Căutând apa din lacul Mihăileşti

8 05 2012

Sâmbătă, 5 mai 2012
Locaţie: Lacul de acumulare Mihăileşti
Participanţi: Rudi, noi doi
Durata: 3 ore (vâslit + carry caiac)

Afară e cald, frumos, la munte se anunţă vreme ciudată … ce ar fi să mai scoatem şi noi la plimbare caiacul ăla, că doar nu l-am luat degeaba? Auzisem că pe lacul Mihăileşti e o deltă faină, aşa că, împreună cu Rudi, hotărâm să pornim în căutarea ei:).

Iată-ne pe dig, în locul indicat de Florin de unde avem surpriza ca în locul lacului să vedem o mare întindere de vegetaţie cât vezi cu ochii, cu iarbă, pădurici, drumuri de pământ şi chiar şi o stână… Hmmm… Şi apa unde e? Mergem un pic pe unul din drumurile de pământ ce pare să se afunde într-o pădurice şi ne trezim pe malul Argeşului. Pentru că locul era cam strâmt şi era deja ocupat de cele 7 undiţe ale unui pescar, mai mergem un pic pe dig căutând următorul drum de pământ de unde ne spusese că putem da barca la apă, fiind mai larg şi mai puţin populat de pescari.

Nu vedem următorul drum de pământ (l-am observat abia la întoarcere), în schimb găsim un alt loc numai bun să ne lansăm la apă… zicem noi… Pompă, caiac, veste, câteva bagaje, pompă, pompă, se strică pompa fir-ar să fie, iar pompă, hai că s-a umflat destul… plecăm…

Raţe sălbatice, stuf, nori pe cer care fac căldura suportabilă, pescari pe maluri, vâslit în zig zag … superb… Numai că nu după mult timp observăm că balta se termină şi nu dă deloc în lacul mare, aşa cum ne aşteptam noi. Hm… Un pescar ne spune că putem trece în partea cealaltă spre lacul mare, dacă mergem un pic pe jos, aşa că tragem caiacul pe malul opus, ne noroim un pic, iar băieţii se duc să caute apa în timp ce eu stau de pază.

Se întorc destul de repede, avertizându-mă că au găsit o intrare la apă cel puţin interesantă. Carry caiac până acolo… O potecă foarte îngustă în stuf şi apoi o noroială pe cinste, un loc bun de renunţat la orice eventuale fiţe:)… Laviniu intră primul şi tot intră în noroi şi tot intră până ne anunţă că … „Aici cam devine de chiloţi” Observăm şi că apa e cam mică şi nu pare neapărat să comunice cu altceva…

Hotărâm că nu are rost să intrăm în noroi până la fund, aşa că începem iar carry de caiac prin boscheţi, încercând să ne dăm seama cu GPS-ul unde e balta aia mare şi apoasă … După-amiază vrem să plecăm spre munte, deci n-avem prea mult timp la dispoziţie, şi parcă am vrea să ne şi dăm un pic cu barca, nu numai să o cărăm…:) Şi cărăm şi cărăm – (de fapt băieţii cărau, eu făceam doar galerie:) – pe nişte poteci bune de biclă, nu de cărat caiacul, până ajungem pe malul unui golf măricel, care se vedea clar că comunică cu lacul cel mare…

Uraaa, în sfârşit… Dar… iar intră Laviniu primul ca să tragă caiacul până la apă mai mare şi… se trezeşte brusc în noroi până la genunchi:). În dreapta şi stânga erau numai pădurici dese prin care nu puteam trece, aşa că aveam de ales: ori să intrăm pe aici, ori să cărăm iar cine ştie cât caiacul în căutarea de alte ape. Mai facem câteva încercări de intrare dar se soldează şi acestea cu noroi până la genunchi, aşa încât până la urmă alegem să ne aruncăm direct de pe mal în caiac şi apoi să ne târâm pe burtă pe el până la locurile noastre:). În sfârşit, suntem cu toţii în caiac… pe apă… plini de noroi…

Credeam că de aici încolo avea să fie o simplă plimbare, dar pentru că apa era mică şi nămolul cât cuprinde, băieţii au mai depus ceva eforturi pentru a împinge barca prin apa de câteva degete, astfel încât să nu eşuăm în mijlocul lacului în nămoale. Ne şi gândeam că dacă aveam să cădem cumva din barcă acolo ne înecam în noroi, că apa era aşa mică şi noroiul aşa mare încât nici nu aveai cum să înoţi:).

De aici încolo lucrurile se mai liniştesc, în sensul că vâslim pe mici lacuri printre stuf, admirând tot felul de păsări, peşti şi melci de apă care se urcă pe caiac, sub privirile pescarilor care umplu malurile şi probabil se întreabă ce căutăm noi pe acolo, deranjându-le peştii. Ne dăm seama, că tot cărând şi vâslind am ajuns tocmai pe partea opusă a lacului faţă de unde am lăsat maşina…

Este foarte frumos pe aici, dar „suprafaţa de joacă” este destul mică, iar unii pescari sunt destul de naşparlii să nu îşi tragă lansetele ca să putem trece şi noi, aşa că după o scurtă explorare a zonei începem să vâslim înapoi spre dig pe lângă stufărişurile din lac.

Ca să mai diversificăm, găsim un canal îngust în stufăriş şi intrăm prin el, trezindu-ne brusc eşuaţi pe un banc de pietriş… Pietriş, fain, că ăsta nu se scufundă ca nămolul… aşa că ne dăm jos şi explorăm un pic zona… la câţiva metri de noi sunt chiar două biciclete pe un alt banc de pietriş şi găsim chiar o fostă platformă de ciment… Ulterior am aflat că originea acesteia s-ar putea afla în faptul că cică Ceauşescu planifica să facă aici portul oraşului Bucureşti???

Trecem caiacul peste banc, în lacul celălalt şi ne mai plimbăm un pic şi pe aici, unde este mai izolat şi mai sălbatic decât pe malul opus, unde era plin de pescari şi de undiţe. Tragem la mal lângă o familie de bucureşteni care servea liniştită prânzul la soare. Probabil se gândesc ce-i cu arătările astea noroioase ce vin de pe apă:).

Şi uite-aşa au zburat rapid trei ore pe apă … şi mult pe lângă ea:).

 

Anunțuri




Plimbare pe traseul de la Maratonul Vinului

29 03 2012

Sâmbătă, 24 martie 2012
Locaţie: Judeţul Prahova, Dealurile dintre Ceptura şi Urlaţi
„Grad”: 30km şi 750m diferenţă de nivel
Durata: 7h

De ce ne place cu bicicleta?
Pentru că putem parcurge mai repede anumite distanţe şi altfel putem vizita locuri interesante pe care în mod normal nu le-am băga în seamă.

De exemplu, am văzut de multe ori din DN1 indicatoare spre „Drumul Vinului” şi tot timpul ne-am gândit ce o fi cu el. Nu ni s-a părut niciodată interesant să mergem să ne plimbăm pe acolo cu maşina, iar pe jos nu mai vorbesc. Dar când ne-a zis Andrei că există un traseu de bicicletă „Maratonul Vinului” şi ne-a propus o tură pe bucla scurtă am acceptat imediat, deşi eram începători în „domeniu” ( al bicicletei, nu al vinului, căci din păcate/fericire? nu se găseşte vin pe traseu :p ).

Prima tură am făcut-o la începutul lui octombrie 2011, împreună cu Andrei şi Claudia. Pe o căldură destul de anormală pentru acea perioadă am pedalat vreo 6 ore pe dealuri, mai întâi printre sonde de petrol şi apoi printre vii. De fapt pedalat e cam mult spus, căci pauzele cred că au reprezentat mai mult de jumătate din timp.:) Oamenii munceau la strânsul şi căratul strugurilor, iar noi „munceam” la pedale, poze şi gustat din strugurii parfumaţi.

Drumuri de pământ, poteci, urcări şi coborâri abordate pe biciclete sau pe lângă ele. Pe pantele de coborâre pe pietre eu cu Claudia cam coboram pe lângă biciclete, iar la urcări urcam în paralel, eu spetindu-mă pe Albă ca Zăpada iar Claudia relaxată pe lângă, zâmbind şi frustrându-mă:). Laviniu încerca să se mai ţină de Andrei, dar nu îi ieşea întotdeauna. Probabil Andrei, profesorul şi ghidul nostru, s-a cam plictisit, căci în multe locuri prin care el urca/cobora relaxat, noi împingeam sau ne târam pe lângă biciclete.:)

 

Am declarat traseul superb şi pitoresc şi l-am pus pe lista traseelor de repetat şi cu alţii. Listă pe care se află şi traseul cu bicicleta la Portiţa, dedicat în mod special începătorilor, dar nu numai;).

Sâmbăta care a trecut ne-am hotărât să refacem traseul, de data asta noi fiind „ghizii” pentru Florin şi Luminiţa. Deşi prima dată traseul ni s-a părut alambicat şi aveam impresia că fără GPS-ul lui Andrei n-am fi avut nici o şansă, acum ne-am amintit foarte bine şi ne-am dat seama că de fapt nu e aşa mare complicaţie dacă l-ai făcut o dată.

Trecem şi de data asta impasibili pe lângă Conacul Bellu, şi apoi urmăm drumul cunoscut de data trecută, drum de exploatare pentru sondele de petrol care pompează cu sârg pe dealuri. Traseul este relativ uşor de urmat căci merge oarecum pe piciorul  dintre valea Cricovului Sărat şi Valea Nucetului. Oricum, pentru primul traseu în zonă aş zice că un GPS este indispensabil, pentru că sunt tot felul de drumuri care vin din dreapta şi din stânga, pe care dacă o iei te trezeşti înapoi în vale. Abia acum observăm aici, printre sonde şi un fel de cămin pentru oameni cu probleme psihice.

Nu ne e uşor, căci e prima tură pe biciclete după 3 luni în care am stat pe schiuri şi ne cam resimţim. Dar ni se pare că ajungem destul de repede la intersecţia unde se bifurcă bucla lungă a traseului de maraton, faţă de tura din toamnă, când ni se părea că am tras de-am rupt până aici (cam la 7-8 km de la pornire). Acasă ne propusesem să facem bucla lungă, dar pentru că nu ne simţim prea în formă o luăm pe traseul scurt, pe principiul  că mai bine ne relaxăm şi ne bucurăm de traseu decât să ne rupem fundurile şi picioarele pe dealuri. Altă dată vom încerca şi bucla lungă (55km şi 1400m diferenţă de nivel).

Porţiunea pe care în toamnă o coborâsem eroic pe lângă bicicletă alături de Claudia şi cea pe care o urcasem la fel de eroic mai mult pe lângă biciclete, alături de Claudia şi Laviniu, ni se par acum aproape de banal. Pentru că nu mai găsim drăguţa băncuţă la care am luat prânzul în toamnă, ne bucurăm neîntrerupt de frumoasa coborâre printre vii spre Valea Şeman. Viile sunt proaspăt săpate şi legate, iar unii oameni încă mai sunt la munci şi ne întrebă ce căutăm pe acolo, minunându-se că n-avem altceva mai bun de făcut decât să ne chinuim cu bicicletele pe dealuri. Atenţie că la un moment dat trebuie părăsit drumul „principal” şi făcut dreapta chiar printre vii, pentru a nu coborî spre Ceptura, trăiască GPS-ul.

După bisericuţa părăsită, unde Claudia îşi pierduse lanţul dintre roata din faţă şi pedale:) traseul era un pic neclar în capul nostru aşa că GPS-ul ne dă o mână de ajutor. Nici acum n-aş şti să explic cum să te descurci pe acolo, deşi aş şti să merg fără GPS, căci se trece printre vreo două rânduri de case, se mai merge printre nişte vii, este pe acolo şi o bucăţică de asfalt care se termină mult prea repede, şi un depozit/siloz care nu se încadrează în peisajul viticol arhaic, se mai trece un podeţ interesant de traversat pe bicicletă şi tot aşa, până ajungem la „binecuvântata” fântână din Mărunţiş. Fântâna nu funcţionează, dar luăm apă de la un om din sat.

După fântână continuăm în susul satului şi apoi facem dreapta la locul ştiut (GPS-ul e iar de bază), ca să urcăm pe piciorul dintre Valea Crângului şi Valea Urloii. Ştiam că urcarea era destul de lungă şi destul de abruptă, iar lipsa antrenamentului se simte din plin. Şi când mă chinui să-i dau la deal parcă o văd iar pe Claudia împingând senină bicicleta pe lângă mine şi depăşindu-mă:). Fiuu… ajungem într-un final sus şi ne punem la o nouă pauză, înainte de a trece pe versantul opus al Văii Nucetului. Viile au rămas în spate şi am ajuns iar în zona sondelor de petrol.

Sus se vede spitalul pe lângă care am trecut dimineaţă, dar din fericire noi nu trebuie să mai urcăm până acolo, ci doar până în linia de creastă a piciorului  dintre Valea Crângului şi Valea Nucetului. Trecem repede de această urcare, cu gândul la coborârea luungă şi frumoasă care va urma până în Valea Nucetului. Ce frumos e la vaaaaleeeee…..

În toamnă, după ce am ajuns în Valea Nucetului am mers direct în Urlaţi, renunţând la ultima buclă a traseului. Dar acum am fost atenţi şi iată-ne într-o nouă urcare, din fericire un drum de exploatare betonat. Dacă ar fi trebuit să urcăm iar prin coclauri cred că ne-am fi dat demisia din funcţia de aspiranţi la statutul de MTB-işti:). Bucla aceasta se dovedeşte a fi foarte frumoasă, un nou drum printre vii proaspăt săpate şi proaspăt legate, fără înclinaţie prea mare şi fără coclauri pe care să ne dăm sufletele:). Iar coborârea finală spre Urlaţi este cireaşa de pe tort, o frumuseţe de drum asfaltat şi necirculat, un mic cadou după atâta zdruncinat pe dealuri:).

Urmează de studiat „Drumul fructelor” pentru când or înflori pomii fructiferi.





Cu schiurile pe dealurile din zona Moeciu

14 03 2012

Weekend, 10 – 11 martie 2012
Locaţie: Culoarul Rucăr-Bran

În sfârşit anul ăsta a venit iarna mult aşteptată. Cam târziu şi cam de-odată, dar a venit, chiar când nu mai aveam nici o aşteptare şi nici o speranţă. Vremea n-a fost din cele mai bune, multe weekenduri fiind cu vânt puternic şi/sau ceaţă. Dar au fost şi weekenduri cu vreme rezonabilă, când ne-am spetit mai mult (http://amintiridinmunti.blogspot.com/2012/01/pulver-numa-pulver.html) sau mai puţin (http://diaconescuradu.blogspot.com/2012/02/piscul-cainelui.html + http://diaconescuradu.blogspot.com/2012/03/bucegi-la-schi-de-tura-trosc-poc-auuuu.html) în căutarea pulverului perfect, pe care însă l-am găsit mai mult sau mai puţin:).

Weekendul trecut a fost unul dintre weekendurile reuşite, când ne-am făcut de cap pe dealurile din zona Moeciu. Vroiam încă din 2009 să mergem pe acolo, de când făcusem prima plimbare în zonă: https://povesteindoi.wordpress.com/category/i-povestiri-din-romania/3-plimbari-la-poalele-muntilor/c-tara-barsei/,  dar zăpada ne-a permis abia acum să ne realizăm visul.

Sâmbătă seara am făcut o plimbare de vreo două ore pe prima bucăţică a traseului parcurs cu piciorul în primăvara lui 2009. Am urcat din Moeciu de Jos pe Muchia Scorţii, până la o căsuţă cu băncuţă pe care o ştiam, ne-am bucurat de apusul de soare şi am coborât înapoi în sat pe prima pantă despădurită pe care am găsit-o. M-a surprins un pic faptul că poteca ce parcurge muchia era foarte bine bătută, mă gândeam că iarna nu se mai duce nimeni pe sus. Dar se pare că dealurile sunt pline de viaţă şi iarna, căci cum altfel să aducă oamenii fânul pentru animale?

 

Duminică am făcut o plimbare de vreo 7 ore pe undeva pe dealurile de la Moeciu de Sus. Am lăsat maşina pe Valea Popii, sub o pantă fără garduri în partea inferioară şi ne-am plimbat oarecum pe sub vârful La Bisericuţă (1322m). În mijlocul zilei dealurile erau şi mai pline de viaţă, cu căţeluşi, oameni care veneau la animale şi văcuţe probabil nerăbdătoare să se topească zăpada şi să iasă la păscut. Ne-am plimbat un pic în căutarea unor locuri cu mai puţine garduri şi ne-am dat pe câteva pante drăguţe până a venit seara şi a trebuit să ne întoarcem la maşină.

 

Nişte locuri „altfel” de care mulţi dintre cei ce vin ca turistul în zonă nici nu ştiu că există…





Frânturi de poveste la trecerea dintre ani

6 01 2012

În 31 decembrie oamenii obişnuiesc să stea în casă pentru a găti şi a face curăţenie, ca să întâmpine cum se cuvine noul an. Unii se mai înghesuie la cozile din supermarketuri pentru ultimele cumpărături şi alţii se odihnesc pentru petrecerea la care urmează să participe. Noi ne bucurăm de drumul lung şi gol, care ne poartă departe, tocmai spre Huedin. Ne bucurăm şi de decizia luată pe ultima sută de metri, căci după Cluj tristele peisaje de toamnă sau primăvară sunt încet încet înlocuite cu peisaje mai normale pentru anotimpul în care ne aflăm.

… Luna încet a răsărit
Peste dealurile sure
În omăt a adormit
Noaptea prin pădure.
Sus în cerul lor înalt
Norii încep să cearnă
Liniştea unei poveşti
Ca un dar de iarnă…
Sursa: http://www.codrosu.ro/poezii-de-iarna-iarna-in-versuri-poezii-pentru-copii-pentru-iarna/

Pe poteca pe care coborâm spre lac ni se scutură în cap toţi copăceii încărcaţi cu zăpadă. Da, vom face revelionul la o căbănuţă la care se ajunge după ce treci cu barca peste un lac…

Sincronizarea este aproape perfectă, căci ajungem pe malul lacului o dată cu cele două bărci ale prietenilor noştri. Ne urcăm în bărci şi răzbatem cu atenţie pe canalul spart de ei prin gheaţă, care îngheaţă la loc pe măsură ce avansăm. Lacul este liniştit şi copacii de pe maluri îmbrăcaţi în mantii argintii se oglindesc în apă. Un colţişor de rai şi un colţişor de iarnă în ţara noastră la sfârşitul lunii decembrie, alături de prieteni de suflet. Minnie cu Zsolt şi Laura sunt mai uşori şi răzbat mai rapid cu caiacul lor şi se cam plictisesc aşteptând după noi care suntem grei şi ne aflăm într-o barcă mai puţin hidrodinamică.

În golfuleţul de la cabană avem iar o repriză de spart gheaţa, în timp ce oamenii ne povestesc cum au făcut o mulţime de tabere intermediare până la cabană în miezul nopţii, căci nu se aşteptau ca lacul să fie aşa scăzut şi au cărat zeci de sacoşe cu o mulţime de chestii:). Noi am fost avertizaţi, aşa că nu avem decât câte un rucsac mare, clăparii şi schiurile şi ne descurcăm fără tabere şi fără prea mult chin. La cabană ne întâmpină Gabi, un prieten vechi şi „micuţul” Monty, care avea să devină răsfăţatul tuturor.

Cabana este de fapt o casă veche de aproape o sută de ani, renovată în acelaşi stil, un colţ de istorie într-un cătun de munte, acum fără nici un locuitor permanent. Vara are apă din izvor captat şi curent de la generator, dar acum retrăim istoria stând la lumânare şi la lampă şi mergând la toaleta din spatele casei, un pic încordaţi după poveştile cu lupii care trăiesc prin pădurile din zonă.:) Mâncare e din belşug, voie bună şi poveşti frumoase la foc cu prieteni dragi. Timpul se scurge şi noroc că are Minnie ceas să ne anunţe când e 12 noaptea. Ieşim afară, deschidem o şampanie, ne felicităm şi ne dorim unul altuia multe seri şi locuri ca acestea. Aprindem şi câteva artificii, steluţe nevinovate şi tăcute, care nu deranjează animalele pădurii.

În 1 ianuarie Minnie şi Zsolt pleacă spre casă şi astfel rămânem fără nici un ceas, căci telefoanele nu au semnal şi sunt închise. Timpul devine relativ şi noi plecăm la o tură pe schiuri pe urmele pe care plecaseră ei pe bocanci cu două zile înainte. Ne plimbăm prin păduri de aramă şi peste râuri de argint şi prin cătune cu căsuţe recondiţionate în stilul vechi, dar părăsite iarna. Pieile fâşâie plăcut prin zăpada nu prea mare, dar suficientă pentru a ne bucura ochii şi sufletele. Nu pot să-mi închipui cum e vara pe aici, căci par a fi multe căsuţe de vacanţă, dar iarna ne simţim izolaţi şi pierduţi într-un colţ de rai, unde nu mai există nimic în afară de linişte, pace şi fericire.

În 2 ianuarie ne luăm la revedere de la aceste frumoase meleaguri şi traversăm din nou lacul, prin altă parte pe unde era mai puţin îngheţat. Recuperăm maşinile şi plecăm spre casă, cu dorinţa de a mai vizita astfel de locuri împreună cu astfel de oameni.

Am citit o dată pe undeva că „Nu ne putem opune mersului vremurilor, chiar când ni se pare strâmb” … Oare cum era pe-aici când era un sat  de păstori şi când în locul lacului de acumulare se refugiau românii din satele pierdute în 1940? Şi oare cum va fi peste 50 de ani?





Înfruntând Colţii Babei spre Gura Portiţei:)

13 09 2011

Sâmbătă, 4 septembrie 2011
Locaţie: Complexul lagunar Razim-Sinoie
Participanţi: Elena şi Marius, Florin, noi doi şi 5 bicle aferente
Grad: „flat as a pancake”:)
Durata: nedefinită:)

Cuvânt înainte

După două ieşiri de câte 20 km prin pădurile de lângă Bucureşti şi o ieşire aventuroasă de vreo 70 km pe o parte din traseul Primei Evadări, care s-a lăsat cu şa ruptă, împins la bicle, far călcat de autobuz şi pedalat obligatoriu prin trafic contra cronometru să nu ne prindă noaptea:), ne-am considerat destul de avansaţi în ale bicicletei ca să ne încumetăm la o tură de 65 km pe ruta Sinoie – Grindul Lupilor – Gura Portiţei – Grindul Chituc – Vadu. Citisem vreo două povestiri înainte, dar eram atât de încântaţi de ideea acestei ture încât am reuşit să privim doar partea pozitivă din ele.

Mare brânză… 65 de kilometri pe plat e floare la ureche, hai, cine mai vine cu noi? S-au înscris Elena cu Marius şi Florin. Noroc că Elena şi Marius n-au suporţi de bicle şi am mers cu două maşini, că altfel tura s-ar mai fi lungit cu 35 de km între Vadu şi Sinoie. Şi noroc că alţii nu ne-au ascultat să vină, că altfel ne-ar fi considerat un mic Radu care i-a dus la tortură:).
 
Aventura

Ziua începe bine încă de dimineaţă, cu o ploaie torenţială cu trăznete şi inundaţii pe drum prin zona localităţii Lumina. Maşina Elenei se udă şi începe să aprindă becuri şi să scoată fum… din fericire îşi revine destul de repede şi ne continuăm drumul. La Sinoie lăsăm băieţii se pregătească biclele şi noi fetele mergem să lăsăm o maşină la Vadu, în faţa magazinului-birt local. Ne şi imaginam cum aveam să stăm acolo să bem o bere diseară, în timp ce băieţii se duceau să aducă maşina… Apoi ne suim amândouă în maşina Elenei, ne întoarcem în Sinoie şi lăsăm maşina tot în faţa magazinului-birt local din localitate. Toată mişcarea ne-a luat cam o oră şi un pic, căci drumul este cam prost şi plin de vrăbiuţe care se aruncă în stoluri în faţa maşinii şi trebuie să ai grijă să nu le loveşti.

Ne urcăm pe biciclete şi pornim la drum în jur de ora 9.30, cam târziu faţă de cât ne planificaserăm, dar asta e. Prima parte a drumului e asfaltată, astfel încât Laviniu şi Florin au un bun răgaz pentru a se obişnui cu dezechilibrul creat de portbagajele destul de încărcate de pe bicle. Apoi drumul se transformă într-un drum de pământ întărit, foarte fain de mers pe el pe biclă. Timpul zboară pe lângă noi şi aproape că nici nu ne dăm seama când trece o oră şi ne trezim că am şi ajuns la Canalul 2 (între lacurile Zmeica şi Sinoie),  parcurgând deja 10 km, adică o treime din traseu…

 

Facem o pauză mai lungă pentru a ne bucura de superbele sandvişuri brevetate de Elena şi Marius, apoi trecem podul şi ne continuăm drumul, de acum încolo aflându-ne oficial pe Grindul Lupilor. Drumul şerpuieşte printre ierburile şi smârcurile de pe grind, iar cormoranii şi pelicanii zboară din când în când pe deasupra noastră. Norii s-au risipit complet iar soarele e sus pe cer în toată forţa lui. Vântul care adie face însă ca temperatura să fie rezonabilă, chiar plăcută. După o porţiune de pedalat printre ierburi, prin soare, intrăm într-o pădurice unde după miros şi aspect este raiul porcilor, aşa că încercăm să ne menţinem cât mai grupaţi .

Când ne apropiem de malul lacului Goloviţa găsim nişte căsuţe cu acoperiş de stuf, dar turma de căţei ce le păzeau ne taie curiozitatea de a vedea mai în detaliu ce e acolo. Drumul continuă aproape de malul lacului iar la un moment dat avem surpriza ca drumul de pământ să se transforme în drum de dale de ciment şi ajungem la altă casă înconjurată de un gard de sârmă. Ne dăm seama că am ajuns deja la Canalul 5 (între lacurile Sinoie şi Goloviţa). S-au mai scurs 12 kilometri şi încă o oră şi un pic fără să ne dăm seama…

Aveam ceva emoţii căci ne gândeam că poate găsim ecluza deschisă şi nu putem trece… Dar nenică de la ecluză ne spune că e ok să trecem. La ecluză scrie pe un panou că ecluzările se fac între orele 8-18 şi costă 25 lei. Dar în prezent am auzit că ecluza ar fi stricată. Când ne aude că vrem să ajungem cu biclele la Gura Portiţei ne spune că sunt mulţi colţii babei pe drum. „Ştim, ştim, suntem informaţi” ne gândim noi veseli.:)))

Şi nu apucăm să trecem bine pontonul că începe distracţia… Marius pană… Laviniu semi-pană … Florin semi-pană:). (Voi folosi termenul „pană” pentru situaţiile în care roata se dezumfla rapid şi nu aveam altă opţiune decât să lipim gaura sau să schimbăm camera, şi termenul  de „semi-pană” pentru situaţiile în care resuscitam din când în când roata cu pompa). În timp ce Marius  se opreşte să-şi schimbe camera şi Laviniu cu Florin să mai bage câteva pompe de aer pentru a ameţi roţile până la Portiţa, eu cu Elena o luăm înainte, Elena pe biclă şi eu pe lângă, căci lângă poteca îngustă era un şleau de vreo 40 cm în care nu aveam chef să cad cu tot cu biclă:). Suntem atacate de o serie de ţânţari giganţi care nu pişcă dar bâzâie şi ne enervează când se aşează pe noi. După vreo 50 de m şleaul se micşorează aşa că mă sui şi eu pe biclă şi… panăăă!!!:))))

Colţii babei (Tribulis terestris) cică au un profund efect relaxant, care permite un comportament firesc şi menţinerea liniştii interioare, chiar în situaţii conflictuale. Planta este indicată bărbaţilor care se confruntă cu tensiuni relaţionale şi care au reacţii nenaturale, eventual cu tendinţe violente.

Ne aşteptam noi la pene, dar nici chiar aşa, 4 pene în nici un kilometru:D. În fine, vin băieţii, declară că de fapt am semi-pană şi îmi resuscitează roata şi apoi băgăm cum putem căci roţile noastre sunt contra cronometru:). Drumul merge însă pe o potecă îngustă prin ierburi şi bălării, aşa că nu putem băga o viteză prea mare. La o pauză de regrupare şi reculegere a unuia şi altuia de prin vre-un tufiş în care s-a împrăştiat, observăm că şi Elena are un dit-ai colţul babei înfipt în cauciuc, că tot o invidiam că ea a fost singura care a scăpat:). Băieţii hotărăsc că e mai bine să-l lase acolo pe post de dop şi să-i dăm bătaie să ajungem la Gura Portiţei până nu ne lasă toate roţile:).

Ultima porţiune înainte de intersecţia cu Grindul Chituc ne uimeşte iar cu un drum din plăci betonate. Căsuţele de la Gura Portiţei se văd în stânga noastră, dar până la ele mai băgăm pe o potecă printre ierburi care din când în când ne lovesc peste mâini sau peste picioare. Evident că mai facem şi pauze de resuscitare a cauciucurilor:). Înainte să ajungem la Gura Portiţei mai trecem pe lângă nişte case drăguţe cu acoperiş de stuf şi un mic lac plin de pescăruşi. În sfârşit pe la ora 14 ajungem pe plaja din Gura Portiţei şi ne dăm seama că ultimii 6 kilometri i-am făcut într-o oră. Dar a fost super frumos şi amuzant…

Vreo oră-două le petrecem cu bere de la terasă (4 lei paharul de plastic), pizza şi sandvişuri din traistă şi bălăceală:). E super fain că pe plajă au toalete şi duşuri cu apă fierbinte, gratuite. După ce ne săturăm de mâncare şi de baie rezolvăm penele, căci roţile stăteau deja fleşcăite şi pe la ora 16 hotărâm să plecăm. Dar în timp ce mergem noi să vizităm şi mini-portul din Gura Portiţei îmi dau seama că am pană şi pe roata din spate… şi nu semi-pană de poţi s-o mai fraiereşti cu pompa… Aşa că până la urmă plecăm abia pe la ora 17… Ştiam deja că ne va prinde noaptea, dar credeam că doar pentru vreo jumătate de oră… Nu ştiam însă că distracţia era abia la început:).

Următoarele două ore avem parte de o pedalare pe Grindul Chituc, printr-o junglă de ierburi cât noi de înalte, în multe locuri fără potecă, încercând să menţinem o oarecare viteză ca să nu cădem de pe biclă, căci era foarte greu să mai porneşti în junglăraia care era pe jos. Ierburile ne prindeau de picioare, se încâlceau în lanţuri şi în pinioane, iar bicicletele începuseră să aibă propria personalitate şi să schimbe vitezele şi foile aşa cum vroiau ele, nu aşa cum le comandam noi. Spinii copacilor se agăţau de pielea noastră şi ne dădeau sângele pe mâini şi pe faţă. Soarele apunea foarte repede deasupra lacului Sinoie. Stâlpii de curent electric pe care îi urmăream parcă nu se mai terminau, iar Peribona nu se mai apropia. Şi colac peste pupăză, că tot nu înaintam noi prea repede, ce mare brânză dacă mai facem şi două pene?:) Şi totuşi era extrem de amuzant:).

În cele din urmă reuşim să supravieţuim celor 10 km de junglă chitucică şi ajungem în sfârşit la Periboina. Un pic de echilibristică pe o pasarelă cam şubredă ce trece spre ponton, o mică pauză după traversarea canalului prin care lacul Sinoie se varsă în mare şi apoi pornim voioşi şi plini de speranţă pe superbul drum de nisip întărit ce merge spre Vadu. Mai aveam 25 de km şi eram convinşi că aveam să-i facem în maxim două ore, aşa că nu aveam să mergem prea mult pe noapte.

 

Cei 5 km până la podul de la Edighiol îi străbatem voioşi în jumătate de oră. De aici mai avem 20 de km din care ultimii 3 pe un drum betonat, aşa că suntem liniştiţi că ne aflăm în grafic. Dar după Periboina, Laviniu şi Florin băgaseră viteză mai mare, ca până ajungem şi noi, în speţă eu:), ei să şi plece să recupereze a doua maşină din Sinoie. La despărţire stabilisem că trebuie să ne ţinem după stâlpii de curent electric, aşa că după podul de la Edighiol ne-am ţinut după stâlpi, numai că în loc s-o luăm pe drumul care trebuie, un pic în stânga, noi am luat-o pe unul secundar, fix înainte, care mergea tot pe lângă stâlpi, oarecum pararelel cu celălalt, fiind mai aproape de canal şi mai nisipos, cum aveam să aflăm ulterior… Şi aventura continuă:D

Mai întâi apar porcii mistreţi în faţa noastră, dar ne oprim şi îi lăsăm să treacă. Apoi Elenei i se cam dezumflă o roată, aşa că hotărâm ca ei să se oprească să bage câteva pompe iar eu să o iau înainte, că oricum mergem cel mai încet. Zis şi făcut, o iau înainte un pic crispată din cauza porcilor şi luptându-mă cu nisipul care îmi strica treburile pe alocuri. Dar avansez constant, până sună telefonul … Elena: „Irina, eu am pană pe ambele roţi, hai înapoi că durează şi să nu ne despărţim acum pe noapte”…. Ooofff! Mă chinui înapoi pe porţiunea răzbită, nu fără a lua şi câteva trânte cu nasul în nisip… Deja nu mai suntem deloc în grafic, dar ce contează, am vrut aventură:).

Şi ce mai putea să  lipsească? Probleme cu umflarea camerelor şi ATAAAACUUUL ŢÂNŢARILOOOOOORRRR!!!!!!!! Ne-au terminat, ne-au făcut praf, erau peste tot şi ne muşcau de unde apucau. Nici de vorbit nu prea puteam să vorbim că ne intrau în gură… Iar nenorocita aia de cameră nu vroia deloc să se umfle… Deja era întuneric şi lumina frontalelor atrăgea şi mai multe legiuni de ţânţari… Ne simţeam blestemaţi:) La un moment dat Elena a propus să ascundem bicla ei, eu şi Marius să mergem pe bicle, iar ea să alerge pe lângă noi… numai să scăpăm o dată de atacatori… 

 Cu toate acestea, era încă foarte foarte distractiv !(?) Aventurăăă:))))

Cred că după vreo oră de tortură reuşim să rezolvăm problema şi ne urcăm iar pe bicle. Numai că procentajul de nisip afânat creşte pe măsură ce înaintăm, iar oboseala şi lipsa de experienţă pe biclă îşi spun cuvântul. Îmi e din ce în ce mai greu să menţin direcţia pe bucăţica îngustă de nisip întărit şi cad de fiecare dată cum ies un pic în nisipul afânat. La pornire mă chinui să-mi iau elan din nisipul moale. Tot cad şi mă ridic de mai multe ori, dar la un moment dat mă satur şi mă apuc să împing voiniceşte la biclă. Oricum cu atâtea căzături şi restarturi nu cred că avansam mult mai repede decât dacă aş fi mers pe lângă biclă. La un moment dat vorbim la telefon cu băieţii şi ne dăm seama că am greşit drumul şi facem stânga ca să ieşim în drumul principal. În loc să fi băgat viteză pe o bună porţiune cu nisip întărit, numai bun de pedalat, cum au făcut ei, ne-am chinuit pe aici. Băieţii îmi mai spun că se luptă cu nisipurile, dar că mai au doar 5 km.

Urmează două ore şi cam 13 kilometri interminabili în care preponderent împingem la biclă prin bezna nopţii, privind cu jiind la luminile din Vadu care păreau să se depărteze în loc să se apropie. La un moment dat vorbesc iar cu Laviniu şi îmi spune că mai au 3 kilometri şi el are pană pe spate, aşa că împinge de zor la biclă căci pompa era la noi. Ne mirăm un pic că au făcut aşa mult, dar aflăm că de fapt atunci când credeau că mai au 5 km mai aveau vreo 15:).

Drumul merge în general pe lângă stâlpii de curent, apoi la un moment dat se apropie destul de mult de mare, de avem impresia că ne-am rătăcit. Nu vedem nimic şi pentru asta sunetul mării e cu atât mai ciudat, dar drumul îşi reia curând direcţia spre becurile roşii de la unitatea militară şi spre stâlpii de curent, aşa că răsuflăm uşuraţi. La un moment dat dăm peste nişte săgeţi de lemn care arată spre malul mării, dar noi continuăm înainte, căci pe acolo merseseră şi băieţii. Ulterior ne-am dat seama că dacă acolo am fi făcut stânga am fi ajuns la o cherhana şi de acolo până la Vadu am fi putut parcurge un drum mai puţin nisipos…

Vreo 6 kilometri mai în faţă, Florin pedala, iar Laviniu împingea la biclă pe dalele de beton dinainte de Vadu… În bezna nopţii nişte copite de cal răsunau sinistru undeva în faţă şi se apropiau… Din fericire nu erau fantomele ci nişte localnici care se duceau cine ştie unde sa facă te miri ce:).
Pe la ora 12 noaptea reuşim să ne regrupăm şi suntem salvaţi:). Credeam noi…

Epilog

Pe la 1.30 noaptea ajungem la Sinoie cu maşina noastră şi după ce recuperăm şi cealaltă maşină plecăm înapoi spre locul unde îl lăsasem pe Marius cu biclele. După câţiva kilometri Elena dă într-o groapă şi îi buşeşte janta şi cauciucul pe faţă, aşa că dă-i şi schimbă roata care părea înţepenită acolo. După ceva chinuri (vreo 45 min) reuşim să rezolvăm problema şi ne continuăm drumul. Dar peste ceva timp dăm şi noi într-o groapă, dar din fericire scăpăm doar cu un capac pierdut şi janta îndoită… mai avusesem câteva experienţe de acest gen, aşa că îi dăm două topoare s-o îndreptăm şi ne continuăm cu emoţii drumul. Acum chiar începem să ne întrebăm dacă ne-a blestemat cineva weekendul ăsta:)

Acasă am constatat că fiecare bicicletă mai avea minim câte o pană:) Am scos jantele, am descoperit găurile din fiecare şi am extras cu penseta colţii babei care îşi lăsaseră câte un spinişor în cauciucuri… Atunci nu ştiam proprietăţile benefice ale acestei plante şi am aruncat-o:D.





Plimbări prin Delta Dunării

17 08 2011

Perioada: Mai 2010 şi Iunie 2011, câte 3 zile

Pentru că în ultimii doi ani în weekendurile prelungite de Rusalii s-au nimerit să fie  numai prognoze de vreme proastă, am hotărât să profităm şi să mergem prin Delta Dunării.

Ne-a plăcut atât de mult această lume a apelor, foarte deosebită de culmile munţilor cu care eram obişnuiţi, încât după ce-a de-a doua tură ne-am şi luat caiac gonflabil pentru a putea explora în viitor şi alte ape:).

Din păcate alte informaţii utile nu prea ştiu să dau, pentru că noi am fost cu un prieten care avea barca lui cu motor, inclusiv toate permisele şi actele necesare şi ştia el pe unde să ne plimbe, noi doar ne mai orientam pe hartă din când în când:). Iar de dormit am dormit la cort pe unde ne-a prins noaptea:). Dar pentru cei interesaţi putem trimite o hartă detaliată a Deltei, pe care o avem în format electronic.

Mai jos o selecţie de imagini de pe canalele (Litcov, Crişan-Caraorman, Eracle, Ştipoc-Pardina, Rădăcinoasele, Letea, Magearu, Vătafu-Împuţita) şi de pe lacurile (Iacob, Isac, Furtuna, Babina, Matiţa, Merhei, Lumina, Cuibida) pe care ne-am plimbat, pentru a vă face o idee cum arată prin Deltă:).

 

Alţi prieteni de-ai noştri au fost şi ei prin Deltă în aceleaşi perioade cu noi, numai că ei au făcut excursii mai lungi şi mai aventuroase:):
Varianta lui Radu: http://diaconescuradu.blogspot.com/2010/05/delta-vazuta-altfel.html
Varianta Claudiei: http://www.meetsun.ro/category/povesti-din-delta/





Plimbări pe Creasta Balaurului

28 07 2011

Locaţie: Munţii Bucegi
Grad: 1A
Durata: Gura Diham – Poiana cu Urzici (1h40) – La Balaur (1h20) – Creasta Bucşoiului Mare (3h)

Creasta Balaurului este unul din traseele noastre preferate, pe care îl alegem când vrem ceva frumos şi uşor, când vrem să ne bucurăm de linişte, sălbăticie, flori de colţ şi capre negre. Deşi l-am parcurs de mai multe ori, de fiecare dată a fost altfel şi parcă de fiecare dată mai frumos şi nu ne-am plictisit niciodată.

Cred că partea cea mai solicitantă a traseului este urcarea din Poiana cu Urzici până la şeuţa La Balaur, căci cel puţin o oră urci abrupt şi susţinut printr-o junglăraie cum rar întâlneşti. Dacă mai bate şi vre-un soare puternic de vară acolo te topeşti, cum ne-am topit noi când am urcat cu cortul în spate, ca să ne antrenăm pentru Nepal. Toamna în schimb, aproape că era să nu mai recunoaştem vâlcelul cu pricina, pentru că toată junglăraia era veştejită şi vâlcelul eliberat:).

  

Efortul îţi este însă răsplătit cu minunata privelişte care te întâmpină în poiana de pe vârful Ţimbalului. Ai zice că eşti la un balcon de unde vezi în toată splendoarea lui versantul nordic al Morarului şi, dacă ai noroc, punctuleţele ce merg pe Ace… Dar de obicei nu stai prea mult aici şi urci în continuare prin junglă, ierburi şi covoraşe de flori până la stâncile „La Balaur”. Până aici cam de fiecare dată am făcut în jur de 3 ore de la Gura Diham. 

Niciodată n-am putut sta aici mai puţin de 45 minute, căci priveliştile şi liniştea care te înconjoară  fac din acest loc un colţişor de un farmec aparte. Frumoasa privelişte care se vede de pe Ţimbal este întregită cu priveliştea asupra abruptului Bucşoiului şi a depresiunii Braşovului. Cred că toţi cei cu care am trecut pe acolo au fost încântaţi de farmecul locului.

După ce ne tragem sufletul urmează o urcare pe versantul nordic până spre linia crestei, de data asta însă mai puţin abruptă, pe praguri de iarbă cu stâncă şi printre jnepeni. Apoi traseul şerpuieşte pe la baza turnurilor crestei, întâi pe partea sudică pe iarbă, apoi un pic pe partea nordică pe pietre şi iar pe partea sudică, de cele mai multe ori prin iarbă, dar şi pe pietre din când în când. Deşi traseul este expus pe toată lungimea lui, deh e nemarcat până la urmă, în cea mai mare parte are potecă destul de vizibilă şi are doar două puncte mai „emoţionante” – o stâncă pe care trebuie s-o ocoleşti ieşind cu corpul înspre „hău” şi o crestuliţă îngustă pe care poţi să o parcurgi la echilibristică sau să o ocoleşti cu atenţie. După acea bucăţică de creastă e aproape plimbare până în Creasta Bucşoiului.

Prima tură pe care am făcut-o pe Balaur, a avut loc într-o zi de toamnă târzie din 2009, când versanţii nordici erau deja pudraţi cu zăpadă. A fost una din turele care îţi intră adânc în suflet şi pe care din păcate nu prea o poţi împărtăşi cu ceilalţi, atât pentru că nu-ţi găseşti cuvintele să exprimi sentimentele trăite, cât şi pentru că nimănui nu prea i-a ars de poze.  Dani a fost tare original, căci atunci când a văzut versantul nordic înzăpezit a avut o reacţie de genul „Aici mi-am băgat aparatul în rucsac şi nu l-am mai scos până nu am ajuns la Omu… Nu mai aveam chef de poze, ci doar chef de viaţă:) ”. Cumva a exprimat temerile tuturor, căci toţi 8 am rămas cam perplexi când am ajuns în şa şi am văzut ce ne aşteaptă.:)

Am avut atunci şi din categoria – nu faceţi ca noi, pentru că din 8 câţi eram nu făcuse nimeni traseul şi nu luase nimeni nici o descriere, deşi majoritatea aveam prin calculatoare. Noroc cu „asistenţa tehnică” prin telefon de la un prieten. Am avut şi din categoria emoţii pentru că unele traversări înguste şi expuse pe zăpadă  îţi opreau câteva secunde răsuflarea (mai ales mie:D). Am avut şi din categoria aventură, când am reuşit să facem peste o oră de la Omu la şaua din care se coboară spre Padina şi să orbecăim şi prin şa o bună bucată de vreme pentru că nu găseam coborârea din cauza combinaţiei ceaţă + întuneric + zăpadă fără urme.

Dar cel mai mult am avut din categoria peisaje minunate şi bucurii ale sufletului (inclusiv capre negre la 50 de m noi). O tură care ne-a reamintit de ce mergem pe munţi ori de câte ori avem ocazia si cum un om pe care l-ai cunoscut abia în dimineaţa aceea îţi poate deveni până seara la fel de apropiat de inimă ca cel mai bun prieten pe care îl cunoşti de ani şi ani…

A doua tură am făcut-o vara, dar am tras destul de tare căci  aveam bagaj mai greu ca să ne antrenăm pentru Nepal. Următoarea, ca să ne revanşăm, am transformat-o într-o plimbare extrem de relaxată, fără prea mult bagaj, bucurându-ne de puzderia flori de colţ şi de capre negre. Deşi era o zi de toamnă târzie din 2010, zăpada nu apăruse încă.

Cea mai recentă plimbare am făcut-o vara asta, când  am mers pe acolo cu nişte prieteni care erau prima dată pe nemarcate. Pentru noi deja totul era cunoscut şi ne bucuram de frumuseţea traseului, dar nu ne mai impresiona ceva în mod deosebit. Dar când îi vedeam pe ei cum se mai mirau de frumuseţile înconjurătoare, când îi auzeam începând să folosească cu plăcere cuvinte ca „expunere”, „săritoare” al căror sens abia acum îl înţelegeau pe deplin, când le vedeam acea luminiţă de fericire în priviri… parcă ne vedeam pe noi acum câţiva ani când mergeam pentru prima dată pe nemarcate, bucurându-ne datorită lor şi mai mult de traseu.

Cu excepţia primei ture, când am făcut 6 ore, cam de fiecare dată am făcut în jur de 3 ore de la „La Balaur” până în traseul marcat de pe creasta Bucşoiului Mare, indiferent dacă am avut bagaj greu sau uşor. Ne plac atât de mult locurile încât n-am putut merge niciodată constant… ba mai găseam un covor de flori de colţ sau de sângele voinicului la care să ne oprim, ba o turmă de capre care ne priveau nepăsătoare, ba mai admiram versantul nordic al Morarului, ba ne bucuram de vreme, privelişti şi de hăurile care ne înconjoară. Ce rost are să ne grăbim? Doar venim aici ca să ne umplem sufletul de bucurie, nu să facem maraton sau să respectăm timpii din descrieri…

 

Un traseu pe care probabil că o să-l facem cu plăcere ori de câte ore nu vom avea idei pentru altceva.