Weekend, 23 – 24 ianuarie 2010
Locaţie: Munţii Bucegi
Participanţi: Radu şi Mike, Oana şi Claudiu, Muha, Em, Vali şi noi
Durata ziua 1: Cota 1400 – Cota 2000 – Valea Dorului – Şaua Lăptici – Plaiul lui Păcală – Padina (9h)
Durata ziua 2: Padina – Plaiul lui Păcală – Piatra Arsă – Furnica – Cota 2000 (5h)
Din ciclul „ai grijă ce îţi doreşti că poate ţi se îndeplineşte” 🙂
Iarna trecută ascultam sau citeam cu jind povestirile celor care făceau schi de tură şi eram trişti că noi nu aveam echipament şi nu puteam merge… Astă vară ne-am cumpărat tot ce ne trebuie şi acum eram iar trişti că nu mai ninge o dată să ne folosim echipamentul. Schiurile le-am folosit pe pârtii şi ne-am îndrăgostit de ele, dar vroiam să şi urcăm pe schiuri şi să ne dăm prin pulver neatins, fără telescaune şi alte sute de oameni împrejur.
Şi iată că în sfârşit săptămâna trecută a nins iar zăpada s-a menţinut, aşa că hai la schi de tură în Bucegi. Când vedeam oameni pe schiuri de tură aveam impresia că plutesc deasupra zăpezii, aşa că mă gândeam că şi noi aveam să facem o plimbare lejeră de două zile. Numai că împinsul schiurilor la deal nu e deloc plutire, ci muncă serioasă care îţi foloseşte cu totul alţi muşchi decât cei folosiţi la trekking sau căţărare… muşchi de a căror existenţă nici nu am ştiut până în acest weekend :-). Şi când mai ai şi schiuri şi clăpari de freeride, mai grele decât cele de tură, dă-i şi-mpinge la ele până îţi iese pe ochi :-).
Zăpada a fost foarte proastă, cu scoici, crustă, smocuri de iarbă şi plăci de vânt, aşa că şi coborârile au fost cam chin. Vântul bătea atât de tare încât nu circula telecabina între Cota 1400 şi Cota 2000, afară era atât de frig încât au îngheţat (bocnă) picăturile de nas în rucscac, aşa că „desfocatul” şi „înfocatul”, la care evident că nu aveam îndemânare, au fost o plăcere nemaicunoscută. 🙂
Dar cerul albastru ca lacrima şi munţii pe care îi vedeai în toate părţile după ce aproape îţi dădeai sufletul pe urcări, liniştea, întâlnirile cu oameni de munte cunoscuţi în ture sau pe net, steluţele ce străluceau în zăpadă la lumina frontalei şi atmosfera din Cabana Padina au făcut ca prima ieşire pe schiuri de tură să fie de neuitat.
Am început urcuşul de la Cota 1400 pe drumul de vară care, deşi rătrăcuit, era plin pe alocuri de pietre şi chiar pământ. Pârtia Carp se vedea undeva în dreapta noastră plină de pietre, gheaţă şi iarbă. Claudiu, care era singurul pe bocanci, mergea mult mai repede decât noi şi aproape că se plictisea aşteptându-ne. 🙂
Am urcat şi-am tot urcat încercând să ne acomodăm cu acest nou tip de mişcare, până am ajuns aproape de Cota 2000, într-un loc în care drumul de vară era paralel cu pârtia ce coboară în Valea Dorului. Ne-am oprit între cele două pârtii, am dat jos focile cu mâinile tremurânde şi am luat-o la vale pe pârtie până la cabana Valea Dorului. Pârtiile de aici aveau zăpadă continuă, dar puţin cam îngheţată. Ajunşi la cabană, ne-am dat seama că trebuie să urcăm un pic în dreapta ca să coborâm pe un picior ce avea să ne scoată undeva lângă traseul cruce galbenă ce merge spre Lacul Bolboci. Traseul de vară spre şaua Lăptici merge de la cabană pe firul văii, prin stânga cabanei, dar acum nu erau condiţii prea bune de schiat pe acolo. În condiţii de zăpadă mare cel mai probabil e şi risc de avalanşă.
Nu ne-am mai pus focile şi am urcat pe picior cu schiurile în mână. Speram să avem o coborâre de vis printr-un pulver neatins, numai că vântul trecuse pe acolo înaintea noastră, aşa că am avut parte doar de câteva zig-zag-uri printre smocuri de iarbă şi scoici de zăpadă. Când am ajuns în vale am văzut o mică placă de vânt spartă pe vâlcelul din dreapta piciorului pe care am coborât. Am aflat că o spărsese Mike ca să-i arate lui Em de ce nu am luat-o pe acel vâlcel plin cu zăpadă în loc să ne chinuim pe picior…
Ne punem iar focile şi de aici încolo urmăm o potecă de schiuri în uşoară ascensiune spre Şaua Lăptici, cu vântul puternic „sprijinindu-ne” din dreapta. 🙂 În şa ne despărţim, urmând ca Muha, Vali, Oana şi Claudiu să coboare la Padina pe traseul bandă roşie, în timpul ce restul, mai „viteji”, am continuat pe urmele de schiuri ale unui grup ce mersese înainte noastră, ca să coborâm pe Plaiul lui Păcală. Eu una mi-am cam făcut-o cu mâna mea alegând să continui, crezând că Plaiul ăla a lui Păcală era la o aruncătură de băţ şi că mai aveam un pic de mers şi apoi avea să înceapă coborârea mult aşteptată. Am mai avut însă de tras de schiuri până în apropierea Pietrei Arse şi de-acolo pe o traversare în oarecare coborâre până am ajuns pe plai. Mi se părea că traversarea nu se mai termina :-).
În sfârşit ne „comutăm” echipamentul pe coborâre şi dă-i la vale, că Em şi Mike erau deja la marginea pădurii şi îngheţau aşteptându-ne. În loc de pulverul mult dorit am dat de o combinaţie de crustă, cu placă şi smocuri de iarbă, în care nu funcţiona absolut nici o tehnică de schi cunoscută iar picioarele o luau pe unde vroiau ele, nu pe unde vroiam noi. 🙂 Mike, Em şi Radu au coborât pe schiuri până la pădure, însă eu cu Laviniu n-am mai rezistat frustrării şi ne-am dat jos schiurile prinzându-le la rucsac. Decizia n-a fost una prea bună, căci mai spre pădure era o mulţime de pulver minunat prin care am înotat cu spor, dar se întuneca şi n-am mai stat să ne punem iar schiurile. Apoi a urmat drumul prin pădure la frontale, Radu fiind singurul care a rămas cu schiurile în picioare până la cabană :-). O masă sănătoasă, hidratare cât cuprinde şi schimb de experienţă privind locurile dureroase 🙂 şi apoi un somn adânc până dimineaţă.
A doua zi am hotărât să urcăm tot pe Plaiul lui Păcală, să trecem pe la Piatra Arsă şi apoi să urcăm la Cota 2000 de unde să coborâm cu telecabina, căci pârtiile erau într-o stare mult prea proastă ca să coborâm pe ele. La Padina peisaj de vis, pulver neatins ce strălucea în soare de-ţi lua ochii, copacii îmbrăcaţi în zăpadă, de mai că nu ne mai venea să plecăm. Dar n-avem ce face aşa că o luăm uşurel în sus prin pădurea pe unde coborâserăm astă noapte. O pauză de vreo oră în poiana de la capătul pădurii ca să ne jucăm cu Barrivox-urile şi apoi la deal şi tot la deal…
Şi urcăm şi tot urcăm trăgând de schiuri în sus pe Plaiul lui Păcală, apoi pe traversare, bătuţi de soarele puternic care ne făcea să transpirăm din greu. Dar cu toate că transpiram, cred că de fapt afară era foarte frig, pentru că transpiraţia se transforma instantaneu în gheaţă. Ne mai relaxăm un pic pe mini coborârea spre Piatra Arsă, pe care nu ne mai scoatem focile de pe schiuri şi apoi iar la deal prin pulver şi peisaje de vis.
Ajungem la baza vârfului Furnica şi ne cam speriem de urcuşul ce urmează. Parcă nu ne vine a crede că e posibil să urcăm chestia aia pe schiuri… Dar iată că a fost posibil şi cu chiu cu vai ce-i drept, am ajuns şi pe Furnica, unde priveliştea munţilor de jur împrejur ne-a mai făcut să uităm de chinul îndurat… Până la urmă fericirea nu se obţine fără muncă, iar pentru peisajele şi liniştea din weekendul acesta pur şi simplu a trebuit să muncim mult mai mult decât pentru cele din alte weekenduri. Dar aşa muncă cu plăcere, oricând . 🙂
Aici povestirea lui Radu, cu poze mai frumoase 🙂 http://diaconescuradu.blogspot.com/2010/01/ski-de-tura-la-20-de-grade.html
Poveste in doi 