Cu schiurile pe dealurile din zona Moeciu

14 03 2012

Weekend, 10 – 11 martie 2012
Locaţie: Culoarul Rucăr-Bran

În sfârşit anul ăsta a venit iarna mult aşteptată. Cam târziu şi cam de-odată, dar a venit, chiar când nu mai aveam nici o aşteptare şi nici o speranţă. Vremea n-a fost din cele mai bune, multe weekenduri fiind cu vânt puternic şi/sau ceaţă. Dar au fost şi weekenduri cu vreme rezonabilă, când ne-am spetit mai mult (http://amintiridinmunti.blogspot.com/2012/01/pulver-numa-pulver.html) sau mai puţin (http://diaconescuradu.blogspot.com/2012/02/piscul-cainelui.html + http://diaconescuradu.blogspot.com/2012/03/bucegi-la-schi-de-tura-trosc-poc-auuuu.html) în căutarea pulverului perfect, pe care însă l-am găsit mai mult sau mai puţin:).

Weekendul trecut a fost unul dintre weekendurile reuşite, când ne-am făcut de cap pe dealurile din zona Moeciu. Vroiam încă din 2009 să mergem pe acolo, de când făcusem prima plimbare în zonă: https://povesteindoi.wordpress.com/category/i-povestiri-din-romania/3-plimbari-la-poalele-muntilor/c-tara-barsei/,  dar zăpada ne-a permis abia acum să ne realizăm visul.

Sâmbătă seara am făcut o plimbare de vreo două ore pe prima bucăţică a traseului parcurs cu piciorul în primăvara lui 2009. Am urcat din Moeciu de Jos pe Muchia Scorţii, până la o căsuţă cu băncuţă pe care o ştiam, ne-am bucurat de apusul de soare şi am coborât înapoi în sat pe prima pantă despădurită pe care am găsit-o. M-a surprins un pic faptul că poteca ce parcurge muchia era foarte bine bătută, mă gândeam că iarna nu se mai duce nimeni pe sus. Dar se pare că dealurile sunt pline de viaţă şi iarna, căci cum altfel să aducă oamenii fânul pentru animale?

 

Duminică am făcut o plimbare de vreo 7 ore pe undeva pe dealurile de la Moeciu de Sus. Am lăsat maşina pe Valea Popii, sub o pantă fără garduri în partea inferioară şi ne-am plimbat oarecum pe sub vârful La Bisericuţă (1322m). În mijlocul zilei dealurile erau şi mai pline de viaţă, cu căţeluşi, oameni care veneau la animale şi văcuţe probabil nerăbdătoare să se topească zăpada şi să iasă la păscut. Ne-am plimbat un pic în căutarea unor locuri cu mai puţine garduri şi ne-am dat pe câteva pante drăguţe până a venit seara şi a trebuit să ne întoarcem la maşină.

 

Nişte locuri „altfel” de care mulţi dintre cei ce vin ca turistul în zonă nici nu ştiu că există…

Anunțuri




Valea lui Stan

20 01 2010

Duminică, 27 septembrie şi 11 octombrie 2009 🙂
Participanţi: Muha, Andrei, Octavian şi Viorica; Florin, Claudiu şi Cristina
Durata: 2h pe vale şi 2 h retragerea până înapoi la maşină

Visam de mult să ajungem pe Valea lui Stan, aşa de demult, încât până la urmă aproape că şi uitasem de acest traseu :-). Noroc cu ceaţa de pe creste care le-a dat Pinguinilor ideea de face o plimbare pe acolo. Am găsit un fel de via ferrata uşoară a la români, cu fiare care scârţâie, trepte rupte şi scări suspendate care se bălăngăne deasupra cascadelor. Ce să mai, toate elementele necesare pentru o tură scurtă dar interactivă. Ne-a plăcut aşa de mult încât peste două săptămâni ne-am întors din nou şi am văzut că la coborâre lucrurile sunt şi mai interesante :-).

Nu sunt prea multe de povestit, aşa că vom lăsa fiecare poză să vorbească printr-un comentariu care se vede cand duceti cursorul pe poză .

  

 

 





Descoperind Apusenii de Paste, 6 – 10.04.2007

7 09 2009

De ce descoperind Apusenii? Pentru că în aceste 4 zile am „gustat” din toate: monumente naturale, chei, pereţi de stâncă, sate risipite pe dealuri, păduri de poveste, aer şi peisaj de munte, cascade, iarnă, vară, primăvară şi toamnă, oameni de treabă, căsuţe cu acoperişuri de fân….Şi am plecat de acolo cu dorinţa de a reveni să-i studiem mai în profunzime

*

Vroiam să plecăm din Bucureşti pe la ora 14, astfel încât să ajung şi eu la Prohod la o bisericuţă de pe lângă Zlatna… dar cine să-şi imagineze că din Panduri la ieşire din Bucureşti se pot face 3 ore, iar de la noi din Militari o oră… aşa că ieşim tocmai pe la ora 17… şi am mai stat şi la ieşirea de pe autostradă la coadă pentru intrare în Piteşti … încă vreo oră…

O vizibilitate extraordinară… se vedeau munţii de pe autostradă (Leaota ? Iezer, Făgăraş…) habar n-aveam că se pot vedea munţii de pe autostradă… pe Dealul Negru la fel, privelişte cu munţi îmbrăcaţi în hainele lor de iarnă la 360 de grade… Valea Oltului, peisajul meu preferat, vârful Cozia cu zăpadă pe vârf … amintiri de pe vârf dintr-o noapte ceţoasă şi vântoasă de acum 3 ani ;)… planuri de încercat un nou traseu la toamnă… mai aruncăm o privire spre Făgăraş după ce ieşim de pe Valea Oltului şi apoi se lasă întunericul….

…Intrăm pe drumul spre Zlatna, în bezna nopţii îţi dai seama că ai ieşit din câmpie şi mergi printre dealuri. Un foc arzând pe un versant, ne oprim să vedem ce este, întrebăm şi ni se spune că se arde iarba pentru păşunat. De lângă foc se aud voci de oameni care probabil îl controlează. Pleci cu un sentiment ciudat… vara nu-i ca iarna iar noaptea nu-i ca ziua…Continuăm pe vale… în sus, cu gândul de a căuta un loc de cort… măcar de Zlatna să trecem. La Cerbu nu mai ajungem sigur, iar Prohodul s-a terminat de mult. Valea se îngustează din ce în ce mai mult. Sate, păduri, terenuri săpate sau plantate, sau garduri pe care îţi e teamă să le sari noaptea să nu intri pe terenul cuiva… nici un loc de pus cortul. Pe stânga se ghicesc nişte formaţiuni ciudate, sunt dealuri de steril sau ceva, nu reuşeşti să distingi în noapte, dar se vede că nu sunt naturale… albia râului pare a fi în amenajare… un castelaş mic pe dreapta, lângă el un posibil loc de cort, dar nu prea interesant, pentru că este chiar în sat, dacă nu găsim mai sus ceva ne întoarcem aici… mici porţiuni inundate, case ruinate, probabil luate de ape? Pereţii văii se apropie din ce în ce mai mult, serpentinele se înteţesc şi peste tot numai pădure. Unde e o bucăţică de teren plat neîmpădurit este şi o casă… mergem până în pasul Bucium, unde sunt numai câini… inspectăm câteva posibile locuri de cort, dar sunt toate pietruite şi nu avem unde monta cortul, aşa că ne întoarcem până la urmă la o „parcare” care avea şi câteva petice de iarbă pe care să punem cortul. Încercăm să facem abstracţie de praful omniprezent şi de o pasăre care tot ţipă straniu prin pădure, mâncăm şi ne culcăm. Noaptea pare totul atât de ciudat…

Ziua 1: Diverse „minuni” naturale – Detunatele, Piatra Vulcanului, Groapa Ruginoasa

Ziua 2: Plimbari prin sate rasfirate pe dealuri

Ziua 3: Scarita Belioara

Ziua 4: Chei si cetati





Bucurii si tristeti in Maramures, 11 – 16.11.2008

7 09 2009

O biserică ne-ar invita mai degrabă la tăcere şi nu la cuvinte…totuşi, apropiindu-ne urechea de grinzile vechi de lemn simţim cum urcă spre noi scâncete de copil, bocete de înmormântare, veselia nunţilor, zgomot de arme, cântece si descântece bătrâne. Istoria acestor locuri este povestită în lemnul bisericilor, adevărate sanctuare ale Cuvântului, păstrătoare a unor monumente de cea mai veche limbă românească.

Având o săptămână de concediu „de miere” 🙂 am hotărâm să plecăm spre Maramureş pentru a vedea bisericuţe şi case de lemn, porţi sculptate şi costume populare… Două zile ne-au luat apropierea” şi „retragerea” , aşa că ne-au mai rămas 4 zile scurte de iarnă pentru a ne bucura de frumuseţile locului:


Ziua 1 – Bisericuţe de lemn din Ţara Lăpuşului : Răzoare, Rogoz, Lăpuş, Şurdeşti, Plopiş

Ziua 2 –  Mân. Peri din Săpânţa şi bisericuţe de pe Valea Mara: Mănăstirea, Sat Şugatag, Hărniceşti, Deseşti

Ziua 3 –Bisericuţe de lemn din Budeşti, Sârbi, Călineşti şi alte bisericuţe de pe Valea Izei

Ziua 4 – Ieud şi alte bisericuţe de pe Valea Izei





„Apusenii” de lângă Ţara Bârsei

4 06 2009

harta persani

Duminica asta ne-am gândit să mergem să revedem bisericuţa de lemn de la Şinca Nouă şi apoi să facem o plimbare lejeră pe undeva pe la poalele Craiului. Deşi am făcut destul de des drumul până la bisericuţă  în septembrie – octombrie anul trecut, acum am observat pentru prima dată căsuţele împrăştiate pe dealurile dintre Poiana Mărului şi Şinca Nouă (de fapt Munţii Perşani) şi ne-am hotărât să urcăm până la ele, să vedem cum trăiesc oamenii pe acolo.

case raspandite

Am rămas uimiţi să descoperim nişte zone tare frumoase, cu o mulţime de case răspândite pe dealuri, care ne-au adus aminte de recenta tură în Trascău . Numai că aici se pare că oamenii o duc mai bine, pentru că este peste tot curent electric, unele case sunt în construcţie/dezvoltare, iar altele au … geamuri termopane noi. Cam fiecare casă pe piciorul ei de deal, iar între ele iarbă verde, o mulţime de floricele şi triluri de păsărele. Şi asta nu e totul… din vârful dealului avem parte de

Craiul

o privelişte neaşteptată asupra Craiului, dintr-un unghi pe care nu-l mai văzusem niciodată: se vede doar partea nordică (Piatra Mică, Şaua Crăpăturii şi Turnurile) ce seamănă cu un monolit. Dacă n-ai văzut niciodată Craiul nu prea ai cum să-ti dai seama că de fapt muntele este o creastă  lungă. Din vârful următorului deal, se adaugă la peisaj şi panorama Bucegilor. Ne întrebăm cum ar fi să stăm  în căsuţa de lângă care se văd cei doi frumoşi munţi… Din ce-ai putea face bani aici? Ce te faci că nu există drum de maşină cu care să ajungi până la casă?

Bucegii

O zonă foarte faină, potrivită pentru o plimbare lejeră cu familia, copiii sau pentru zilele cu avalanşe sau vreme proastă în munţii mari. Numai să nu lăsaţi gunoaie în urma voastră, că locurile astea erau chiar curate, nu prea vedeai urmele „civilizaţiei”.

explozie de culori

*

Din aceeaşi categorie de dealuri cu căsuţe răsfirate, face parte şi zona dintre Bucegi şi Piatra Craiului pe culoarul Rucăr – Bran.

harta zona Moeciu

Pe acolo am făcut o scurtă plimbare de încălzire la începutul lunii aprilie, când prin munţii cei înalţi se scurgeau de zor avalanşele. Mai exact am urcat de undeva dinspre extremitatea localităţii Moieciu de Jos pe Muchia Scorţii pe care am parcurs-o până pe un vârf de vreo 1100 de metri, cu un releu pe el, apoi ne-am întors pe muchia adiacentă care ne oferea privelişti asupra satului Şimon şi a dealurilor ce se întind în continuare spre Bran. Am fost atenţi să coborâm la loc în Moieciu la maşină şi să nu ajungem cumva în Şimon.

Moieciu si Piatra Craiului

Buceagul

Am găsit aici nişte locuri foarte frumoase şi uşor accesibile, un „balcon” din care vezi într-o parte Piatra Craiului cea îngustă şi ascuţită, iar pe de altă parte măreţii Bucegi îmbrăcaţi în haine de iarnă.  Dealurile sunt presărate în special cu căsuţe pentru

Bucegii

si iar Craiul

 animale, dar am văzut şi o gospodărie în toată regula, probabil locuită permanent. Am mers cu ochii după munţii din jur, dar şi cu ochi de iarnă, încercând să reţinem pantele superbe şi fără garduri sau alte obstacole care s-ar preta pentru schi de tură, cu tabăra de bază intr-una din căsuţele pentru animale răspândite pe culme. Pe dealul aflat pe partea cealaltă a văii pe care se întinde satul Şimon am „ochit” chiar o bisericuţă unde ar merge făcut un Crăciun cu cortul şi cu schiurile…

zona de schi de tura

Locuri faine care merită vizitate fie primăvara, când prin munţii cei mari se scurg avalanşele, fie iarna pentru schi sau cu rachete .





Cheile Oratii

29 04 2009

Sambata, 11 aprilie 2009

Locaţie: Culoarul Rucăr Bran àlocalitatea Podu Dâmboviţei à Cheile Orăţii

Participanti: Laura, Florin, Constanta si noi

Durata: cca. 3h

 

Cum stabilitatea zăpezilor de pe văi era încă incertă, am hotărât să facem o încălzire de primăvară coborând în rapel Cheile Orăţii (aceasta denumire am gasit-o de cele mai multe ori, desi e mai degraba un canion) . A fost o tura scurta dar „intensa”, asa ca voi povesti mai putin lasand pozele sa vorbeasca de la sine:

 saritoarea nr. 1

 

 

 

 

Prima saritoare este destul de usoara, dar daca tot aveam sa folosim echipamentul de alpinism la urmatoarele, am zis sa o descataram si pe asta asigurati. Din pacate nu mai tin minte daca Florin a facut asigurarea pe dupa copacei sau era un piton. In rest toate celelalte saritori au avut cel putin un piton.

 

 

 

 

 

 

 

 

saritoarea nr 2

 

 

 

 

 

Nu facem 10 pasi ca apare a doua saritoare, de vreo 2-3 ori mai mare decat prima, unde avem ocazia sa ne testam semicoarda primita in dar de ziua lui Laviniu. In plus ne reamintim/ invatam cum se face rapelul:  eu nu mai facusem de vreo 2 ani, iar Laviniu facuse o singura data dar de pe un viaduct direct in gol, nu stia exact cum sta treaba cu peretii :D.

 

 

  

 

 

Dupa asta urmeaza si o scurta portiune de mers in picioare… dar nu numai 🙂 :

 

mai si mergem  hopa 

  

Dar n-am avut timp prea mult de respiro ca a si aparut a treia saritoare care nu avea alta treaba decat sa se termine fix intr-o balta. Era cea mai lunga de pana acum, si Laura, care mai fusese pe aici avea impresia ca aceasta este cea mai lunga de pe traseu:

 

 saritoarea nr.3    saritoarea nr. 3

 

 

 

 

parca lipseste ceva... din spatele lui Florin :)

 

 

 

 

Am coborat-o cu bine, cu atentie sa nu aterizam in balta :). A coborat-o si Florin la pompierism si apoi am luat-o fericiti la pas pe scurta portiune ce ne ducea la urmatoarea saritoare. Aproape ca fusese montat rapelul urmator cand se aprinde beculetul…. Florin: ” Da eu aveam un rucsac in spate, unde e?” Unde altundeva putea fi decat in varful saritorii pe care tocmai o rapelasem si stransesm coarda? 😀

Noroc ca Florin le are cu catararea si in doi timpi si trei miscari a venit cu rucsacul inapoi, de nici n-am avut timp sa-i facem poze si filmulete 🙂

 

 

 

 

 

saritoarea nr. 4

 

 

Pe cea de-a patra saritoare am avut fericirea de a cobori prima :D. Mi se parea ciudat sa ma duc asa singura in gol, fara sa am pe nimeni la picioare, asa ca am tinut un dialog/monolog constant cu cei de sus/cu mine. 🙂

 Cand am ajuns la baza ei am avut placerea sa gasesc doar o mica platforma pe care abia incapeam 5 persoane, iar saritoarea cea mare a traseului se desfasura in toata splendoarea ei dedesubt, terminandu-se glorios intr-o balta. 🙂

 

 

 

 

 

 

 

Ne-am prins cu totii in cele doua pitoane ca nu cumva vre-un cot primit in spate din greseala sa trimita pe careva pe topogan spre balta de jos. De data asta, cel care a avut onoarea sa coboare primul a fost Laviniu, care ne-a anuntat ca balta este doar mijlocul saritorii :

 

saritoarea nr.5 privita din balta de la mijloc   continuarea saritoarii nr.5 dupa balta :)

 

 Dupa saritoarea cea mare urmeaza una mai mitica si usurica, apoi cativa metri ii parcurgem la pas prin frumosul canion:

 

saritoarea nr. 6   si un pic de plimbare

 

Dar ca sa nu ne obosim prea mult mergand, iata o noua saritoare micutza si dupa ea o zona in care nu prea aveai alta sansa decat sa te tarasti si sa te tii in maini, caci daca incercai sa te tii pe picioare erai ca pe tobogan, cu tot vibramul de pe bocanci:

 

saritoarea nr. 8   un pic de taras

     

 

penultima saritoare

 

 

 

 

Iata-ne si la penultima saritoare, care e chiar faina, cu forma ei de palnie pietruita :).

 Numai ca palnia se termina brusc cu un perete mazgos si daca nu esti atent pot sa-ti alunece picioarele si sa-ti  iei o stanca-n spate…

 

 

 

 

 

   

 

 

 

 

 

ultima saritoare, cu rosu

 

  

Mai urmeaza o saritoare care poate fi rapelata, sau poate fi pur si simplu evitata pe o brana care iese in dreapta si te juce jos in poiana.

Eu cu Laura si Laviniu am coborat-o in rapel, iar Constanta cu Florin au ales varianta branei.  Probabil ca nu au avut chef sa riste sa testeze cele doua balti, una la mijlocul saritorii si una chiar jos, la final 🙂 Eu coborand prima, am avut onoarea sa o incerc din plin pe ultima 🙂

 

Cam asta a fost turisoara noastra super faina. Multumiri lui Florin care s-a ocupat cu partea tehnica 😉 si felicitari Constantei care s-a descurcat foarte bine si nu s-a plans deloc, in ciuda micilor incidente pe care le-a avut 🙂





Descoperind Apusenii (ziua a2a)

27 02 2009

Ne trezim un pic mai târziu, ciocnim ouă, ne urăm Hristos a Înviat, şi în ciuda protestelor Anei că e prea de dimineaţă, scoatem la sacrificiu friptura de miel, vinul şi cozonacul… drobul îl terminasem de sâmbătă L. Nişte mâncăruri oribile, Ana asta nu ştie deloc să gătească 😀 de aia până la sfârşitul turei am lins toate castroanele, de oribile ce erau mâncărurile din ele :D… ne-am sacrificat ce să-i faci… Proprietarii pensiunii au insistat să ne dea o masă şi o faţă de masă să mâncăm, iniţial nu am vrut să-i deranjăm dar cred că mai degrabă ar fi fost supăraţi dacă am fi refuzat, aşa că a trebuit să mâncăm pe masă :D. Până mâncăm atâtea oribilităţi, ne mai uităm pe hartă şi ne dăm seama că drumul care credeam noi că se termină în sat ducea de fapt la Huedin, mai o vorbă, mai o gură de vin… se face în jur de ora 12… Ana şi Alex sunt loviţi de lene… spun că au venit de Paşte să se relaxeze, nu să facă ture… aşa că îi lăsăm să se relaxeze şi noi plecăm la o turişoară spre Dârleşti, Trifeşti, Petreasa, fără să ne propunem un obiectiv anume. Laviniu avusese ceva probleme cu gâtul şi nu ştia dacă n-o să-l supere prea tare pe drum, aşa că am hotărât să mergem până unde avem chef şi de acolo ne întoarcem (totuşi ne luăm şi o frontală, aşa just in case). Credeam că o să ne întoarcem repede… dar… 😀

culmea-darlesti-trifesti-petreasaLa intersecţia spre Horea o luăm pe drumul forestier care merge tot înainte, apoi la prima bifurcaţie la dreapta. Nu erau indicatore sau ceva dar am luat-o după ureche. La câteva minute trece pe lângă noi o dacia papuc 4×4 (maşina de căpătâi a localnicilor din zonă) şi întrebăm şoferul dacă suntem pe drumul cel bun, ne spune că da şi se oferă să ne ducă până mai sus. Nu refuzăm, aşa că am scăpat de vreo 2-3 km de drum prăfuit tăiat în munte. Ne lasă în primul sat – Dârleşti. O luăm în sus pe drum… era destul de naşpa că era plin de praf care ne intra şi în cele mai nebănuite orificii 😀 încerc să-mi imaginez cum arată iarna… să vizualizez tranşeele săpate prin zăpadă între casă şi grajd, de care povestea domnul Mititeanu. Cum trebuie să arate iarna pe aici… continuăm pe drum, copii se opresc din joacă şi vin la gard să ne spună Hristos a Înviat şi să ne întrebe unde mergem… După cele scrise pe o clădire ne dăm seama că suntem deja în Trifeşti… satele astea sunt aşa împrăştiate pe dealuri, încât nici nu-ţi dai seama când ai trecut dintr-unul în altul… nu există indicatoare de localitate…branduse Încet încet începem să avem şi „privelişte” asupra dealurilor înconjurătoare… continuăm să mergem după ureche, şi la un moment dat drumul se transformă în potecă şi ne poartă pe nişte păşuni la o oarecare distanţă faţă de case… am pierdut drumul principal, dar ce mai contează, oricum acum s-a deschis priveliştea în faţă şi ne dăm seama cam încotro trebuie să mergem. Vremea e superbă, o zi autentică de primăvară… numai că cireşii înfloriţi şi corul păsărelelor nu sunt nicăieri… singurele semne de primăvară sunt câteva covoraşe de brânduşe aruncate din loc în loc, unde nu au pus oamenii bălegar… mergem pe deasupra caselor, şi simţim privirile curioase ale localnicilor îndreptându-se către noi. Mergem fără nici o grabă, bucurându-ne de vreme, de peisaj şi de linişte… Păcat că din loc privirea îţi mai este atacată de o casă galben sau verde ţipător care nu se încadrează deloc în peisaj… ar trebui dată o lege pentru păstrarea specificului zonei…

Oprim într-un loc cu semnal să transmitem urările de rigoare celor dragi, şi ne uităm vreo oră aici în bătaia soarelui… Cum necum, după ce am mai traversăm câteva păşuni dăm iar în drum, chiar la intrare în intrarea-in-petreasaPetreasa… aici este un indicator de lemn, şi o băncuţă cu umbrelă amenajate lângă un izvor. Loc de odihnă pentru cei care bat pe jos drumul până în sat… la un moment dat aveau chiar şi beculeţe colorate, care acum probabil nu mai funcţionează. Continuăm pe drum….”satul” este şi mai răspândit pe dealuri decât cele dinainte… 2-3 case grupate ici colo şi între ele păşuni. Ne gândim că nu are rost să urcăm până pe Vârful Petreasa (1564m) pentru că oricum era împădurit şi probabil că nu aveam mare lucru de văzut de pe el, vedem mai multe de unde ne plimbăm acum, şi este oricum şi destul de târziu (în jur de ora 16) ca să avem timp să găsim şi poteca prin pădure şi drumul de întoarcere în timp util. Hotărâm să coborâm în Valea Ploştini şi apoi să parcurgem muchia Zânzeşti – Giurgiu – Buteşti pentru a coborî în Horea şi apoi în Matieşti. Drumul se termină şi nu pare să fie nici o cale de coborât în vale… versantul e plin cu copăcei care ţi-ar face imposibilă coborârea iar apa din vale se aude înfiorător… pare de netrecut fără un pod… şi mai e şi versantul despădurit şi abrupt de pe partea cealaltă pe care ne întrebăm cum îl vom urca… O muchie cu ceva cocoaşe… am mers pe curbă de nivel. Vara se ajunge cu papuc 4×4 şi chiar Opel ca al nostru am văzut… dar vai… cum trebuie să fie iarna pe aici dacă îi dă o zăpadă serioasă…

peisajDar nu renunţăm fără încercare. Drumul se termină într-o păşune deasupra unor case, iar câţiva metri mai sus începe pădurea întunecată de brad prin care se urcă spre Vârful Petreasa. Tot mai sus, în pădure, se închide şi valea care separă cele două muchii, formând versantul Vârfului Petreasa. Coborâm pe păşune la ultimele două case înainte de pădure. Întrebăm dacă avem cum să trecem valea şi ne spun că e poteca spre stânga, găsim o dâră de potecă prin fâneaţă, în direcţia indicată, care se transformă în potecă lată, în toată regula, după ultima casă înainte de intrarea în pădure. Valea nu este nici pe departe atât de abruptă pe cât părea de sus, iar râul atât de mare şi înfricoşător. Intrăm iar într-o pădure de basm din care doar zânele mai lipsesc. Ce diferenţă bruscă poate fi între pădure şi păşuni… Exact la mijlocul văii sunt ruinele unei case sau cine ştie, unei mori… doar peretele cu uşa a rămas în picioare… Mai stăm şi aici la o pauză, e prea frumos să plecăm aşa repede… Avem o frontală, ne descurcăm noi în caz de ne prinde noaptea. Doar n-ar fi prima oară :D.

privind in urma dupa ce am trecut pe culmea cealaltaPe versantul celălalt continuă un fel de rum forestier care o ia în jos paralel cu apa, iar din el se desprinde o drumo-potecă ce o ia spre muchie de-a coasta. Este o zonă tristă, pe alocuri despădurită, pe alocuri cu copaci rupţi într-un mod foarte ciudat, cam la aceeaşi înălţime de zici că i-ar fi rupt cineva în mod special. De aici se vede cu totul altfel versantul pe care am mers… pare chiar zonă de munte, casele sunt chiar răsfirate. Poteca se transformă într-un tunel pe sub crengi de brad… Laviniu se apucă să culeagă nişte conuri de pe jos, apoi dăm în drumul care vine din Horea. De aici se deschide perspectiva şi în partea cealaltă spre Pătruşeşti, Preluca, Niculeşti şi spre Vârful Sihla (1670m) , înzăpezit . Frumos frumos frumos… poze poze poze…

Se vede toată roata pe care o descria atât de bine domnul Dinu Mititeanu în relatarea ”Simfonie în alb”, formată din acele dealuri, despărţite de văi, ce poartă pe fiecare „spiţă” câte 2-4 cătune moţeşti: Fericet (unde s-a născut Horea), Costeşti, Matiseşti; Petreasa, Trifeşti, Dârlesti; Zânzeşti, Giurgiuţi, Buteşti; Pătruşeşti, Preluca, Teiu; Baba, Niculeşti, Lamaşoaia… şi care converg spre centrul satului Horea, ca spiţele unei roţi,… Tot felul de întrebări încep să-mi chinuie mintea: cum trăiesc oamenii ăştia aşa izolaţi? Ce se fac iarna? Cum se duc la şcoală, cum se cunosc, cum se îndrăgostesc? Cine ştie, poate ei între ei se cunosc mai bine decât ne cunoaştem noi cu vecinii de bloc… Ne uităm şi ne întrebăm care ar fi frasinul lui Horea şi care casa memorială… admirăm silueta bisericuţei din Costeşti… cum să nu-ţi doreşti să faci Paştele sau un Crăciun acolo sus…

Dar soarele nu mai are mult până la apus, iar noi mai avem un drum lung în faţă şi necunoscut. Ţinem drumul până o face prea mult la stânga şi ne dăm seama că am ocoli prea mult. Mai sărim nişte garduri, mai tăiem nişte păşuni, mai întrebăm un nene ieşit prin ogradă şi găsim alt drumeag adânc, în prima parte mai înalt decât noi, că dacă nu dădeam într-o intersecţie am fi avut ceva probleme în a sări gardul şi a coborî în drum.

Horea. E bine, încă nu e întuneric, chiar avem şanse să ajungem în Matişeşti pe ceva lumină… Ne omoară cu zile drumul până în sat… după aşa traseu frumos, ni se pare că n-o să se mai termine niciodată. Ne mai distrag atenţia vreo două maşini care ne „hrănesc” cu nişte praf şi o vulpiţă care vroia să traverseze strada dar a fost întreruptă de o maşină. Ajungem la cort în jur de ora 20 – 20.30 (iată că plimbărica lejeră şi scurtă prevăzută la început a ajuns la 7 ore, de asta o frontală e bună ÎNTOTDEAUNA!) unde îi găsit pe Alex şi Ana hămesiţi şi pregătiţi să plece în căutarea noastră J. Mâncăm cu toţii, le povestim ce-au pierdut, mai facem o plimbărică până la capul satului, de unde mă aşteptam să văd zona prin care am fost ziua plină de luminiţe… uitasem că suntem la ţară şi nu la oraş şi că aici oamenii nu ard curentul degeaba… la somn…