm, şi începe şi să picure, aşa că hotărâm că a venit momentul să ne vedem de drum.

Continuăm pe drumul care merge suspendat când pe unul, când pe altul din malurile Rinului trecând prin Zillis, Andeer şi pe lângă frumosul lac Sufener unde se oglindeau vârfurile Guggernull şi Einshorn. Traversăm o zonă a Elveţiei care numai cu ceea ce vezi pe la televizor nu seamănă… case construite din piatră, nefinisate sau dărăpănate şi ceva cu totul neaşteptat… drumuri cu gropi sănătoase pe alocuri… Suntem un pic dezamăgiţi când ne dăm seama că Elveţia perfectă cu flori la geamuri şi văcuţe Milka este doar un mit care se găseşte exclusiv în zonele extra turistice. Austria era frumoasă şi îngrijită peste tot.

În localitatea Splugen găsim indicatorul spre cel de-al treilea pas pe care ne propusesem să-l vizităm în Elveţia – pasul Splugen (2113m), pe care se află şi graniţa cu Italia. La intrarea pe drum întâlnim un indicator cu „interzis maşinilor mai late de 2 m şi celor cu remorcă”, dar iniţial nu-mi închipui ce-i cu el. Drumul urcă la început în serpentine largi, care pe măsură ce ia altitudine devin din ce în ce mai strânse. Nu există linie de delimitare a celor două benzi… pentru că nici nu prea sunt două benzi de fapt, ci este doar una jumate aşa : D. Am emoţii ori de câte ori vine o maşină din sens opus şi îl stresez pe Laviniu cu „am loc, am loc, am looooc??”. În partea finală a drumului ating culmile neantului : D, căci pe lângă rampa accentuată, serpentinele foarte strânse şi drumul îngust şi plin de maşini, ne mai loveşte şi oglinda un elveţian grăbit care nu s-a tras destul pe banda lui…

Ajungem la graniţă, care se află înainte de pasul propriu – zis şi îi spunem vameşului că vrem să mergem să vedem pasul, îl întrebăm dacă este ok. Ne spune că da, aşa că continuăm liniştiţi înainte. Ajungem în pasul mărginit de-a dreapta şi de-a stânga de vârfurile Tambo (3279m) şi Suretta (3027m),  stăm un pic, facem câteva poze dar suntem un pic stresaţi şi hotărâm să plecăm repede de aici.

Vameşii elveţieni se fac că nu îşi mai amintesc că am trecut pe-acolo cu 10 minute înainte şi am vorbit cu ei, ne iau paşapoartele şi ne pun să tragem pe dreapta ca să dea un telefon… ce li s-o fi părut în neregulă habar n-am, dar începem să fim nervoşi şi să ne displacă din ce în ce mai mult oamenii din această ţară ciudată. Cât aşteptăm vameşul cu paşapoartele începem să glumim, că n-am avut până acum probleme la vamă cu prea multe bagaje, şi poate îi apucă acum ceva pe ăştia. În fine, până la urmă ne aduce paşapoartele şi ne spune că e totul în regulă, coborâm stresaţi serpentinele înguste – pe de-o parte e mai uşor la coborâre, dar pe de altă parte nu-i deloc interesant să fii nevoit să te dai pe marginea prăpăstiei din dreapta când vine careva din faţă. Când se termină serpentinele facem o pauză de masă şi de relaxare, pentru că mintea mea era cam obosită după atâtea serpentine înguste :D.

Continuăm spre pasul San Bernardino (2063 m) pe un drum tot fără marcaj pe mijloc, dar de data asta un pic mai lat şi mult mai gol, tot pe lângă case cu aspect dărăpănat. Ne mai însoţeşte o perioadă şi autostrada elveţiană ce pare să aibă o singură bandă pe sens, până se pierde în tunelul ce traversează pasul. Ne despărţim şi de valea Rinului şi începem să urcăm accentuat spre pas. Acum pe înserate, pasul pare părăsit de orice formă de viaţă. Este sălbatic şi stâncos, înconjurat de vârfurile pietruite sau înzăpezite ale Alpilor Lepontini, martore tăcute ale trecerii vremii. În zonă se află şi vârful Rheinwaldhorn, de sub care izvorăşte Rinul de Jos.

Nu mai există semne care să interzică dormitul în maşină, şi sunt destule locuri mai retrase bune pentru aşa ceva. Dar este încă devreme şi nu are rost să irosim timpul aşa că coborâm în partea cealaltă pe valea Mesolcina, în speranţa că vom găsi şi în continuare locuri bune de dormit. Aici nici n-ai spune că eşti în Elveţia, ci ai putea să bagi mâna-n foc că te afli în Italia.

Aproape de Arbedo ieşim în sfârşit din ciudatul canton Graubunden, în care fusesem de la intrarea în Elveţia şi până acum şi trecem în cantonul Ticino, unde sperăm să trăim vremuri mai bune. Când se face ora de culcare găsim un camping cochet, unde însă recepţionerul ne spune „a l`italiano” un preţ total din burtă, pe ochi frumoşi sau nu ştiu cum, că liste de preţuri ne spune că nu există. Pentru că era şi piperat ne retragem rapid şi continuăm pe Val Blenio spre pasul Lucomagno, bazându-ne pe campingurile pe care le întâlneam la fiecare pas. Numai că surpriză, elveţienii italieni se pare că n-au atâtea campinguri ca vecinii lor reto-romani, aşa că ne vedem nevoiţi să dormim într-o parcare mascată de copaci alături de nişte elveţieni care făceau acelaşi lucru. Până la urmă nu suntem deloc supăraţi că am mai economisit banii pe o noapte de dormit. Şi culmea, dispăruseră semnele ce interzic dormitul în maşină.

Ziua următoare avea să fie iar o zi de plimbare prin pasuri (Lucomagno, Oberalp şi St. Gotthard), la care s-a adăugat o plimbare până la Lai da Tuma, unul din izvoarele Rinului de Sus şi vizitarea canionului Schöllenen. Seara am dormit în pasul St. Gotthard.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Elveţia: Pasul Lucomagno, Lai da Thuma, pasul Oberalp, canionul Goschenen, Pasul St. Gotthard

20 06 2010

Duminică, 29 iulie 2007
Distanţa parcursă cu maşina ~ 90 km
Trekking până la Lai da Tuma ~ 3h30 d/î
Harta zilei:

Ziua anterioară a fost o zi lungă şi frumoasă de plimbare prin văi (a râului Inn, a râului Albula, a Rinului, valea Melsocina şi valea Blenio), pasuri (Julier, Splugen, San Bernardino) şi canioane (Via Mala – Thusis). O zi în care pentru noi s-a destrămat  mitul Elveţiei celei cu case îngrijite şi pline de flori, cu oameni de treabă şi cu drumuri perfecte. Seara am dormit pur şi simplu într-o parcare ascunsă de copaci pe marginea unui drum, pentru că n-am găsit decât un camping al cărui recepţioner ne-a dat nişte preţuri piperate scoase din burtă, căci nu era nimic afişat la vedere.

Ne trezim dis de dimineaţă şi suntem mai rapizi ca niciodată în strângerea bagajelor. Maşina în care au dormit aseară elveţienii deja nu mai este, aşa că în timp record suntem deja în urcare pe valea Blenio şi apoi pe valea Santa Maria, spre pasul Lucomagno /Lukmanier (1.940 m). Pasul este „mititel” faţă de media elveţiană, cu serpentine neinteresante : D şi este plin cu maşini din care se dau jos omuleţi ce se duc ori la mica bisericuţă din pas, ori se răspândesc pe sau pe lângă „vârfuleţele” de 3000 m din jur.

Trecem pe lângă Lai da Sontga Maria şi apoi coborâm în serpentine largi pe valea Medel spre localitatea Disentis Muster. Deşi suntem iar în ciudatul canton Graubunden, peisajul se schimbă încet încet, casele dărăpănate şi acoperite cu pietre fiind înlocuite de căsuţe îngrijite şi frumos colorate, însă fără flori la geamuri, gardurile parcă nu mai sunt atât de evidente peste tot, încep să apară hotelurile şi pensiunile cochete, deh zonă turistică. Din Disentis Muster intrăm pe valea Rinului de Sus şi o luăm la stânga spre pasul Oberalp (2.044m). Pe drum este o nebunie totală, motociclişti, biciclişti, autocare, rulote, maşini peste maşini. Yoy! aşa aglomeraţie parcă n-am mai văzut niciunde. Lăsăm maşina să se hodinească într-o parcare  înainte să ajungem în pas şi o luăm la plimbare spre Lai da Tuma (2.343m), unul din izvoarele Rinului de Sus.

 

Traseul ni se pare super lejer (cam 1h 45 ), potecă bine amenajată plină cu elveţieni blonzi cu câte 2-3 copilaşi frumuşei pe lângă ei. Peisaje de Retezat şi Făgăraş prin care trece un Transfăgărăşan de câteva ori mai mare şi înconjurat de mult mai multe vârfuri înalte. Nu ne grăbim deloc având în vedere că oricum n-am făcut mare mişcare în ultimele zile şi ne lăsăm furaţi de priveliştea vârfurilor şi custurilor stâncoase sau acoperite de gheţari ale Alpilor Glarus şi Lepontini, aflaţi de-o parte şi de alta a văii Rinului se Sus. Spre vest deja peisajul începe să se modifice, culmile masive cu gheţari de la orizont anunţând trecerea în Alpii Bernezi. Doi tipi cu rucsaci plini de echipament tehnic ne fac poftă şi ne trezesc vise…

Ne desprindem cu greu de peisaje, ne întoarcem la maşină şi continuăm pe drumul extrem de populat cu diverse vehicule până în pas. Este nebuneală mare în pas, cred că a fost cel mai gălăgios şi poluat dintre toate. Pasul e frumos, cu o mulţime de vârfuri stâncoase şi gheţari ce-l înconjoară şi traversat de tipicul trenuleţ roşu elveţian pe cremalieră, dar plecăm repede pentru că este mult prea gălăgios şi populat pentru noi. Nu mă pot abţine să-mi imaginez cum arată pasul iarna … totul alb, drumul şi grămada de vehicule motorizate complet dispărute, trenuleţul roşu pe cremalieră înotând singur prin oceanul de zăpadă…

Coborârea ne oferă panorame foarte frumoase asupra cochetului orăşel Andermatt aflat într-o vale înconjurată de munţi înalţi, din care se poate ieşi doar prin cele trei pasuri de peste 2000, sau  prin abruptul canion Schollenen de pe valea râului Reuss (cel de-al patrulea râu ca lungime din Elveţia după Rin, Aare şi Ron). Aceasta este zona locuită din Elveţia care ne-a plăcut cel mai mult, frumoasă, îngrijită, aproape ruptă de restul lumii prin munţii înalţi ce o înconjoară. Îmi închipui cum trebuie să fie iarna, când cele trei pasuri sunt închise iar totul în jur îmbrăcat în haine groase de zăpadă…

După ce ne învârtim un pic prin orăşel ieşim spre Göschenen pentru a vedea Teufelsbrücke (Podul Diavolului) din canionul Schöllenen. Ne aşteptam să vedem aici doar vreo două poduri suspendate, dar descoperim şi un canion îngust prin care coboară serpentine dese agăţate între pereţii canionului.  Chiar dacă locul este strâmt şi a fost strecurată cu greu şi şoseaua, din peisaj nu lipseşte clasicul trenuleţ roşu pe cremalieră pentru care au fost săpate tuneluri cine ştie prin ce cotloane ale canionului.  Ulterior am aflat că pe undeva prin pereţii canionului trece şi al doilea tunel  auto ca lungime din Europa şi al 3lea din lume (cca. 17km), care intră în stâncă undeva la baza canionului, înainte de localitatea Goschenen şi iese aproape de Airolo, după ce trece pe sub pasul St. Gotthard.

Uimitor cum a putut fi construit un pod  la o aşa înălţime peste apele învolburate ale râului… şi nu-i vorba de cel de acum când există tot felul de tehnologii şi alte alea, ci de cel pentru care s-au bătut francezii cu ruşii în timpul războaielor napoleoniene din 1799. Ca să nu  mai zic că primul pod a fost construit în 1230 din lemn care era înlocuit periodic pentru că se degrada din cauza vremii, şi a fost distrus complet în 1888 de o furtună. Tot aici am descoperit că există Via Ferrata „del Diavolo” care caţără frumos pe un perete vertical, pe care am trecut-o pe listuţa cu planuri de viitor.

Conform unui mit local, primul pod a fost construit de însuşi diavolul, cu condiţia ca primul suflet care avea să treacă podul să fie al lui. Aşa că oamenii au gonit o capră să treacă podul. Diavolul, supărat, a luat o piatră mare (Teufelsstein, the devil’s stone) cu care vroia să distrugă podul, dar întâlnindu-se cu o bătrână credincioasă cu o cruce a scăpat piatra şi  a fugit.  În 1977 au fost cheltuiţi 3.000.000 de franci elveţieni pentru a muta piatra cu 127 de m şi a face loc şoselei spre Andermatt.

Ploaia care se înteţeşte ne alungă înapoi în Andermatt şi de aici în sus spre pasul Saint Gotthard (2.114 m), unde scăpăm şi de vremea rea. Descoperim încă un pas frumos, ca un platouaş între munţi, cu un orăşel în miniatură: magazine, hoteluri, restaurante, statui, chiar şi un muzeu cu fortificaţiile folosite în timpul războiului. Soarele ne încălzeşte cu razele lui blânde cât ne plimbăm şi ne bucurăm de frumuseţea naturii care ne înconjoară. E trecut de ora 17, aşa că nu ne mai deranjează nici vânzoleala de maşini şi motociclete. Pentru că nu sunt semne de campare interzisă, hotărâm să dormim pe vechiul drum care trecea prin pas.

Ziua următoare ne-a întâmpinat cu vreme proastă, aşa că am mers doar până în pasul Furka. Acolo am vizitat peştera din gheţar, ne-am plimbat pe deasupra gheţarului ca să-l admirăm mai bine şi am rămas să dormim, bucurându-ne de priveliştile superbe asupra Alpilor Penini şi Bernezi.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Elveţia: prin Pasul Furka, pe lângă gheţarul Ronului

20 06 2010

Luni, 30 iulie 2007 
Distanţa parcursă cu maşina ~ 40 km
Plimbare pe deasupra gheţarului Ronului ~ 1h30 d/î
Harta zilei:

Ziua anterioară ne-am plimbat cu maşina prin pasuri (Lucomagno, Oberalp şi St. Gotthard) şi prin canionul Schöllenen, şi per pedes până la Lai da Tuma, unul din izvoarele Rinului de Sus. Seara am dormit în pasul St. Gotthard.

Se pare că frumoşii nori de la apus  nu au prevestit nimic bun , pentru că ne trezim într-o ceaţă deasă de-o tai cu cuţitul. O mai lălăim prin maşină în speranţa îmbunătăţirii vremii, dar când vedem că începe să plouă serios o tăiem îanpoi la vale, să nu ne prindă cumva vreo ninsoare de vară. O lungim până pe după-amiază prin Andermatt, unde găsim wireless ca să trimitem veşti acasă, magazine cu echipament cu preţuri foarte mari şi supermarketuri cu curs de schimb şi preţuri acceptabile.

Tot stând la laptop şi uitându-ne pe hărţi şi Google Earth ne dăm seama cât de deosebit este cantonul Uri, în care ne aflam acum. Acesta se întinde pe o suprafaţă de 1 077 km² de-a lungul văii râului Reuss, întocmai unui fort având drept ziduri impunătoarele creste ale Alpilor Glarus şi Bernezi. Gheţarii îi acoperă aproximativ 10% din suprafaţă. Cantonul locuit de 35.000 de persoane, este străbătut doar de câteva drumuri, majoritatea închise iarna. Este blocat de pasurile Oberalp (2044m), St. Gotthard (2108m) şi Furka (2431m) în sud, de pasul Susten (2224m) în vest şi de pasul Klausen  (1948m) în nord-est, singurele două drumuri de acces auto iarna fiind cele care ies prin nord şi tunelul St. Gotthard. Cel mai înalt punct al cantonului este vârful Dammastock (3.630 m).

Pentru că vremea nu pare să se schimbe deloc, ne hotărâm să plecăm totuşi spre pasul Furka, îngrijoraţi să nu cumva să dăm de zăpadă pe drum la cei 2.431 m ai pasului. Pe serpentine ceaţa este foarte deasă, aşa că nu pot decât să mă bucur că drumul are dimensiunile normale pentru două benzi : ). Asta mai lipsea să mai fie şi îngust, că acolo făceam stop cardiac : D.

Orbecăim ce orbecăim prin ceaţă, ghicim pasul după nişte siluete de clădiri ce se conturează şters, şi apoi surpriză… mai că ne orbeşte ieşirea bruscă la o vreme superbă pe partea cealaltă a pasului. Să vezi şi să nu crezi ochilor… Am ajuns la hotel Belvedere, punctul pe care l-am studiat atâta pe Google Earth, de unde vezi Gheţarul Ronului chiar de pe drum, din maşină. Şi suntem pe vreme bună, de vedem tot ce ne înconjoară.

Este deja târzior aşa că ne grăbim să vizităm peştera albastră din gheţar, săgetată din loc în loc de ultimele raze ale soarelui ce pătrund prin crevase. Suntem în inima gheţarului, vedem cum se formează în timp crevasele, vedem cum curge apa prin pereţii de gheaţă, îl simţim cum trăieşte şi se mişcă deasupra noastră. Pozăm, atingem, cercetăm… e primul gheţar pe care călcăm şi-l atingem, în care intrăm, al cărui frig ne invadează nările.

 

Gheţarul Ronului este amplasat pe versantul sud-vestic al masivului Winterberg cu vârful Dammastock (3.630 m) şi se întinde pe o diferenţă de nivel de 600 m. El are o pantă medie spre sud de 14 % , fiind flancat la vest de vârfurile Tieralplistock (3.383 m), şi Gärstenhörnern (3.189 m)  şi la est de vârful Galenstock (3.586 m) . Are o lungime de 10 km, o lăţime medie de 1 km şi o suprafaţă de 17 km². Limba gheţarului se află la altitudinea de 2.250 m deasupra unui perete stâncos de unde izvorăşte Ronul. Din cauza retragerii treptate prin topirea gheţarului, aici s-a format un mic lac glaciar.

Peisajul care se înfăţişează privirilor noastre este foarte deosebit de ceea ce am văzut prin Austria, culmile pietroase ale Alpilor Calcaroşi de Nord fiind înlocuite de marile vârfuri înzăpezite ale Alpilor Bernezi şi Penini. Pentru că este încă ziuă plecăm pe un traseu panoramic pe deasupra gheţarului, unde bate vântul de te ia pe sus. În România e cod galben de căldură, iar noi aici suntem înfofoliţi până în dinţi, şi cu toate astea vântul tot mai găseşte câte un cotlon prin care să-şi facă simţită prezenţa. Ne bucurăm de priveliştea gheţarului pe care umblă vreo două furnicuţe umane, de panorama asupra vârfurilor şi crestelor care închid gheţarul, de jocul a doi pui de capre negre alpine… Vedem pasul Grimsel (2165m) care este singurul acoperit de nori negri din tot peisajul – ne distrează faptul că citisem înainte că acest pas atrage norii şi este întotdeauna sub furtună. În depărtare pe Valea Ronului se conturează printre nori minunate vârfuri înzăpezite ale Alpilor Penini: Weisshorn (4,506m), Stecknadelhorn (4,241 m), Dom (4,554m).

După vreo oră de plimbare ne întoarcem la maşină şi ne stabilim într-o parcare aflată cu vreo două serpentine mai sus de hotelul Belvedere, de unde facem poze spre vârfurile înzăpezite ale Alpilor Penini în lumina apusului şi a lunii pline. Parcă nu ne vine să credem că dormim exact unde visam să dormim când ne uitam acasă pe Google Earth.

Ziua următoare avea să fie iar o zi de plimbare prin pasuri impresionante cu gheţari (Grimsel, Susten, Nufennen). După vizitarea acestor pasuri şi a văii râului Aare, am coborât în valea Ronului pe care am urmat-o până la campingul Tunetsch din localitatea Filet, unde am dormit.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici