Franţa : în loc de „la revedere”, două superbe trasee de via ferrata şi câteva plimbări

9 03 2012

Distanţa parcursă cu maşina ~ 225km
Harta celor două zile:

Miercuri, 29 iulie 2008

Via ferrata La Daille
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Graici – Masivul Vanoise
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Savoia – Localitatea Val d’Isère
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 10 min până la intrare, 2h traseul de via ferrata, 30 min coborârea înapoi la maşină

Zilele anterioare ne-am tratat răul de înălţime cu patru trasee de via ferrata scurte, bine echipate, dar foarte expuse, aflate de-a lungul drumului pe care ne-am întors înapoi în Val d’Isere.

Ne trezim de dimineaţă şi urmăm binecunoscutul drum spre drăguţul sătuc Val d’Isere, unde cu vreo două săptămâni mai înainte am parcurs primul traseu de via ferrata din Franţa. Acum suntem mai antrenaţi şi mai obişnuiţi cu expunerea, aşa că ne băgăm încrezători pe via ferrata La Daille, aflată chiar pe peretele vis a vis de via ferrata Roc de Troviere.

Traseul este unul … superbissim de aerian şi deşi este foarte bine echipat, este şi solicitant. Începem cu o traversare pe peretele aproape vertical, cu maşinile cât un purice văzute printre picioare.  Apoi urmează o urcare cu o mică surplombă, pe acelaşi perete, cu aceleaşi maşini sub tine:). O coborâre la fel de minunat de aeriană denumită „La traversee de l’Aigle”, o nouă traversare şi o ultimă urcare aproape verticală, cu o nouă mică surplombă. Ne-a plăcut la nebunie!

Sus ieşim pe o pajişte cu iarbă şi floricele, facem o pauză mai lungă de admirat împrejurimile şi de privit la punctele care se mişcă pe Roc de Troviere. Apoi urmăm poteca bine definită ce ne duce înapoi la parcare. Înainte de a pleca mai admirăm o dată masivul Vanoise şi ne gândim că poate o dată vom urca pe vre-unul din cele mai înalte vârfuri ale sale:  Grande Casse (3855m), Mont Pourri (3779m), Grand Sassiere (3747m), le Dent Parrachee (3684m), sau Bellecote (3416m).

Ne continuăm drumul spre Albertville pe valea râului Isere, prin zona cunoscută cu denumirea de Tarentaise. Această zonă este cunoscută atât pentru specificul satelor locale, cu casele construite din piatră foarte bine conservate, dar mai ales prin faptul că aici este cea mai mare concentrare de pârtii de schi din lume. Găsim aici trei mari domenii schiabile binecunoscute Espace Killy (Val d’Isere cu gheţarul Pissaillas, Super Tignes cu gheţarul Grand Motte – 300km de pârtii), Paradiski (Les Arcs, La Plagne cu gheţarul Bellecote – 425km de pârtii) şi Les Trois Vallees (Courchevel, Meribel, Val Thorens – 600km de pârtii). Dar sunt şi staţiuni mai mici ca La Rosiere, Valmorel sau Sainte-Foi-Tarentaise. Am înţeles că dacă nu ar fi existat Parcul Naţional Vanoise cele trei mari domenii schiabile ar fi fost interconectate… atunci ar fi fost nebunie curată … peste 1000 km de pârtii:). Partea proastă este că zona este destul de scumpă, cel puţin pentru schi.

Zona ne aduce aminte de cantonul Uri din Elveţia, căci vara din Tarentaise se poate trece către valea Maurienne prin pasul Iseran (2770m), către Italia prin pasul Little St Bernard (2188m) şi către nord (Beaufort – Megeve) prin pasurile Cormet de Roselend (1967m) şi pasul Saisies (1657m). Iarna însă aceste pasuri sunt închise, ieşirea din vale putându-se face doar prin Albertville.

Din Albertville continuăm în amonte pe valea râului Arly până la Ugine, unde facem stânga spre Annecy, pentru a vedea şi lacul cu acelaşi nume, cunoscut drept cel mai curat lac din Europa. Zona este foarte drăguţă, o mulţime de oameni erau pe malul lacului la mişcare, sau în apă cu bărcile, deşi vremea era cam incertă. Lacul este chiar înconjurat de o pistă de biciclete care are vreo 14 km şi am înţeles că aceasta s-ar continua până în Albertville. După ce am dat turul lacului şi ne-am mai plimbat un pic prin Annecy am urcat spre Thones, unde ne planificasem pentru a doua zi un traseu de via ferrata.

Am găsit peretele pe care mergea traseul şi am văzut pe el nişte capre negre, deşi peretele se află chiar deasupra orăşelului, am mai consultat prognoza meteo şi apoi ne-am retras pentru somn într-o parcare din afara oraşului pe care o ochiserăm de la venire.

*

Joi, 30 iulie 2008

Via ferrata de la Roche a L’Agathe
Localizare în Alpi: zona subalpină a Franţei – depresiunea Thones (la vest de masivul Aravis)
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Haute Savoie – Localitatea Thones
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 10 min până la intrare, 2h20 traseul de via ferrata, 40 min coborârea înapoi la maşină

Traseul de via ferrata pe care vrem să-l parcurgem azi este unul din traseele celebre din Franţa, din cauza unei surplombe care are gradul ED (Extrêmement difficile). Surplomba este foarte bine echipată cu trepte, dar este şi foarte … surplombată:), aşa că îţi trebuie ceva forţă în mâini ca să o poţi depăşi. Ea poate fi însă ocolită printr-o scară inversă, care scade gradul traseului la D (difficile)

Via ferrata începe „tare” încă de la început, prin trecerea unui pod de maimuţă (pe un cablu mergi cu picioare iar pe alt cablu eşti asigurat), pe care senzaţiile sunt garantate, căci cablurile se cam mişcă iar la picioare vezi cam tot satul şi maşinile cât un purice:). Imediat după pod vine o traversare un pic surplombată pe perete, care e foarte „fun” de făcut după ce te-ai încordat tot pe pod:). Laviniu mi-a strigat rapid că el n-are cum să stea acolo până vin eu să îmi facă poze şi că se duce până într-un loc mai lejer, unde să-şi poată odihni mâinile şi regla respiraţia:). M-a lăsat singură cu podul şi cu morcovii, căci traseul cotea după perete:).

Via ferrata continuă în traversare ascendentă pe perete, mai trece câte-o dală, mai câte o mică surplombă, câte un pereţel, un horn, o traversare expusă … pasajele variază pe măsură ce înaintezi, aşa că nici vorbă să te plictiseşti. Deşi este bine echipat, traseul este destul de solicitant, dar cu atât mai frumos din acest motiv. Are şi vreo două ieşiri pentru cei care simt că nu-i  mai ţin puterile, una pe la mijlocul traseului şi una chiar înainte de marea surplombă.

Noi alegem să evităm surplomba, pe scara inversă care urcă în paralel cu aceasta pe ultimul perete. Senzaţiile de pe această scară luuungă şi înclinată spre vale sunt de neuitat. Acum, fiind deja obişnuiţi cu acest tip de scară după parcurgerea traseului de via ferrata Pichet, ne bucurăm din plin de expunere, facem poze, ne uităm la casele şi maşinile care sunt mici la picioarele noastre. Acest traseu a fost tare frumos, la fel ca traseul La Daille. Sau pur şi simplu eram noi mai în formă acum, la final de excursie şi ne bucuram mai mult de expunerea traseelor. Coborârea înapoi la maşină am făcut-o pe o potecă la început cu cabluri şi care se transforma apoi în potecă lejeră.

Din Thones continuăm spre La Clusaz şi Flumet, traversând masivul Aravis prin pasul cu acelaşi nume (1490m). Masivul Aravis face parte din zona subalpină a Franţei, iar cel mai înalt vârf al său este Pointe Percee (2752m). Şi această zonă, ca majoritatea zonelor de munte din Franţa de altfel, este recunoscută pentru sătucele tradiţionale bine conservate şi pentru activităţile sportive ce pot fi desfăşurate în munţii din jur (schi, biciclism, trekking, alpinism, caiac etc.). Din Flumet urmăm drumul cunoscut de anul trecut, prin  Megeves şi les Houches până în Chamonix, unde ne cazăm în drăguţul camping Les Arroles, pe care îl simpatizasem foarte mult şi înainte.

Zilele următoare aveam să le petrecem la shoping de echipament şi plimbări pe ploaie prin Chamonix şi Sallanches, şi cu drumul de traversare al Elveţiei spre draga noastră Austrie.

După cum probabil am mai spus, Franţa este o ţară tare frumoasă şi foarte complexă, cel puţin în partea montană din est pe care am vizitat-o şi noi timp de trei săptămâni. Iniţial aveam planificat să stăm doar o săptămână, dar pur şi simplu nu ne-am putut lăsa duşi de atâtea frumuseţi.:) Şi noi încă n-am văzut totul… de fapt am văzut doar o mică parte din frumuseţile zonei…

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Prin Alpii Francezi si Austrieci, 2008 (cuprins)

31 12 2011

Ne-au plăcut atât de mult cele patru săptămâni de plimbări şi trasee prin Alpi din vara anului 2007 , încât am hotărât să repetăm „isprava” în perioada 12 iulie – 8 august 2008.:) De data asta ne-am concentrat mai mult asupra Franţei şi Austriei, parcurgând astfel  7.200 de km. Am plecat de acasă cu un plan foarte încărcat cu via ferrata din cele mai spectaculoase din Austria şi Franţa. Numai că vremea ne-a dat planurile peste cap în Austria, aşa că am fugit direct în Franţa, trecând prin pasurile italiene Brenner – 1370m şi Pennes – 2211m. În Franţa a fost atât de frumos şi diferit  faţă de alte locuri, încât până la urmă am rămas pe-acolo aproape 3 săptămâni.

 2008

  Am început în trombă cu una din cele mai grele via ferrata din Franţa „Roc de Troviere”, unde ne-am dat seama ce înseamnă să nu cunoşti problema şi să citeşti cu neatenţie… Noroc că prima parte a traseului avea gradul D – Difficille şi avea ieşire de urgenţă înainte de ce-a de-a doua parte cotată  ED – Extremement dificille …. Până şi titlul ei ar fi trebuit să ne dea de gândit … „La traversee du non retour”…

Dificultatea acestei via ferratta ne-a pus pe gânduri şi a generat „reconfigurarea traseului” cu eliminarea via ferratelor cu grad mai mare de D sau cu descrieri ciudate.  Au urmat apoi 3 săptămâni superbe prin masivele Alpilor Francezi (Vanoise, Ecrins, Mercantour, Queyras, Massif du Mont Blanc) urmând cât de cât Route de Grands Alps care trece prin unele din cele mai frumoase şi înalte pasuri ale Alpilor (Col Mont Cenis -2083m, Col de l’Iseran -2770m, Col Galibier -2645m, Col Lautaret -2058m, Col de l’Izoard -2361m, Col d’ Agnel -2744m, Col du Var -2009m, Cime de la Bonette -2802m) cu devieri spre diverse via ferrata (Aussois, Mines du Clot, Cretes de Combe la Roche, Pra Premier) şi alte obiective (Tour de France, Aillefroide, Saint Veran, Vallee des Merveilles). O baie pe Coasta de Azur şi vizitarea câmpurilor de lavandă şi a satelor nepaleze (Tourtour, Gourdon, Peille, Peillon, Tende, Saorge) din sud-estul Franţei pentru a ne reface forţele pierdute, apoi întoarcerea spre Chamonix cu alte mici devieri spre drăguţele via ferrata franceze (Freissinieres, La Balme, Arsine, Pichet, La Daille, Thones). 

Într-o zi traversăm Elveţia revăzând Martigny, Pasul Furka şi Andermatt-ul, şi decoperind Klausen Pass -1948m, ultimul pas neexplorat din frumosul canton Uri.

Urmează ultimele zile în Austria, unde aflăm destul de dur că gradul D pe via ferratele austriece (klettersteig) înseamnă „Foarte dificil”, şi nu „Dificil” ca în Franţa, adică cablu continuu şi doar câteva trepte sau piroane din loc în loc, în rest căţărare liberă. Am parcurs o superbă creastă din Alpii Lechtaler – Arlberger Klettersteig, care ne-a încântat cu peisajul de Alpi la 360 de grade dar ne-a şi secat de puteri cu continua succesiune de căţărări şi descăţărări pe toate vârfuleţele ce formează creasta.

 Două zile de refacere combinată cu vreme proastă şi ne pornim spre visul nostru: creasta Klettersteig-ului Königsjodler din masivul Hochkönig. Impresionant, ameţitor, o creastă pe care parcă pluteşti deasupra lumii printre mii de turnuleţe ce te înconjoară… Din păcate diverse motive ne fac să hotărâm întoarcerea după parcurgerea primei bucăţi de creastă… Creasta va fi tot acolo şi ne va aştepta când vom fi mai pregătiţi, sănătoşi să fim şi vreme bună să avem.

 Aşa că ne pornim spre România, cu multe amintiri superbe şi cu mult mai multe vise decât la plecare : Königsjodler, Tajakante, Seebner, Dachstein, Ecrins, Mer de Glace…….. 

Povestiri detaliate, hărţi şi poze aici:

 Partea I : Lucrurile neplanificate aduc surprizele cele mai frumoase

 Zilele 1/3 – Austria şi Italia: crâmpeie de plimbare şi reconfigurarea forţată a traseului
(Austria: lacul Traun – Salzkammergut, Postalm Arena,  valea Stubai, pasul Brenner; Italia: pasul Pennes)

Ziua 4 – Franţa : două pasuri, două văi şi o via ferrata mai ”gazoasă”
(pasul Mont Cenis, pasul Iseran – cel mai înalt pas din Europa străbătut de un drum auto, via ferrata Roc du Trovière, văile Tarentaise şi Hautte Maurienne)

Ziua 5 – Franţa : nişte forturi, două via ferrata cam aeriene şi un pas
(forturile de la Esseillon, via ferratele din Aussois şi pasul Telegrafului)

Ziua 6 – Franţa : două pasuri „surori” şi o via ferrata cu conotaţie istorică şi privelişte spre Ecrins
(pasurile Galibier şi Lautaret, via ferrata Mines du Grand Clot)

Zilele 7/8 – Franţa : de la vârfuri înzăpezite la deşert şi iar la vârfuri înzăpezite
(staţiunea Aillefroide, valea Haute Durance, cheile râului Guil, pasul Izoard, Turul Franţei, satul Saint Veran, pasul Agnel)

Partea II : De la munte la mare şi înapoi la munte

Ziua 9 – Franţa : două via ferrata, două pasuri şi o vale încărcată de istorie
(Via ferrata Cretes de Combe la Roche şi Via ferrata Pra Premier, pasurile Vars şi Cayolle, valea Ubaye)

Ziua 10 – Franţa : frumuseţi una după alta:)
(cheile Daluis, canionul Verdon, lacul Sainte-Croix, câmpurile de lavandă Valensole, parcul cu grote din Villecroze, Tourtour şi Ramatuelle – sate agăţate)

Zilele 11/12 – Franţa : plimbări pe riviera franceză şi prin villages perchees
(La Corniche d’Or de l’ Esterel, Les Corniches de Monaco, Gourdon, Peille, Peillon şi Tende- sate agăţate, un pic din pasul Tende)

Zilele 13/14 – Franţa : gravuri preistorice în vallée des Merveilles şi întoarcerea la munte
(vallée des Merveilles, cheile Piaon, pasul Tourini, pasul Bonette –  Restefond, lacul Serre Poncon, Les Demoiselles Coiffées)

Partea III : Nici o zi fără via ferrata

Zilele 15/17 – Franţa : 3 zile de tratament intens pentru răul de înălţime:)
(reţeta: Via Ferrata de la Grande Falaise, Via Ferrata la Balme, Via ferrata d’Arsine, Via Ferrata Pichet)

Zilele 18/19 – Franţa : în loc de „la revedere”, două superbe trasee de via ferrata şi câteva plimbări
(Via Ferrata  la Daille, valea Tarentaise, lacul din Annecy, pasul Aravis şi Via Ferrata de la Roche a l’Agathe)

Partea IV : Unsere liebe Osterreich:)

Zilele 20/21 – Elveţia: traversarea între Franţa şi Austria 
(Martigny, pasul Furka, canionul Schöllenen, Brunnital, pasul Klausen)

Ziua 22 – Austria: Arlberger Klettersteig la final de vacanţă 





Franţa : 3 zile de tratament intens pentru răul de înălţime:)

13 10 2011

27 – 29 iulie 2008

Distanţa parcursă cu maşina ~  180 km
Harta celor 3 zile:

Zilele anterioare am  parcurs  un traseu uşor de trekking pentru a vedea gravurile preistorice din Valee des Merveilles, am vizitat Saorge, un alt village perchee interesant şi apoi ne-am  întors spre valea Durance prin unul din cele mai înalte drumuri de maşină din Europa.

 La finalul vacanţei vrem să ajungem totuşi şi în Austria, aşa că suntem nevoiţi să ne întoarcem spre valea râului Isere, prin aceleaşi frumoase pasuri pe  care l-am parcurs la începutul excursiei. Ca să nu ne plictisim însă de atâta drum, ne mai oprim la câteva trasee de via ferrata din zonă, scurte dar „intense”, numai bune pentru a trata răul de înălţime. Pentru că traseul auto şi atracţiile din zonă le-am descris destul de amănunţit în zilele 4-7 ale povestirii, acum voi prezenta pe scurt doar noile trasee de via ferrata pe care le-am parcurs pe drumul de întoarcere.

*

Duminică, 27 iulie 2008

Via Ferrata de la Grande Falaise
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Dauphine – Masivul Ecrins
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentul Haute Alpes – Localitatea Freissinieres
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 20min până la intrarea pe traseu, 3h traseul de via ferrata şi 1h coborârea

 După cum am mai tot spus de-a lungul povestirilor, francezii sunt mai leneşi şi mai boemi de felul lor, aşa că deşi am dormit în parcarea de lângă traseu nu prea avem grabă să ne trezim, căci înainte de 8 nu a apărut nimeni pe acolo:).

Traseul, deschis în 1988, este primul traseu de via ferrata creat în Franţa. În cea mai mare parte a lui merge în traversare pe undeva pe la mijlocul falezei, parcurgând brâne uneori expuse şi aeriene, alteori largi şi comode, întrerupte din loc în loc de mici pereţi, traversări gazoase, dale spălate şi  culoare înguste printre stânci.Ca de obicei, un traseu bine echipat pe care poţi să exersezi numai bine obişnuirea cu expunerea de sub tine:). Pentru cei care nu se simt prea comod pe traseu, există o ieşire pe undeva pe la mijlocul traversării. Retragerea înapoi la maşină am făcut-o pe poteca bine definită ce mergea pe sub traseul de via ferrata, paralel cu acesta.

După traseu mai mergem vreo 18 km pe drumul pe care am mers cu o săptămână înainte spre Aillefroide şi ne oprim în camping-ul  localităţii Les Vigneaux. Aici plătim 17 euro pentru cort, maşină şi două persoane şi 5 euro pentru a utiliza o dată maşina automată de spălat rufe.

*

Luni, 28 iulie 2008

Via Ferrata la Balme
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Dauphine – Masivul Ecrins
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentul Haute Alpes – Localitatea Les Vigneaux
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 30min până la intrarea pe traseu, 2h traseul de via ferrata şi 1h coborârea

 Pentru a fi independenţi, în excursiile pe care le-am făcut cu maşina prin Europa am avut întotdeauna la noi o priză de maşină (invertor care transformă cei 12 V ce ies prin bricheta de la maşină în 220V) şi un prelungitor cu 4-5 găuri pentru a putea încărca telefoane, laptop, PDA, acumulatori etc. Partea deşteaptă la priza asta este că atunci când funcţionează şi maşina e oprită, are un senzor şi începe să ţiuie şi se opreşte dacă bateria de la maşină se consumă prea mult. În plus aveam şi o geantă frigorifică cu motoraş care se putea alimenta fie direct de la brichetă fie de la această priză.

În dimineaţa asta am fost atât de inteligenţi încât am pus geanta direct la brichetă şi am lăsat-o vreo oră sau mai mult până ne-am strâns bagajele şi am aranjat maşina de plecare. Aveam până şi rucsacii pregătiţi de traseu… Dar când să pornim motorul ia puterea bateriei de unde nu-i.:)))) Am stat vreo oră două până am reuşit să încărcăm bateria, căci toţi ne-ar fi dat cu plăcere curent, dar cabluri nu prea avea nimeni. Deci pe lista cu lucruri utile-obligatorii pentru acest tip de excursie am trecut şi cablurile de curent pentru resuscitarea bateriei:D. 

După aceste peripeţii, pe la 15.30 reuşim să intrăm şi noi pe traseul de via ferrata, care porneşte din parcarea de dinainte de intrarea în satul Les Vigneaux, aproape de camping. Până la începutul traseului te duce o potecă semnalizată. De fapt aici sunt două trasee de via ferrata: Le Colombier (PD) şi La Balme (D). Evident că noi am ales-o pe cea din urmă:).

Traseul a fost drăguţ, o urcare pe perete cu pasaje expuse şi dale spălate, urmate de urcarea pe o fisură-horn care avea şi o mică surplombă, câteva brâniţe lejere şi un ultim perete tratament pentru ameţeală la înălţime. În anumite porţiuni parcă nu era aşa bine echipat cu trepte ca alte trasee, dar tocmai asta îi sporea farmecul, căci trebuia să te mai chinui şi tu, nu mai stăteai doar pe trepte bucurându-te de expunere.

Un traseu frumos şi scurt, de pe care dacă te uitai printre picioare vedeai tot satul Les Vigneaux:). Am coborât la maşină pe o potecă prin pădure şi apoi ne-am continuat drumul spre pasul Lautaret, unde am şi dormit.

*

Marţi, 29 iulie 2008

Via ferrata d’Arsine
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Dauphine – Masivul Ecrins
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentul Haute Alpes – Zona Col du Lautaret
Grad: AD
Durata traseului pentru noi: 1h30 cu tot cu coborâre înapoi la maşină

Aproape de pasul Lautaret, mergând spre La Grave, facem stânga la indicatorul Le Pied du Col. După cca 1,5 km facem dreapta la indicatorul Base de losirs. Lăsăm maşina în parcarea cunoscută sub denumirea de „Le pont de brebis” şi mai mergem un pic spre peretele în care se află traseul. Din parcare pleacă şi poteca spre refuge de L’Aigle, aflat la 3450m altitudine în masivul Ecrins.

Traseul este foarte bine echipat cu trepte şi urcă un colţ de stâncă până pe terasa înierbată de deasupra. După cum arată şi gradul, traseul este mai uşor decât cele pe care le făcuserăm până acum, aşa că l-am parcurs repede şi fără probleme, făcând poze şi bucurându-ne de expunere. Traseul are şi o ieşire pe undeva pe la mijloc, căci ultima parte este mai sportivă şi poate cei începători vor să se retragă.

Coborâm înapoi la maşină pe o potecă foarte evidentă ce porneşte de la ieşirea de pe traseu.

 

Via Ferrata Pichet
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Graici – Masivul Vanoise
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Savoia – Localitatea Lanslevillard, ieşirea spre Bonneval
Grad: AD
Durata traseului pentru noi: 1h40 cu tot cu coborâre înapoi la maşină

După ce mai străbatem încă o dată cei 85 de km care ne poartă prin pasul Galibier şi prin pasul Telegrafului spre valea Haute Maurienne, în jur de ora 17 ajungem înapoi în Lanslevillard. Parcăm în parcarea de la ieşirea spre Bonneval, traversăm strada şi apoi urmăm indicatoarele spre baza peretelui unde începe traseul.

Sincer aceasta nu este o via ferrata deosebită, este foarte scurtă şi destul de uşoară, bine echipată cu fiare. Are şi un pod şi o scară normală de fier ce urcă un perete. Ştiam asta de la început, însă am ales să o parcurgem pentru „scara inversă” care depăşeşte o surplombă. Sentimentul de a urca pe o scară cu spatele la stâncă şi faţa la vale nu poate fi descris în cuvinte, dar vă recomand cu căldură să-l încercaţi:D. De fapt momentul cheie nu este neapărat când urci pe scară şi admiri casele, maşinile şi câmpurile care se întind la picioarele tale, ci atunci  când trebuie să treci de pe scară înapoi pe stâncă. Este … fain:).

Ne întoarcem la maşină fix o dată cu ploaia, urcăm din nou în pasul Iseran  şi coborâm pe partea cealaltă în Tarentaise. Dormim într-o parcare de după pas cunoscută ca „Le Pont St-Charles”. Aici este punctul de plecare spre traseele care urcă spre izvoarele râului Isere şi refugiul Prariond din masivul Vanoise.

Zilele următoare aveam să parcurgem două superbe trasee de via ferrata franceze, aşa, în loc de „la revedere”.:)

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Franţa : gravuri preistorice în vallée des Merveilles şi întoarcerea la munte

23 08 2011

Vineri, 25 iulie 2008
Distanţa parcursă cu maşina ~ 50 km

La vallée des Merveilles
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Maritimi – Masivul Mercantour
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentul Alpes Maritimes – Localitatea Saint Dalmas de Tende (Casterino)
Grad: trekking
Durata traseului pentru noi: cam 7 h de plimbare relaxată

Harta celor două zile:

Zilele anterioare ne-am plimbat pe frumoasele cornişe ale Rivierei Franceze şi prin drăguţele villages perchées Gourdon, Peille, Peillon şi Tende. Apoi, sătui de mare, lenevire şi căldură am  plecat din nou spre munţi. Seara am dormit într-o parcare dintre Saint Dalmas de Tende şi Casterino.

Franţa este o ţară fermecătoare. În trei zile am trecut  din masivul Vanoise al Alpilor Graici,  în masivul accidentat şi plin de gheţari al lui Ecrins, din Alpii Dauphine, apoi la nisipurile şi grohotişurilor din masivul Queyras, Alpii Cotici, şi am ajuns în final la pantele mai înierbate ale masivului Mercantour din Alpii Maritimi. Apoi, într-o zi pe care am lungit-o prin chei, canioane, câmpuri de lavandă şi sătuce tradiţionale am ajuns pe coasta Mării Mediterane. Practic, dacă vrei, într-o zi poţi ajunge de la culmile înzăpezite ale masivului Mont Blanc la stâncile roşietice ale Cornişei Esterelului, trecând în 500 km printr-o densitate de peisaje pe metru pătrat cum probabil  mai rar se întâlneşte.

Acum suntem iar la poalele masivului Mercantour şi după ce parcăm maşina lângă lacul Mesche (1400m), începem să urcăm spre Refuge des Merveilles (2111m). Mai întâi mergem după marcaj prin pădure iar căldura înăbuşitoare ne taie tot cheful. Deşi traseul e uşor, mergând în cea mai mare parte pe un drum forestier, noi de abia ne mişcăm. Când ieşim din pădure ne mai revenim, căci vântul ne mai răcoreşte, iar peisajele ne fac să mai uităm de lene. După vreo 3 ore de lălăit ajungem în sfârşit la refugiu.

La Vallée des Merveilles se află la poalele muntelui Bego, la 2000 m altitudine şi se crede că a fost un sanctuar religios în aer liber. Pereţii văii sunt „decoraţi” cu peste 40.000 de gravuri cu oameni şi animale, constituind cel mai mare ansamblu de gravuri rupestre în aer liber din Europa (12 kilometri pătraţi). Se pare că aceste gravuri datează din anii 2000-1500 î.e.n., iar misterul care le înconjoară a dat zonei numele de „Valea Minunilor”.

Iniţial vroiam să facem un circuit, de la refugiu să vizităm valea Merveilles şi apoi să trecem şi în  Vallée de Fontanalba. Dar norii care se cam strâng pe vârfurile cele mari şi lenea care ne-a luat la urcare ne fac să ne răzgândim, aşa că hotărâm să mergem doar până la lacul Merveilles să admirăm gravurile şi apoi să ne întoarcem pe unde am venit. Ne lălăim cam două ore până la lac şi înapoi la refugiu, admirând gravurile, peisajele şi pândind marmotele. Din loc în loc vedeam rangeri care aveau grijă ca turiştii să nu iasă de pe poteca marcată şi care te fluierau dacă te abăteai fără să îţi dai seama. Aproape că nici pipi nu aveai unde să faci:) şi nu mai zic că beţele telescopice nu aveai voie să le foloseşti, ca să nu strici gravurile.  Este bine de ştiut că de la refugiu se organizează regulat, contra cost, ture ghidate pentru a vedea gravurile, şi în aceste ture ghizii te duc şi la unele figuri la care tu nu ai acces dacă te duci pe cont propriu… 

În alte două ore suntem înapoi la maşină pe acelaşi drum şi ne grăbim către Saorge, un village perchée despre care citisem că este o bucăţică din Tibet lângă Coasta de Azur, deşi se află doar la 500m altitudine…. Şi ne impresionează într-adevăr şi satul şi drumul până la el. La fel ca Tende, este autentic pentru că oamenii chiar trăiesc în el, deşi casele nu sunt perfect întreţinute. Aceleaşi zeci de trepte pe ganguri înguste, aceleaşi clădiri înghesuite şi lipite de abia vezi cerul dacă te uiţi în sus.

Deşi mereu aceleaşi, les villages perchées sunt mereu diferite, nu seamănă niciodată unul cu altul şi nu prea ai cum să le deosebeşti care e mai frumos decât celelalte. Fiecare are farmecul lui şi nota proprie de autenticitate. Ne pare un pic rău că în Tende şi Saorge, adevărate sate în stil nepalez, am ajuns numai pe înserate şi pozele nu au ieşit prea bine.

Dar a venit momentul să părăsim de tot sudul Franţei şi să mergem încet încet spre Chamonix. Părăsim valea Roya tot prin Sospel, cu grijă să nu călcăm marmotele, vulpile şi iepuraşii care mişună pe drum la ora întunericului. Pentru că nu găsim nici un loc potrivit de dormit (în zona de sud a Franţei ori nu prea sunt campinguri, ori nu le vedeam noi) şi nu vrem să ratăm peisajele din cheile Piaon din cauza întunericului, ne culcăm într-o parcare de la intrarea în chei.

*

Sâmbătă, 25 iulie 2008
Distanţa parcursă cu maşina ~ 250km
Localizare : Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur

Ca de obicei când dormim în locuri ciudate plecăm dis de dimineaţă. Străbatem drumurile spectaculoase din cheile Piaon şi pasul Tourini, care deşi se află doar la 1600m are nişte curbe – ac de păr impresionante. Admirăm satele de piatră şi pereţii de stâncă roşie din valea Tinee, iar în jurul prânzului ajungem în pasul Bonette –  Restefond (2715m).

De aici parcurgem drumul de 2 km ce înconjoară La Cime de la Bonette şi ajunge la altitudinea de 2802 m. Acesta e cel mai înalt drum asfaltat din Franţa, şi al treilea din Europa, după Otztal Glacier Road din Austria, care ajunge la 2829m (drum cu taxă) şi drumul spre Veleta din Spania care urcă la 3392m (neasfaltat, deschis doar pentru biciclişti). Deşi vremea e destul de proastă şi cerul cam înnorat, reuşim să mai prindem şi câte ceva din frumoasele privelişti ce pot fi admirate din pas.

Coborâm spre Jausiers şi apoi urmăm valea Ubaye până la vărsarea în lacul Serre Poncon, unul dintre cele mai mari lacuri de acumulare din Europa. Într-o zi cu vreme bună lacul ar fi plin de caiace, bărci cu vele şi înotători. Acum însă e deranjat doar de picăturile de ploaie…

Reprizele de ploaie se succed unele după altele, aşa că admirăm lacul doar din maşină, oprindu-ne o singură dată pentru a vedea mai îndeaproape „Les Demoiselles Coiffées”. Aceste formaţiuni, cunoscute şi sub denumirea de „potecile zânelor”, sunt nişte coloane de conglomerat erodate în formă conică, ce susţin deasupra o piatră mai mult sau mai puţin voluminoasă. Aceasta le protejează pe de o parte de alte eroziuni, dar pe de altă parte contribuie la năruire lor prin presiunea pe care o pune. Ele sunt  foarte rare în Europa. În Franţa am mai văzut câte una pe lângă Saint Veran şi pe lângă Valloire.

După Embrun mergem iar pe valea Durance şi ne îndreptăm spre sătucul Freissinieres, de unde porneşte un traseu de via ferrata pe care îl planificaserăm pentru ziua următoare. Ne e lene să mai căutăm camping, aşa că dormim în parcarea de la baza traseului.

Următoarele 3 zile aveam să ne tratăm răul de înălţime cu patru trasee de via ferrata scurte, bine echipate, dar foarte expuse, aflate de-a lungul drumului ce avea să ne ducă înapoi în Val d’Isere, unde făcuserăm cu mai mult de două săptămâni înainte primul traseu de via ferrata din Franţa:).

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Franţa : plimbări pe riviera franceză şi prin villages perchees

22 08 2011

23 – 24 iulie 2008
Distanţa parcursă cu maşina ~ 370 km
Localizare: Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentele Var şi Alpes Maritimes
Harta zilei 23 iulie:

Ziua anterioară ne-am plimbat prin multe locuri deosebite şi frumoase ale Franţei: cheile Daluis, canionul Verdon, câmpurile de lavandă de la Valensole , plantaţiile de măslini din Var şi satul agăţat Tourtour.

Ne trezim iar de dimineaţă şi ne întoarcem pe malul mării, iar pe la 8.30 facem deja prima baie pe ziua de azi, pe prima plajă publică (gratuită) pe care o găsim. Zona litoralului dintre Saint Tropez şi Theoule sur Mer, cunoscută cu denumirea de La Corniche d’Or de l’ Esterel, este încă unul din locurile superbe ale Franţei, cu stânci roşietice scăldate de valurile înspumate ale mării şi cu apă atât de clară încât poţi să-ţi vezi unghiile de la picioare:). Nu mă pricep prea bine la descrieri pompoase, aşa că sper ca pozele ataşate să fie concludente:).

Urmăm drumul spre est de-a lungul minunatei cornişe Esterel, oprindu-ne din când în când pentru a mai face câte-o baie în golfuleţe stâncoase izolate. Pe acestea le „dibuiam” după îngrămădeala de maşini pe care o găseam lângă vreo potecă ce cobora spre malul mării şi ne luam şi noi după ceilalţi. Ne-a plăcut aşa mult acest loc, încât abia pe la 16.30 am reuşit să ne „dezlipim” de apă şi de frumoasele plaje şi să plecăm spre Gourdon, un alt village perchee pe platoul Caussols.

Satul, într-adevăr agăţat pe un colţ de stâncă la 500m deasupra râului Loup, oferă privelişti faine spre coasta Mării Mediterane. Străzile întortocheate sunt pline de magazinaşe unde se vând tot felul de articole locale: parfumuri, săpunuri, acadele, dulceţuri, şerbeturi şi alte obiecte personalizate.

Geamurile caselor sunt pline de flori, pisicile lenevesc prin piaţetele pavate, locuitorii par nişte boemi fără griji care stau la taclale pe băncuţele din piaţete. În plus, se găsesc parfumerii unde poţi vedea în direct procesul de fabricaţie al parfumurilor de lavandă. Satul are un farmec aparte, de nu ne mai vine să plecăm.

Ne întoarcem totuşi spre Nisa şi mai facem o baie în mare, apoi ne plimbăm cu maşina pe drumul cunoscut ca „La Moyenne Corniche de Monaco” (N7) şi admirăm din Eze peisajul superb al coastei la ceas de seară. Străbatem un pic şi din „La Grand Corniche de Monaco” până la Turbie şi pentru că iar nu găsim camping, dormim într-o parcare pe drumul ce duce spre sătucul Peille.

*

Harta zilei 24 iulie:

 

Începem ziua cu vizitarea sătucului Peille, un nou village perchee care ne place mult. Deşi satele pe care l-am vizitat în ultimele zile seamănă între ele ca stil arhitectural şi organizare, fiecare are un farmec aparte şi propriile pisici vărgate:). Stăm câte o oră-două în fiecare şi ne lăsăm pierduţi prin labirintul de străduţe înguste, admirând de fiecare dată casele de piatră şi aleile pavate, ca şi cum atunci am vedea pentru prima oară aşa ceva.

Apoi, pe un drum pe care înţelegem de ce a fost inventat Fiat Panda:), mergem să vizităm şi sătucul Peillon. Acesta, după cum îi spune şi numele, este mai mic decât Peille, dar este la fel de frumos şi de îngrijit, iar locuitorii şi pisicile la fel de boemi ca în Tourtour, Gourdon şi Peille:). Pare că nimeni n-are nici un stres în afară de a organiza câte un festival sau de a-şi îngriji satul pentru a câştiga titlul de „ville fleurie”. După toate aceste plimbări, ne-am dat seama că adevărat cânta Leo Ferre, despre satele franceze în care „on y rencontre l’art de vivre et d’être bien”.

Pentru că  tot suntem prin zonă, ne întoarcem la Nisa şi  dăm o fugă până în Monaco, pentru a vedea cum arată ţărişoara în care se trăieşte pe picior mare. Nu ne impresionează decât prin maşinile care circulă pe străzi, faţă de care Opelul nostru este ca o Dacia. În rest multe blocuri turn, parcări numai cu plată, trafic îngreunat, plaje private şi porturi pline de yaht-uri, cluburi de fiţe, cazinouri şi bogătani distinşi care se plimbă pe străzi. O experienţă interesantă a unei alte lumi.

Cei 700 m diferenţă de nivel ai falezei dintre Nisa şi Monaco sunt străbătuţi de trei drumuri paralele, ce poartă denumirea de „Les Corniches de Monaco”. Dacă ieri am mers pe drumul din mijloc şi pe cel de sus, acum îl parcurgem şi pe cel de jos, de pe malul mării – „La Basse corniche de Monaco” (N98). Dar gata, pentru că ne-am cam plictisit de mare şi stat degeaba, când ajungem în Nisa hotărâm să ne întoarcem înapoi la munte.

După numai 70 km şi traversarea a două pasuri (Col de Braus – 1002m între Escarene şi Sospel, şi Col de Bruis – 879 m, între Sospel şi Breil sur Roya) ajungem de pe malul mării pe valea Roya, la poalele Alpilor Maritimi. Mergem până aproape de graniţa cu Italia, unde vroiam să urcăm cu maşina în pasul Tende (1870m). Dar surprize surprize, aflăm că drumul până în pas nu (mai) este asfaltat, legătura cu Italia făcându-se printr-un tunel. Cu toate acestea ne încăpăţânăm că urcăm, căci drumul extra serpentinos era o provocare pentru aptitudinile noastre de şoferi. Dar după primele serpentine am renunţat, căci şansele să ajungem sus cu maşina întreagă erau cam mici.:) Drumul este super săpat în versantul muntelui, cu 48 de serpentine strânse, o adevărată provocare pentru bicicliştii bazaţi;).

Pe înserate vizităm şi sătucul Tende, un alt village perchée. Acesta nu seamănă cu satele din apropierea coastei… casele sunt mai puţin îngrijite şi mai puţin înflorate, iar satul este mult mai mare şi se întinde şi pe o diferenţă de nivel mai importantă. În schimb aceleaşi străduţe întortocheate şi înguste, de nu putem să ne abţinem să nu ne întrebăm cum fac oamenii ăştia când se mută sau vor să-şi schimbe mobila sau electrocasnicele mari?:)

Tende aş putea spune că are un aer mai autentic deoarece se vede că oamenii chiar locuiesc acolo şi eventual ziua coboară în vale pentru a se duce la muncă. Nu e clar un sat care să se bazeze pe turism. E interesant, pentru că este deosebit faţă de ce am văzut până acum.

Pentru că a doua zi vroiam să vizităm la Vallée des Merveilles, părăsim valea Roya la Saint Dalmas de Tende şi ne culcăm într-o parcare de pe drumul spre Casterino.

Următoarele două zile aveam să facem un traseu uşor de trekking pentru a vedea gravurile preistorice din Valee des Merveilles, aveam să vizităm Saorge, un alt village perchee interesant şi apoi aveam să ne întoarcem pe valea Durance prin unul din cele mai înalte drumuri de maşină din Europa.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Franţa : frumuseţi una după alta:)

11 08 2011

Marţi, 22 iulie 2008
Distanţa parcursă cu maşina ~ 315 km
Localizare : Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentele Alpes Maritimes, Alpes de Haute Provence şi Var

Harta zilei:

Ziua anterioară ne-am tratat răul de înălţime cu două trasee de via ferrata, am trecut prin zona Ubaye, un loc încărcat de istorie şi apoi, sătui de Turul Franţei care urma să blocheze chiar drumurile pe care trebuia să mergem noi, am pornit înspre mare. Seara am dormim în pasul Cayolle, în care francezii ne-au arătat că pot să aibă şi ei drumuri înguste. Şi încă cum:).
 
E bine când dormim în locuri de-astea dubioase, că ne mobilizăm să ne trezim dis de dimineaţă, aşa că la 7.30 deja începem să coborâm spre valea râului Var.:) Pe măsură ce coborâm, se observă că am trecut din Alpii Cotici în Alpii Maritimi, căci peisajele devin mai aride şi mai sălbatice. Fiind aşa dimineaţă suntem cam singurii pe drum şi coborâm liniştiţi, cu grijă să nu ne sară în faţă vreo capră adormită.:)

După Guillaume ne uimesc şi ne încântă cheile Daluis, săpate de râul Var în pereţii roşii ai Dôme de Barrot. Apoi drumul continuă prin zone din ce în ce mai aride, pe lângă sate de piatră cocoţate pe dealuri şi prin tuneluri săpate în stâncă. Noi mergem pe un naţional (N202) care ocoleşte localităţile, dar zona are potenţial de plimbări mai amănunţite, fie prin satele autentice sau oraşele fortificate (Entrevaux), fie pe la viaductele şi podurile de pe valea râului Vaire Pe aceste viaducte trece trenul între Nisa şi Dignes les Bains, cunoscut şi ca „le train des pignes”.

Trecem şi de lacul Castillon, lac de acumulare pe râul Verdon, în care a fost scufundat satul Castillon şi o parte din drumul naţional.  În prezent acesta este un important punct turistic deoarece pe malul lui se află mai multe plaje şi locuri din care poţi lansa la apă diverse ambarcaţiuni. Dar pentru că vroiam să ajungem  cât mai repede la cheile râului Verdon, continuăm până în  Castellane şi apoi urmăm valea râului Verdon spre faimoasele chei.

Cheile râului Verdon (Les Gorges du Verdon) sunt cele mai adânci chei din Europa, delimitate de pereţi calcaroşi de 700 metri înălţime, iar de jur împrejurul lor merge un drum spectaculos de cca. 160km. Pentru noi, care venim dinspre Castellane, acest drum se bifurcă la Pont de Soleils. Aici putem alege varianta ce merge pe partea dreaptă a cheilor (în sensul de curgere a apei), prin zona prealpină Digne, sau varianta de pe partea stângă, prin zona prealpină Castellane. Primul drum este cunoscut şi sub denumirea de „La route du point sublime” datorită punctelor de belvedere de pe parcurs. În plus de pe acest drum se poate vizita sătucul medieval Rougon, sau se poate intra pe o potecă turistică de descoperire a cheilor.

Cu toate acestea, noi am ales să mergem pe cel de-al doilea drum, cunoscut şi sub denumirea de „La route de balcons de la Mescla”. L-am ales pe acesta pentru că părea mai puţin important şi mai puţin circulat decât primul. Dar nu ne-a părut rău, căci şi pe aici am trecut pe lângă Trigance, un sătuc fortificat foarte drăguţ, iar peisajele ne-au impresionant profund:). Mai întâi am rămas uimiţi de vegetaţia mediteraneană şi solul nisipos pe care până acum le văzusem doar în filme documentare. Şi în punctele de belvedere ne-a uimit măreţia cheilor râului Verdon care sunt cu adevărat impresionante. Iar drumul care merge pe deasupra lor este de-a dreptul sublim, cineva spunea că „acest drum demonstrează că Dumnezeu, Allah şi Buda sunt şoferi de le-au dat oamenilor ideea şi posibilitatea să construiască aşa ceva”:).

După ce merge pe buza cheilor, drumul urcă în platoul pe care se află localitatea Aiguines şi apoi coboară chiar până la apele râului Verdon, acolo unde acesta se varsă în lacul de acumulare – Lac de Sainte-Croix. Locul este minunat … o mulţime de caiace, hidrobiciclete şi bărcuţe coboară lin prin apele turcoaz ale râului, printre imenşii pereţi de piatră… nişte tineri fac sărituri în apă sau stau la soare pe stânci… pe lac sunt o mulţime de alte caiace, bărci, bărcuţe şi veliere … şi oamenii fac baie şi stau la soare în mica plajă de pe malul lacului. Un adevărat colţişor de rai. Au mai fost şi alţi români pe aici, dar în cu totul alt tip de „plimbare”: http://chiurleas.blogspot.com/2009/06/verdon-canyon-challenge-2009.html.

Pentru că e deja ora 15 ne continuăm drumul, iar la Moustiers Sainte Marie facem stânga şi urcăm pe nişte drumuri secundare spre platoul Valensole. Acesta este un fel de „grânar” al regiunii, aflat la o altitudine de 500m şi cu o suprafaţă de 800 km². Am venit aici pentru că vroiam să vedem câmpurile de lavandă pentru care este cunoscută regiunea şi … încă o dată pe ziua de azi rămânem uimiţi de frumuseţea unor locuri care nici nu ne gândeam că există…

Ne plimbăm printre incredibilele câmpuri de lavandă, admirăm lacul Saint Croix în toată splendoarea lui de pe marginea platoului Valensole şi încercăm să ne închipuim cum arăta aici înainte, când în locul lacului se afla o păşune şi un sat.

Apoi lăsăm cursul râului Verdon să-şi urmeze drumul prin alte lacuri de acumulare până la apele râului Durance, iar noi coborâm înspre mare, printre plantaţii de măslini, pământuri roşii prăfuite şi sate de piatră cocoţate pe dealuri.

Deşi este ora 17 şi până la mare mai avem vreo 140 km, pe drum ne oprim să vizităm şi drăguţul „village perchee” (sat agăţat) Tourtour şi parcul cu grote din Villecroze. „Les villages perchees” sau satele nepaleze, sunt sate construite la marginea platourilor sau la baza pereţilor stâncoşi pentru a se păzi de invaziile sarazinilor din secolul IX. Ele sunt construite din piatră, iar de multe ori se confundă cu piatra colinelor. Sunt străbătute de alei înguste acoperite cu dale de piatră, întretăiate de scări întortocheate care te scot pe neaşteptate în piaţete ornate cu fântâni şi clopotniţe. Acum majoritatea sunt restaurate şi îngrijite, pline de flori şi terase boeme, nişte adevărate perle din zona pre-mediteraneană a Franţei.

 

O dată cu apusul ajungem la Ramatuelle, un alt village perchee aflat pe malul mării. Mergem un pic să ne băgăm şi picioarele în apă dar e cam rece, aşa că ne apucăm să căutăm un camping. Trecem prin Saint Tropez, unde găsim doar parcări cu plată piperată  şi gardurile masive ale viloaielor bogătanilor … dezamăgitor. Pentru că este deja întuneric şi ne dăm seama că şansele să găsim un camping convenabil în această zonă de lux sunt foarte mici, după Sainte-Maxime intrăm pe drumul spre Draguinan şi găsim o parcare mai retrasă în care ne culcăm… A fost o zi plină şi lungă, dar foarte frumoasă…

 Zilele următoare aveam să ne plimbăm pe frumoasele cornişe ale Rivierei Franceze şi prin drăguţele villages perchees Gourdon, Peille, Peillon şi Tende. Apoi, sătui de mare, lenevire şi căldură aveam să plecăm din nou spre munţi.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici





Franţa : două via ferrata, două pasuri şi o vale încărcată de istorie

3 08 2011

Luni, 21 iulie 2008
Distanţa parcursă cu maşina ~ 150 km

Via ferrata Cretes de Combe la Roche şi Via ferrata Pra Premier
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Cotici – Masivul Queyras
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentul Haute Alpes – Localitatea Arvieux
Grad: AD (Assez difficile) ambele
Durata traseului pentru noi: 2h pe prima via ferrata şi 1h45 pe a doua

Harta zilei:

Zilele anterioare am făcut plimbări prin zona văii Durance şi prin pasurile Izoard şi Agnel. În plus am făcut galerie la Turul Franţei şi am vizitat comuna aflată la cea mai mare altitudine din Europa. Am dormit într-una din seri la ieşirea dintr-un sătuc şi în cealaltă lângă pasul Agnel.

Deşi după două zile de plimbări suntem dornici de mişcare, dimineaţă vremea este prea frumoasă ca să nu mai urcăm încă o dată până în pasul Agnel, să mai facem nişte poze. După asta urmăm acelaşi drum ca acum două zile, prin Molines en Queyras şi Chateau-Queyras şi ne întoarcem în păşunile Arvieux.

De data asta însă nu mai urcăm spre pasul Izoard, ci mergem spre campingul din Brunissard şi parcăm maşina într-o parcare din pădure cunoscută ca „Le pré des vaches” aflată la 1966m. Ne echipăm şi plecăm după marcaje şi semne spre baza peretelui pe care urcă via ferrata Cretes de Combe la Roche (10-15min).

Deşi de grad AD, traseul este destul de sportiv şi variat, alternând pasaje atletice şi foarte aeriene. Urcă un perete de 300m fără nici o ieşire de urgenţă, însă este foarte bine echipată. Peisajele de jur împrejur sunt foarte faine şi marmotele ţipă din toate colţurile.

Urcăm, traversăm, mergem pe dale spălate şi printre pereţi înguşti, oftăm la micile surplombe şi ne bucurăm de expunerea traseului. Este numai bun de făcut mişcare şi de înfrânt răul de altitudine. Când ajungem sus la pădure, nici nu ne vine să credem că deja au trecut 2 ore…:)

Nu ne mai dezechipăm şi urmăm prin pădure marcajul spre păşunile Pra Premier. Trecem pe lângă nişte pereţi de escaladă şi în vreo 30 – 40 de minute ajungem lângă lacul de unde începe al doilea traseu de via ferrata pe care vrem să-l parcurgem astăzi „Pra Premier”.

La început există două variante, una mai uşoară pe care pot merge şi copiii şi una mai susţinută. Ghici pe care am ales-o, căci acum aveam ceva experienţă:). A fost o alegere foarte bună, căci traseul ni s-a părut mai uşurel decât cel anterior şi foarte frumos. O urcare susţinută, o traversare ascendentă şi aeriană, o urcare mai sportivă, o nouă traversare aeriană şi tot aşa…

Deja ne-am obişnuit cu expunerea via ferrate-lor franceze, aşa că ne bucurăm din plin de traseu, de privelişti şi de înălţime. Deşi traseul este cam prea echipat şi nu ai aproape nici un contact cu stânca, este minunat pentru acomodare cu răul de altitudine şi expunerea. Şi durează maxim două ore. Pentru cei interesaţi, deasupra traseului de via ferrata se află şi un punct geocahe.

Sus găsim o potecă şi nişte momâi care ne duc spre căbănuţele din Clapeyto. Cei care au terminat traseul o dată cu noi se grăbesc la vale, dar nouă nu ne vine să ne întoarcem când vedem sutele de flori care ne înconjoară şi auzim marmotele care ţipă din când în când. Pe drumul care ne duce înapoi spre Pra Premier şi parcare, suntem doar noi şi liniştea muntelui la apus… Dar momentul romantic este întrerupt brusc şi dintr-odată de şuieratul puternic al unei marmote aflată la câţiva metri de noi:)). Reuşeşte să ne sperie mai mult decât toate via ferratele sau traseele dificile pe care le-am făcut până acum… Laviniu mai ales, care era mai aproape de marmoţică mai avea un pic şi sărea din drum:))).

Cam în vreo oră de la ieşirea de pe ultima via ferrata ajungem înapoi la maşină şi plecăm spre Guillestre prin cheile râului Guil. Din Guillestre însă nu ne mai întoarcem pe valea râului Durance ci mergem spre pasul Vars (2108m).  Drumul şerpuieşte lin printre peisajele care se schimbă încet încet, pe măsură ce ne apropiem de pas. Zona pare liniştită şi puţin circulată, poate şi din cauza orei târzii.

După pas coborâm în Ubaye, vale ce a fost mulţi ani izolată deoarece, în afară de accesul dinspre Gap spre  Barcelonnette, valea era accesibilă doar prin pasuri de peste 2000m (pasurile Madallena/Larche, Mary, Longet, Girardin, Vars, Parpaillons în Alpii Cotici şi pasurile Allos, Cayolle, Bonette în Alpii Maritimi). Cu timpul oamenii au reuşit să treacă unele din pasuri, în special Vars şi L’Arche, iar valea Ubaye a devenit punct strategic şi graniţă între Piemont, Savoia si Provence. Nu e de mirare că atunci când trecem pe lângă Tornoux vedem în stâncile de deasupra noastră un întreg complex de fortificaţii ce seamănă cu o mănăstire tibetană săpată în pereţii calcaroşi ai văii. Complexul se întinde pe o diferenţă de nivel de 900m şi este cunoscut şi ca „varianta militară a palatului Versailles din secolul 19”. Rolul său era tocmai acela de a supraveghea mişcările ce aveau loc între pasurile l’Arche şi Vars.

Ca să trecem din valea Ubaye spre Mediterană vrem să traversăm masivul Mercantour prin pasul Bonette-Restefond (2715m), aşa că la Jausiers părăsim firul văii şi începem să urcăm spre pas. Pentru că tot vedem afişele şi gardurile mobile care însoţesc Turul Franţei, oprim la nişte francezi cu rulotă care  aveau programul Turului şi veneau special să aştepte bicicliştii. Când ne spun că zona va fi închisă a doua zi facem cale întoarsă şi mai mergem pe vale până la Barcelonnete, de unde mai avem două opţiuni pentru a traversa masivul Mercantour: pasul Cayolle (2326 m) şi pasul Allos (2250m). Din motive pe care nu le mai ţin minte:) îl alegem pe primul.

Dar surprize – surprize, drumul spre pas trece întâi prin cheile râului  Bachelard, unde are o singură bandă şi din când în când câte un refugiu îngust săpat sub pereţii cheilor, în care să se retragă una din maşini dacă se nimeresc două din sens opus. Apoi continuă tot aşa, îngust şi în serpentine strânse până sus. Am rămas cam surprinşi, căci eram obişnuiţi cu drumuri late în Franţa, chiar şi în cele mai înalte pasuri. La elveţieni ne-am fi aşteptat la drumuri înguste şi stresante, dar iată că şi „Francezii ne-au arătat că pot”:))).

În parcarea din pas este un afiş cu camparea interzisă, dar era noapte de ceva timp şi nu vroiam să ratăm şi priveliştile de la coborâre, aşa că parcăm într-un colţişor şi ne băgăm la somn. Că doar nu campam şi oricum, mai era o rulotă franţuzească care făcea acelaşi lucru. Yupeee!! Mâine coborâm spre maaaareeee!!:) 

 Ziua următoare aveam să ne plimbăm prin multe locuri deosebite şi frumoase ale Franţei: cheile Daluis, canionul Verdon, câmpurile de lavandă de la Valensole , plantaţiile de măslini din Var şi satul agăţat Tourtour.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici