Nepal – Paştele printre rododendroni şi maimuţe, 2011 (rezumat)

10 03 2012

Perioada: 15.04-15.05.2011

Binecunoscutele străzi înguste şi prăfuite, oamenii zâmbitori şi liniştiţi, aceleaşi gropi care ne zguduie din când în când şi o mare hărmălaie de claxoane…
– „Parcă visăm că ne-am întors în Nepal”.
– „Nu, de fapt asta e realitatea, cele 5 luni care au trecut au fost un vis”…:)

*

Ne-am dorit atât de mult să ne reîntoarcem în Nepal, încât şi noi am fost surprinşi de cât de repede am revenit:). Dar nu am uitat lucrurile care ne-au plăcut, aşa că după ce am împrăştiat bagajele în camera hotelului de anul trecut, am ieşit pe terasă să savurăm un ceai, şi apoi am făcut o vizită la restaurantul Thakali Bhanchha ca să mâncăm un dal bhat de care ne fusese atât de dor. Seara am făcut o plimbare de „reobişnuire” prin Thamel. A doua zi ne-am delectat cu o vizită la maimuţele ce stau prin pădurea de la poalele templului budist Swayambhunath şi cu vizite la prietenii de anul trecut.

 

Şi pentru că primăvara în Nepal înfloresc rododendronii, iar noi vroiam să îi vedem în zona Langtang, ne-am motivat să începem excursia montană cu 10 ore interminabile în autobuzul care merge spre Dunche-Syabrubesi (120km!). Ziua următoare, în ciuda ploii, ne-am introdus în bocanci şi am luat-o la pas pe valea Langtang.

În săptămâna care am petrecut-o pe acolo vremea a fost şi bună şi rea, am prins şi privelişti faine dar şi pâclă enervantă, am transpirat la 30 de grade şi ne-am uitat la ninsorile care cădeau în fiecare seară în Kyanjin Gompa (3860m) . Am întâlnit şi cabanieri geniali cu care am rămas prieteni, dar şi enervanţi care trăgeau de tine să te duci la cabana lor. Am urcat cel mai sus la 4900 m (pe Tsergo Ri), am văzut gheţari (din valea Lirung, din Langhisha Kharkha), vârfuri înzăpezite şi iaci, dar şi rododendroni înfloriţi, maimuţe şi cactuşi.

De Paşte am ciocnit la 3900m ouă înroşite cu o rădăcină prăjită:).

Am plecat de aici cam o dată cu stricarea vremii, căci săptămâna următoare, când am parcurs o parte din „Tamang Heritage Trail” pâcla nu ne-a prea lăsat să vedem în depărtare mai mult de dealul din faţă. În schimb am parcurs nişte poteci geniale (Syarpagaon Trail, Thuman-Tatopani) supravegheaţi pe alocuri de hoarde de maimuţe, am văzut câteva sate autentice (Thuman şi Gotlang) şi am participat chiar la un training făcut oamenilor din sat cu finanţare UNDP.

Am încheiat cu a treia săptămână când am urcat la lacurile din Gosainkund (4400m), am trecut prin pasul Laurebina (4610m) spre zona Helambu şi am mers pe jos până în Sundarijal, la vreo 10 km înainte de Kathmandu. În zona Gosainkund vremea a fost rezonabilă, deşi pâcla de dimineaţă se încăpăţâna să ne strice pozele.

În Helambu însă ploile şi-au făcut atâta de cap încât în ultimele zile plecam înainte de 6 şi ne opream  de tot în jurul prânzului. Evitam să facem pauze prea dese în zone înierbate, căci eram ţinta lipitorilor care apăruseră deja. Cu toate astea, am reuşit să ne bucurăm de frumuseţea junglelor pe care le traversam şi a teraselor printre care mergeam.

Ultimele zile le-am petrecut cu prietenii din Kathmandu. Am vizitat oraşul Patan şi când ne-am întors din munte am trecut iar şi pe la frumosul templu budist de la Boudhanath.

 În ziua plecării era anunţată o grevă (temutele „bandh” care în trecut ieşeau cu conflicte), dar în Nepal turiştii sunt turişti şi am beneficiat de autobuz special păzit de „poliţia turiştilor” care ne-a dus la aeroport, ca să plecăm mulţumiţi din ţara lor şi să mai revenim. Ce scrie la ghid că „Nepalul este una dintre cele mai sigure ţări din lume pentru turişti” este cât se poate de adevărat.

Am făcut şi acum escală de încheiere a vacanţei în Istanbul:). Era atât de aglomerat în această perioadă încât nu am mai avut chef să vizităm nimic şi ne-am rezumat la stat pe malul mării şi privit la delfini, bineînţeles cu o cutie de baclavale alături:).

*

Şi iar am adormit şi am început să visăm că suntem în România, că mergem în fiecare zi la serviciu, că ne întâlnim cu rudele şi vechii prieteni. Oare unde ne vom mai trezi data viitoare?:)

POVESTIRI DETALIATE

I. Plimbări pe valea Langtang, de Sfintele Paşte

1. Poteci ignorate de turiştii obişnuiţi (Kathmandu – upper Renche)

2. Maimuţe, rododendroni, ouă roşii, dureri de cap şi vârfuri înzăpezite  (upper Renche – Kyanjin Gompa şi plimbări în zonă)

Partea I: Din Upper Renche spre Kyanjin Gompa 

Partea II: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre pasul Ganja  şi pe valea Lirung

Partea III: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre Langhisha Kharkha şi pe vârful Tsergo Ri

II. Tamang Cultural trail – dezamăgiri şi bucurii neaşteptate (upper Renche – Thulo Syabru)

III. În vizită la lacurile sfinte de la Gosainkund (Thulo Syabru – Gopte)

IV. La joacă cu ploaia prin Helambu (Gopte – Sundarijal)

Excursia anterioară în Nepal, toamna 2010





Nepal – Paştele printre rododendroni şi maimuţe, 2011 (cuprins)

9 03 2012

Perioada: 15.04-15.05.2011

A. Rezumatul excursiei

B. Povestirile detaliate

I. Plimbări pe valea Langtang, de Sfintele Paşte

1. Poteci ignorate de turiştii obişnuiţi (Kathmandu – upper Renche)

2. Maimuţe, rododendroni, ouă roşii, dureri de cap şi vârfuri înzăpezite  (upper Renche – Kyanjin Gompa şi plimbări în zonă)

Partea I: Din Upper Renche spre Kyanjin Gompa 

Partea II: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre pasul Ganja  şi pe valea Lirung

Partea III: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre Langhisha Kharkha şi pe vârful Tsergo Ri

II. Tamang Cultural trail – dezamăgiri şi bucurii neaşteptate (upper Renche – Thulo Syabru)

III. În vizită la lacurile sfinte de la Gosainkund (Thulo Syabru – Gopte)

IV. La joacă cu ploaia prin Helambu (Gopte – Sundarijal)





I.2. Partea II: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre pasul Ganja şi pe valea Lirung

7 03 2012

 partea I aici

toată povestea şi harta aici

c. Plimbare spre pasul Ganja (23.04.2011)

 În planul de acasă ne propusesem ca azi să urcăm la punctul de belvedere Kyanjin Ri, dar ne gândim mai bine şi ne dăm seama că totuşi ar fi cam mult să urcăm la 4600m, aşa din prima, fără aclimatizare. Schimbăm planul şi  hotărâm să ne plimbăm un pic pe traseul ce duce spre pasul Ganja (5106m). Prin acest pas se poate face trecerea direct din Langtang în zona Helambu, dar traseul durează cam 3-4 zile şi nu are pe parcurs nici un fel de cabană sau punct de alimentare. În plus este probabil să fie necesari colţari/piolet/cordelină pentru trecerea pasului înzăpezit, iar poteca este destul de neclară şi prost marcată (adică cu momâi prea rare, căci marcaje nu există de nici un fel pe nicăieri în Nepal). Aşa zice ghidul cel puţin, nu ştim ce e exagerare şi ce e adevărat.

Plecăm pe la 7.30, traversăm râul Langtang pe singurul pod din zonă (indicat de cabanier) şi apoi prindem o potecă prin pădure, marcată cu momâi. Pădurea este ciudată, scoarţa copacilor în special, căci se cojeşte ca nişte pergamente şi îţi dă o senzaţie de vegetaţie de pe altă planetă. N-am mai văzut aşa ceva. Vremea este superbă, iar peisajele copleşitoare… Nu ne mai săturăm de privit. Filmuleţul este aici: http://www.youtube.com/watch?v=L1zo67LGmZU.

Peste vreo 2h30 suntem sus pe versantul pe care îl vedeam de la cabană şi ajungem pe păşunile  Ngegang (4000m), unde găsim adăposturile de piatră de care citisem. Acum acestea sunt nişte grămezi de piatră părăsite, semănând cu foste ruine, dar în timpul musonului aici urcă păstorii cu turmele de iaci. Aceştia îşi aduc cu ei până şi acoperişul. Cei care vor să urce în pasul Ganja trebuie teoretic să doarmă aici, pentru aclimatizare, dar şi pentru că următorul loc de cort este tocmai după pas, în adăposturile de piatră de la Keldang (4270m) (şi acestea doar nişte ziduri din pietre, fără acoperiş).

Noi continuăm pe poteca spre pas, dar ne dăm seama că nu prea are rost să urcăm doar ca să ne întoarcem de mai sus, mai ales că peisajul va fi cam acelaşi, aşa că ochim un vârfuleţ-gâlmă în stânga noastră şi hotărâm să mergem pe el. Pe la 11 ajungem în vârf, ca să ne dăm seama că acesta este doar un moţ de pe un picior ce urcă până sus, la peste 5000 m, nicidecum un vârf.:) Dinspre vârfurile cele mari se aud sunete de avalanşe… Probabil că nu e deloc sigur să treci pasul Ganja acum. Stăm un pic sus pentru ceva aclimatizare, dar e cam frig şi altitudinea îşi spune un pic cuvântul, aşa că o luăm destul de repede înapoi.

Pentru că e încă devreme, iar vremea pare să mai ţină cu noi cel puţin o perioadă, hotărâm să facem un detur şi pe la steguleţele de rugăciune din dreapta noastră, cum coboram. Admirăm peisajul care încet încet se acoperă de nori, prindem şi noi steguleţul nostru, ca vântul să-i poarte vorbele peste vârfurile cele înalte şi plecăm destul de repede, căci vântul devine turbat şi parcă taie în carne vie. Vremea care se strică rapid ne face să grăbim pasul, căci n-am vrea să ne prindă white-out-ul pe păşunile Ngegang, unde ne-am pierde cu uşurinţă printre atâtea pietre, tufişuri şi şanţuri. Începe să ne doară şi capul, dar nu ne mai dăm seama dacă de la vânt sau de la altitudine.  N-ar fi de mirare să fie de la altitudine, că deşi am vrut să nu urcăm prea mult, pe gâlma aia am ajuns până la 4400 m fără să ne dăm seama.

Când intrăm înapoi în pădure e mult mai bine şi chiar trebuie să dăm jos din haine, să nu transpirăm. Ne mai minunăm încă o dată de pergamente şi adunăm unele de pe jos spre amintire, iar în 1h40 după ce am plecat de la steguleţe ajungem înapoi la cabană, la fix, căci cum am ajuns s-a  pus iar ninsoarea de seară.

 Seara o petrecem în jurul sobei, distrându-ne cu nişte englezi glumeţi, cu cei ai cabanei şi cu un ghid poznaş care face glume pe seama japonezilor-trekkeri. Descoperim şi momo cu ton la 2,5 euro, yum yum.  Tonul fiind la conservă, era de încredere, aşa că am mai cerut şi următoarele zile. Oricum în zona asta nu am văzut meniuri cu carne, faţă de zona Everest unde aveau şi carne. Ghici de ce făceau străinii diaree:).

d. Pe lângă gheţarii de pe valea Lirung (24.04.2011)

Astăzi este ziua Sfintelor Paşti, aşa că dimineaţă întrebăm cabanierii dacă au ceva cu care am putea vopsi ouăle fierte cu roşu. Se gândesc ce se gândesc, se uită la tot felul de condimente pe care le aveau, dar nu era nici unul roşu. Ne roagă să aşteptăm un pic şi tanti pleacă pe deal, deasupra cabanei şi se apucă să culeagă ceva de pe jos. Ce a apucat-o ??? Vine bucuroasă cu nişte rădăcini, le pune la prăjit într-o tigaie şi apoi unge ouăle cu zeama roşie care s-a format. Şi uite-aşa avem ouă roşii într-un peisaj de vis, pe o faţă de masă ţesută din zăpadă proaspătă.:)

Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!

Pentru că de Paşte nu trebuie să munceşti prea mult, ne propunem o plimbare destul de scurtă (ziceam noi) până la gheţarul din Valea Lirung. Tiparul vremii se repetă şi e iar senin de dimineaţă, deşi aseară ningea de rupea. Plecăm pe la ora 9 pe poteca indicată de cabanier, pe valea râului Lirung. La un moment dat poteca urcă spre dreapta pentru a traversa un mic picior şi apoi ieşim în păşunile Tserpochi (4000-4100m), asemănătoare cu cele de la Ngegang (adică cu pietre, tufişuri şi şanţuri, numai bune să te pierzi unul de altul). Acestea se află la baza punctului de belvedere Kyanjin Ri, pe „partea cealaltă” faţă de sat. Teoretic se poate urca de la cabane la punctul de belvedere Kyanjin Ri şi apoi se poate coborî direct aici şi astfel se fac două trasee într-unul. Era o idee să ne întoarcem la cabane peste Kyanjin Ri, dar una din potecile vizibile trecea pe nişte limbi de zăpadă nu prea încurajatoare, iar alta părea să se piardă undeva în jurul unor stânci abrupte.

Gheţarul Kimshung arată foarte bine şi pentru că e abia 10, ne gândim că n-ar fi rău să mergem până pe buza morenei, să-l vedem şi mai de aproape.  Ajunşi pe morenă, observăm că aceasta este parcursă de o potecă destul de bine definită, pe care o urmăm şi o tot urmăm până ajungem destul de aproape de gheţar, la 4600m după afişajul GPS-ului. Fără să ne dăm seama, în jur de ora 12 ne trezim la aceeaşi altitudine la care se află şi punctul de belvedere Kyanjin Ri, deşi nu vroiam neapărat să facem asta. Poteca părea să continue şi mai sus, dar norii acoperiseră deja aproape toate vârfurile înalte şi coborau vertiginos spre noi, aşa că nu prea avea rost să mergem mai departe. Filmuleţul din zonă este aici: http://www.youtube.com/watch?v=RlwAt3TxL34.

Teoretic trebuia să fim cu ochii după frumoasele vârfuri Kimshung (6781m) şi Yansa Tsenji (6575m), dar din păcate acestea au intrat în ceaţă înainte să ajungem noi la ele şi aşa au rămas toată ziua. Desprinderea unui bloc de gheaţă de pe gheţarul Kimshung şi o avalanşă copleşitoare pe una din feţele lui Langtang Lirung ne fac inima să tresară pentru câteva clipe. Bine că aici jos suntem în siguranţă…

Înapoi în păşunile Tserpochi, ne hotărâm să nu ne mai întoarcem pe unde am venit, ci să o luăm pe buza morenei gheţarului Lirung. Deşi găsim o potecă destul de bine conturată, îmi tot vin în minte amintirile de anul trecut şi am emoţii că poate dăm de zone în care poteca de pe morena instabilă este surpată sau pe cale de surpare sub greutatea noastră. Posibilitatea de a ne prinde noaptea sau ceaţa pe aici nu este deloc încântătoare. La un moment dat pierdem un pic poteca şi dăm în râul ce se scurge din gheţarul Lirung, pe care nu-l putem traversa, dar urcăm mai sus prin boscheţi şi regăsim poteca marcată cu momâi, care traversează râul pe un pod. Ne liniştim când, după râu, găsim şi poteca de coborâre spre Kyanjin, căci la un moment dat poteca pe care mergeam noi o lua aşa de mult în dreapta încât aveam impresia că o să ne ducă înapoi în satul Langtang:).

În Nepal, distanţele şi relieful ni s-au părut destul de înşelătoare, fiind destul de riscant să te aventurezi în zone necunoscute dacă nu ai destul timp la dispoziţie până la căderea serii. Ai impresia că din punctul X ai ajunge în  punctul Y în 5 minute, dar te trezeşti că ai de trecut 5 văi şi 5 creste şi de fapt faci 3 ore şi eventual ajungi şi rupt de atâtea urcuşuri şi coborâşuri. Iar cursurile de apă, mai ales dacă vin dintr-un gheţar, sunt adevărate obstacole, câteodată de netrecut dacă nu dai de un pod.

La 1h30 după ce plecăm din păşunile Tserpochi ajungem înapoi în Kyanjin, încă o dată fix la timp încât să ne punem la adăpost de ninsoarea de la ora 15.  Cam aşa a nins în majoritatea serilor: http://www.youtube.com/watch?v=1gJd7iyPZ7A. Seara o petrecem admirând de la geamul cabanei copilaşii care se joacă pe afară în ninsoare, dându-se pe furtunele care alimentează cabanele cu apă curentă. În plus, mergem cu cabanierul la un lodge mai mare, de unde dăm telefoane acasă la preţul de 1,5euro/minut.

Mai stăm de vorbă cu cabanierul şi ne luăm la revedere, căci mâine el pleacă să ducă copii la şcoală. Vor merge cu calul până în Dunche  şi de acolo cu autobuzul către Kathmandu, unde sunt şcoli mai bune, pe care şi le permit datorită veniturilor obţinute cu lodge-ul. Poate că astfel, copiii copiilor lor vor avea şi alte jucării în afară de datul pe furtun…

continuare





I.2. Partea III: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa: spre Langhisha Kharkha şi pe vârful Tsergo Ri

7 03 2012

partea aIIa aici

toată povestea şi harta aici

e. Langhisha Kharkha (25.04.2011)

Văzând cum ningea în seara anterioară şi gândindu-ne şi la aclimatizarea insuficientă, hotărâm ca azi să mergem până la Langhisha Kharkha (4100m), iar ziua următoare să urcăm pe Tsergo Ri (4984m). Dar dimineaţa e din ce în ce mai frig şi noi ne urnim din ce în ce mai greu. În zona Khumbu ne-am tot străduit să ne trezim de dimineaţă şi să înfruntăm frigul, pentru a prinde vremea bună. Dar de data asta ne-am propus să fim mai relaxaţi şi să nu ne mai chinuim. Încercăm să ne trezim la 6 dar e prea frig, aşa că mai şadem în sacii de dormit şi nu ne încumetăm să scoatem nasul afară. Înainte să luăm micul dejun scoatem la uscat nişte rufe, dar acestea îngheaţă aproape instantaneu, deci nu ne grăbim să plecăm.

Plecăm un pic înainte de 8, când căldura soarelui începe să-şi facă simţită prezenţa şi să ne dezmorţească oasele. Iniţial ne gândeam să închiriem cort şi izoprene, să dormim la Langhisha, dar ninsorile şi frigul din fiecare seară, precum şi faptul că ar fi trebuit să cărăm mai multă greutate, ne fac să alegem doar o plimbare de o zi, dus-întors.

Poteca ce merge pe firul văii Langtang e bine definită şi marcată cu momâi. Trecem pe lângă heliport unde chiar aterizează un elicopter şi pe lângă o fostă pistă pentru avioane, studiem poteca pe care va trebui să o urmăm mâine pentru a ajunge pe Tsergo Ri, urcăm şi coborâm uşor, căci poteca ba merge pe malul nisipos al râului, ba se urcă pe versanţii din stânga (cum mergem) printre pietre şi arbuşti pitici.  Nici nu ne dăm seama cum zboară timpul, şi peste 1h30 vedem că am ajuns la cabanele de păstori de la Jatang (3930m) (de data asta cu acoperiş). Nu ştim exact cu ce se ocupă aceşti păstori, poate vin şi cu alte animale în timpul sezonului verde, căci acum iacii umblă liberi pe unde vor. Chiar cabanierul ne spuneau că au un iac, de fapt o nak dar că nu ştiu exact pe unde umblă momentan:).

De aici peisajele, oricum impresionante, devin şi mai frumoase, căci pe măsură ce înaintăm apar rând pe rând minunatele vârfuri Tenbathang (5702m), Langshisha Ri (6427m), Urkeinmang (6151m), Dorje Lakpa (6966m), Penthang Karpo Ri (6830m). Nu sunt aşa de înalte ca cele din zona Khumbu, dar sunt la fel de frumoase. Peste încă o oră şi ceva ajungem şi în păşunile Nubathang, care sunt pline de iaci ce pasc liniştiţi iarba uscată, unii cu puiuţi mici şi drăgălaşi care se zbenguie ce se zbenguie şi apoi se trântesc obosiţi în iarbă: http://www.youtube.com/watch?v=UdQjTVk_01Y . E tare frumos aici, numai noi, printre iaci şi vârfuri înalte.

Valea se îngustează din cauza morenei gheţarului Shalbachum, coborâtă mult în firul văii. Trecem morena fără probleme pe o potecă bine definită, căci la fel ca morena gheţarului Lirung, e de fapt capătul ce închide gheţarul şi are aspectul unui deal din pietre, nefiind accidentată şi „mişcătoare” ca morena gheţarului Khumbu pe care am traversat-o în excursia anterioară. Apoi, pe la ora 12 ajungem pe păşunile din Langhisha Kharkha, unde nu mai e nimeni în afară de noi, gheţarii veşnici şi iacii care pasc prin împrejurimi.


 


Adăpostul are ceva acoperiş acceptabil, dar e destul de mizerie înăuntru şi fără o salteluţă/izopren şi un material pe care să-l pui nu prea e fun de dormit. Este foarte frumoasă zona, aşa izolată oarecum între munţi, fără prea multe urme de civilizaţie şi aproape că ne pare rău că nu putem dormi aici. Ar fi drăguţ să mai explorăm zona, căci poteca pare să continue destul de mult spre graniţa cu Tibetul. Norii au început iar să se strângă pe vârfurile mai înalte, aşa că după ce mâncăm câte ceva o luăm înapoi pe unde am venit şi ajungem la cabană după vreo 3 ore şi un pic (timp în care se include şi noua pauză de admirat iacii din Nubathang). Am avut noroc azi, căci deşi s-a înnorat destul de devreme, precipitaţiile şi-au făcut apariţia după ora 17 şi în cantităţi mai mici.

Pentru că a doua zi vroiam să urcăm pe Tsergo Ri, am comandat o mulţime de momo ca să luăm la pachet şi am rugat-o pe cabanieră să ne lase şi micul dejun pregătit în sala de mese, ca să nu o mai trezim pe ea dimineaţa. Am cerut atât de multe momo, încât a mai chemat o vecină să o ajute la împachetat:). Deh ce să-i faci, astea erau cel mai uşor de cărat şi bune la gust şi reci.

f. Tsergo Ri (26.04.2011)

Găsim dimineaţă în sala de mese tonele de momo şi termosurile cu ceai, porridgeurile şi tot ce mai comandasem pentru ziua respectivă, aşezate şi acoperite frumos cu folie de aluminiu. Afară e iar foarte frig, aşa că plecăm abia pe la 7. Din excursia spre vârf nu e mare lucru de povestit. Căci nu faci altceva decât să urci, să urci, să urci cale de 1124m diferenţă de nivel pe un picior pe care îl vezi pe tot parcursul traseului. Vezi cum urci în serpentine strânse şi tot urci şi nu se mai termină, iar vârful parcă nu se mai apropie.:) Partea proastă e că pe drum nu prea sunt copaci/tufişuri şi dacă te taie ceva nu prea ai unde să te bagi ca să nu te vadă cei care urcă/coboară. Noroc că azi nu prea mai era nimeni în afară de noi.:)

Primul urcuş e cel mai greu psihologic, pentru că urcă pe serpentine strânse strânse de nu-ţi vine a crede, până aproape de  nişte adăposturi cu acoperiş puse fix pe culmea piciorului. De aici urcarea devine mai lejeră până la Yala Kharka, unde se găsesc iar nişte ruine de adăposturi. În continuare treaba devine un pic neclară, căci apare şi zăpada pe alocuri iar momâile se desluşesc destul de greu din grămezile de pietre. Dacă ar fi ceaţă n-ar fi chiar bine. Dar e încă destul de senin aşa că cu atenţie şi un pic de simţ de orientare ieşim de aici spre dreapta şi începem ultima urcare spre vârf. La început urcăm un pic abrupt pe un fel de grohotiş, iar apoi intrăm pe poteca bine bătută prin zăpadă de turiştii care fuseseră înaintea noastră. Poteca ocoleşte spre vârf un pic „prin spate-stânga”, pe nişte păşuni înzăpezite, căci accesul direct era destul de stâncos şi înzăpezit.

Pe măsură ce facem ultimii paşi pe zăpadă spre vârf, ghicim în jur peisaje deosebite, căci norii s-au grăbit şi s-au strâns cam devreme astăzi. La 11, când ajungem sus, suntem cu totul în ceaţă, singurul lucru pe care îl vedem fiind steguleţele ce flutură cu putere în bătaia vântului… Acest vânt care nu prea ne-a slăbit în nici una din zilele petrecute în Langtang… Dar acum nu e neapărat rău, căci din când în când mai împrăştie norii şi mai vedem câte ceva din gheţarii dinspre pasul Ganja sau căsuţele din Kyanjin Gompa care sunt mici, mici, jos, jos:). Dar Yala Peak, Kimshung şi Yansa Tsenji nu vor să se arate nici de data asta. Teoretic s-ar putea coborî dinspre vârf spre traseul pe care am mers ieri până la Langhisha Kharkha, dar un ghid ne-a zis că poteca are porţiuni acoperite cu zăpadă şi e periculoasă (asta nu însemna neapărat că avea dreptate, cel mai probabil vroia doar să ne sperie), iar vremea nu ne îndemna deloc să încercăm trasee necunoscute.

 

Vremea nu pare să se îndrepte, ba dimpotrivă, aşa că îi dăm la vale fugăriţi de ploaie (care ne-a şi prins de altfel în ultima parte) şi ajungem înapoi la cabană în 2h10. Seara devenim un pic melancolici şi ne pare chiar rău că trebuie să plecăm de aici, unde ne-am simţit ca acasă.

continuare





I.2. Partea I: Din Upper Renche spre Kyanjin Gompa

21 02 2012

toată povestea şi harta aici

a. upper Renche – Langtang (21.04.2011)

Ne trezim la 6 cu speranţa că avem să vedem ceva maimuţe, dar nu avem noroc. Pentru că grupurile cu ghid au prioritate la mai toate cabanele, noi primim micul dejun destul de târziu, deşi îl cerusem cu jumătate de oră mai devreme decât auzisem că îl ceruse grupul… Asta e cultura şi obişnuinţa n-ai ce-i face, ştiam oricum de anul trecut … căci ghizii vor mai veni şi altădată, iar noi cel mai probabil nu. Mai mult decât atât, ghizii şi porterii primesc mâncare gratuită (chiar şi cazare, în sala de mese) de la cabanieri pentru că le-au adus turişti. Nu contează că, de multe ori, noi facem consumaţie mai multă decât cei din grupuri organizate.

Plecăm pe la 8.20, cu rucsacul mai greu cu o roşie, pe care cabaniera ne-a rugat să o ducem fratelui ei din Kyanjin Gompa:). La Lama Hotel găsim o aglomeraţie de lodge-uri mari, aşa cum ne aşteptam şi ne bucurăm că nu am venit aici. Dar turişti sunt cam puţini şi majoritatea coboară… Noi eram convinşi că suntem în mijlocul sezonului, dar aflăm că suntem la sfârşit. Numai bine, asta înseamnă linişte, pace şi cazare uşor negociabilă.

Peisajele se schimbă, iar pădurea de arţar, cucută, stejar şi ferigi ne aduce aminte de pădurea primordială „Lost Valley of Dinosaurus” pe care am întâlnit-o anul trecut între Lukla şi Kharikhola. Numai că aici sunt şi mulţi copaci de rododendron înflorit, care se pare că se decolorează o dată cu altitudinea:). Dacă lângă Thulo Bahrku erau de un roşu aprins, de pe la Renche au dat-o spre roz, iar acuma au început să apară şi albi. Din când în când printre copaci îşi face apariţia şi frumosul vârf Lantang Lirung (7227m).

În două ore ajungem la Gumanchok (Riverside hotel) (2770m), unde facem o scurtă pauză pentru a ne plimba prin superba pădure de rododendroni înfloriţi care se află pe malul apei. Copaci de rododendron de mai multe culori se află unii lângă alţii, iar printre ai se găsesc şi tufe de lăcrămioare uriaşe… Pe măsură ce înaintăm spre izvoarele văii Langtang pădurea începe să se rărească, vârful Langtang Lirung se apropie din ce în ce mai mult, iar rododendronii de diverse nuanţe de roz şi alb ne  înconjoară din toate părţile.  Din loc în loc mai găsim şi cactuşi şi ferigi uriaşe. După încă o oră suntem la Ghora Tabela (3000m), unde rododendronii au luat-o complet razna şi au invadat poiana cea mare cu culorile lor. Filmuleţul poate fi văzut aici:  http://www.youtube.com/watch?v=2KwdUOWRN2Y.

Facem o pauză de  vreo două ore pentru o gustoasă masă de prânz şi pentru admirarea împrejurimilor, iar pe la ora 14 ne continuăm drumul în sus pe vale, după ce ne înregistrăm la check-point-ul de intrare în Parcul Naţional Langtang. Pădurea devine din ce în ce mai rară, iar frumoşii copaci de rododendron înfloriţi dispar şi ei încet încet. După Thangshyap (3200m)  valea glaciară a râului Langtang se prezintă în toată măreţia ei, iar copacii cam dispar pentru următoarele zile. Poteca merge pe curbă de nivel, pe deasupra râului, printre terase cu grâu, orz şi cartofi. Seamănă cu zona Khumbu, dar ne dă o senzaţie de zonă mai sălbatică şi mai puţin umblată.

Înainte de Langtang sunt tot felul de lodgeuri-fantomă care au acelaşi nume cu lodgeurile faimoase din Langtang şi ai căror proprietari trag de tine să te opreşti la ei, ceea ce e cam neplăcut. Pe seară îşi fac apariţia şi vânturile tăioase specifice acestor zone, care ne fac să mărim paşii. Totuşi încercăm să nu ne grăbim prea tare, căci suntem deja la 3400m şi nu vrem să ne ia durerile de cap. Înainte de sat, permisele de parc naţional şi paşapoartele ne mai sunt controlate încă o dată la un check point.

Ne oprim la prima cabană, Peaceful Lodge Langtang, pe care ne-o recomandaseră cei de la  cabana din Renche şi negociem cazarea la 1,5 euro/camera. Până aici am făcut 3 ore din Ghora Tabela, dar nu ne-am grăbit absolut deloc, ba dimpotrivă. Seara ne-o petrecem în sala de mese, uitându-ne la televizor împreună cu toţi cei ai casei şi câţiva vecini, aşa cum se întâmpla şi la noi la ţară când numai 1-2 persoane din sat aveau televizor.

Una peste alta, până acum valea Langtang parcă ne place mai mult decât zona Khumbu, ca atmosferă mai caldă şi lodge-uri mai puţin comerciale, dar şi ca peisaje, mai variate şi cu o tentă mai mare de sălbăticie. Este adevărat că în Khumbu peisajele au fost mult mai impresionante şi mai măreţe … dar aici e altceva… Sau poate pur şi simplu am avut noi noroc să nimerim la lodgeuri mai mici, de familie şi în extrasezon…

b. Langtang – Kyanjin Gompa (22.04.2011)

Astăzi se preconizează o zi scurtă, cu numai 2-3 ore de trekking până în Kyanjin Gompa (3860m). Dar seara dormită în Langtang este obligatorie pentru acomodarea cu altitudinea şi evitarea problemelor. Langtang este un sat mare, în adevăratul sens al cuvântului, cu locuitori permanenţi, faţă de restul aşezărilor de pe vale, unde doar cabanierii stau permanent. Avem toată ziua înainte, aşa că petrecem vreo oră vizitând satul cu case tradiţionale din piatră, cu acoperişuri în stil tibetan şi cu ferestre sculptate în lemn. Aici e şi o fabrică de brânză unde teoretic găseşti brânză (tip emmentaller), dar nouă ne spusese cineva cum că era închisă. Minciunică clasică, cum aveam să constatăm ulterior, ca să luăm de la el, nu de la fabrică. Numai că noi n-am mai luat deloc.

Drumul până în Kyanjin Gompa ne transpune parcă în vastele platouri tibetane, cu valea largă şi aridă împodobită cu mani walls, chorten-uri şi steguleţe de rugăciune budiste şi populată cu câteva sate adunate (Mundu, Sindum, Yamphu)  şi cu turme de iaci ieşite la păscut. În faţă se vede Tsergo Ri, care pare mai fioros decât este, precum şi frumoasele vârfuri de peste 6000m ce închid valea… Nu ne grăbim deloc, în ciuda vânturile care nu întârzie să ne ia în primire şi astăzi. Ajungem în Kyanjin Gompa peste aproape 4 ore, o dată cu primii fulgi de nea care încep să cadă din norii care s-au strâns fără să ne dăm seama deasupra noastră. Şi uite aşa în două zile am trecut de la +31 la ninsoare.:)

Un nepalez îmbrăcat cam jerpelit, care părea şi băut, ne abordează şi ne întreabă unde mergem. Sătui de abordările din ziua anterioară şi convinşi fiind că o să încerce să ne convingă să mergem la lodgeul lui, îi spunem scurt că avem deja recomandare la  Sherpa Hotel şi dăm să plecăm ca să „scăpăm”. „Ah, păi e lodge-ul meu!” ne spune el uimit, parcă nevenindu-i să creadă că tocmai la el veneam, iar faţa i se deschide într-un zâmbet plin de căldură. Şi n-a încercat să ne păcălească, lodge-ul chiar era cel căutat, recomandat tot de cabanierii din Renche… un lodge mic, de familie, aşa cum vroiam noi.

Cazarea o obţinem gratuit pentru că aveam să stăm mai multe nopţi, iar preţurile la mâncare sunt ok, aşa că hotărâm să rămânem aici. Atât în zona Khumbu – Jiri, cât şi aici, am negociat de cele mai multe ori preţul la camere. La prima vedere s-ar putea spune că suntem zgârciţi pentru că ne bucurăm la 1-2 euro câştigaţi pe noapte. Dar dacă tragem linie la sfârşit, economisim cel puţin cheltuiala cu viza unuia dintre noi. Şi faţă de alţi turişti străini care mâncau trei lulele trei surcele, noi făceam întotdeauna consumaţie sănătoasă la cabane şi lăsam mulţi bani proprietarilor. Aceştia câştigau cu siguranţă mai mult din ce le lăsam noi, decât din ce le lăsau cei care nu negociau camerele dar mâncau doar un porridge. Cred că a fost echitabil pentru toată lumea.:)

Atât nenică, cât şi cabaniera, sora lui, s-au dovedit a fi nişte oameni foarte de treabă şi primitori, care ne-au făcut să ne simţim efectiv ca acasă în cele 5 zile cât am stat aici. Probabil că celelalte cabane mari din Kyanjin au sala de mese şi camerele mai izolate şi mai călduroase, dar căldura sufletească întâlnită aici nu cred că se găseşte aşa uşor în altă parte. Nenică, cu zâmbetul său poznaş de neuitat este un om deosebit, deşi seara se mai duce şi el ca omul la câte o duşcă. De la duşcă nu venea decât şi mai vesel şi mai pus pe şotii şi glumiţe, nicidecum violent sau morocănos. Ne-a părut rău că ne-am lăsat pradă prejudecăţilor şi că prima dată l-am judecat după cum arăta şi după cum se comportaseră cei de dinaintea lui… Dar cum zicea cineva, prejudecăţile nu-s întotdeauna rele, căci uneori ne fac viaţa mai uşoară, că nu  mai trebuie să gândim:))).

Afară ninge liniştit … şi-n micul godin arde focul … iar noi ne delectăm cu bunătăţile gătite de cabanieri, garnisite cu minunatul „fresh chili” făcut din roşia pe care le-o aduseserăm de la sora lor din Renche.:) Pfuai, şi-acum când îmi reamintesc îmi lasă gura apă.:D. Şi asta la preţuri decente având în vedere altitudinea şi condiţiile. De exemplu dal bhat-ul, care e „all you can eat”, adică poţi să mai ceri oricât vrei şi poţi să mănânci, era 3,5 euro, o supă groasă de legume proaspete şi tăiţei de casă (sherpa stew) era 2,45 euro, o plăcintă cu mere 2,55 euro şi un ceai negru sub 50 de cenţi.

Noaptea începem să ne închidem sacii şi să băgăm şi medicamentele şi bateriile înăuntru, căci temperatura scade aproape de 1-2 grade.

 continuare





I. Intrăm în zona Tamang

17 02 2012

 toată povestea şi harta aici

a. Kyanjin Gompa – upper Renche (27.04.2011)

Astăzi plecăm din Kyanjin şi ne întoarcem în upper Renche. Ne luăm la revedere de la gazda noastră faină, cu sincera dorinţă de a reveni şi plecăm pe la 9.30, fără prea multă tragere de inimă.

Ceea ce la dus am făcut în 2 zile, din cauza diferenţei de altitudine, acum facem într-o zi, în cca. 6 ore de mers efectiv, fără a calcula cele două pauze lungi de ceai şi gustări la cabanele cunoscute din Langtang şi Ghora Tabela. Ne tot uităm în spate la peisajele tibetane şi la impunătorul Tsergo Ri şi ne bucurăm de vremea minunată.

Înainte de  Ghora Tabela ne prinde o torenţială de toată frumuseţea, de aveam impresia că am intrat în muson. După ce se linişteşte şi ne uscăm un pic, ne continuăm drumul şi rămânem surprinşi când vedem cât de tare s-a dezvoltat natura în cele 5 zile cât am stat pe sus … găsim mult mai  mulţi rododendroni înfloriţi, bălării, tufişuri şi liane mai stufoase, iarba mai înverzită… Toate plantele s-au dezvoltat, au înflorit, s-au înverzit…

Între Lama Hotel şi Renche ne prinde iar o ploaie care ne face fleaşcă până la piele. Dar în ciuda zilei cu vreme închisă, „the best shower from Langtang” funcţionează şi este cald şi bun. Seara o petrecem în sala de mese, ca să ne încălzim şi să ne uscăm.

De mâine vom părăsi valea Langtang şi potecile cunoscute, îndreptându-se spre o rută a cărei denumire ne face să sperăm numai la lucruri inedite … „Tamang Cultural Trail”…

b. Renche – Briddim (28.04.2011)

Plecăm pe la 9, pe poteca din spatele cabanei indicată de cabanieri. Ruta Tamang Cultural Trail, pe care dorim să o parcurgem, este momentan destul de puţin cunoscută şi folosită de turişti, aşa că nici descrierile nu sunt prea consistente. A fost creată într-un proiect de turism rural dezvoltat în districtul Rasuwa, pentru a susţine financiar comunităţile aflate în afara principalelor rute turistice. În această zonă influenţele tibetane sunt foarte puternice.

Avem un plan în care am împărţit traseul pe zile cu nişte timpi estimaţi de pe diverse site-uri, dar habar n-avem ce ne aşteaptă la faţa locului. Pentru ziua de azi ştiam că trebuia să urmăm poteca ce merge prin satul Syarpagaon (2600m), pe versantul văii Langtang opus celui pe care am venit acum o săptămână. Poteca merge pe curbă de nivel, mult deasupra văii, iar pe alocuri, de obicei peste vâlcele, este construită din pietre aşezate unele peste altele. Este lată şi nu prezintă dificultăţi importante, dar dacă ai rău de înălţime nu este indicat să te uiţi prea mult în jos, căci distanţa până la apă e cam mare şi cam abruptă.:)

În cam 1h15 de relativă lălăială şi stat la poze, ajungem în sătucul Syarpagaon, unde ne oprim la Tibet Lodge să ne răcorim cu câte un ceai, căci temperaturile începuseră să urce iar spre 30 de grade. Cu această ocazie aflăm că proprietara este rudă cu cei din upper Renche şi cu cei din Kyanjin, şi că mai are şi rude în   Briddim, unde vroiam să ajungem seara. Ce încrengătură:). Pe la 11 pornim iar la drum prin căldura arzătoare, dar peisajele frumoase ne mai uşurează din „chinuri”.

Poteca merge tot pe curbă de nivel şi este vizibilă, nu cred că există risc prea mare de rătăcire. Pe partea opusă a văii se vede Thulo Syabru împrăştiat pe muchia dealului şi munţii din zona Gosainkund, iar în spate se mai zăreşte din când în când câte ceva din impresionantele vârfuri ce străjuiesc valea Langtang. Reapar şi rododendronii roşii înfloriţi, care colorează pe alocuri peisajul. Syarpagaon Trail, căci aşa se numeşte această potecă agăţată prin versanţii muntelui, a fost unul din traseele care ne-a impresionat cel mai mult în această excursie, atât prin frumuseţea deosebită, cât şi prin faptul că până seara ne-am întâlnit pe drum doar cu 3 turişti francezi.

Când poteca  coteşte dreapta, trecând de pe versantul văii Langtang pe cel al văii Bhote Kosi, ne apare în  toată splendoarea lui impresionantul drum de maşină ce coboară dinspre Gotlang spre Syabrubesi. Nu ştiu cum reuşesc oamenii ăştia să-şi construiască astfel de serpentine, mai rele ca cele din pasurile din Alpi… Cu acea coborâre se va încheia peste câteva zile tura noastră  pe ruta Tamang Cultural Trail, dar ne hotărâm de acum să nu coborâm cu autobuzul pe acolo indiferent de situaţie:).

Pe versantul văii Bhote Kosi poteca nu mai este aşa impresionantă, căci intrăm prin pădure şi începem să coborâm uşor spre Khangjum. Prin pădure rămânem uimiţi să găsim nişte conuri de brad de 5 ori mai mari decât cele de la noi… Ciudat că în Nepal, unde oamenii, animalele şi plantele sunt mai mici, găsim tufe de lăcrămioare şi conuri de brad uriaşe:).

La 3 ore de la plecarea din Syarpagaon ajungem în Khangjum (2290m), un sătuc răspândit pe panta terasată a muntelui. De aici, majoritatea celor care vin dinspre valea Langtang  coboară spre Syabrubesi pentru a se întoarce acasă. Vroiam să mâncăm ceva şi să ne mai răcorim cu nişte ceaiuri, dar de cum intrăm în sat încep să tragă de noi unii şi alţii ca să mergem la lodge-ul lor. Nu reuşesc decât să ne indispună şi să ne facă să trecem cât mai repede prin sat.

Urmează încă o oră interminabilă prin căldura toropitoare, pe un drum forestier împădurit şi prăfuit. Pe la 14.30 începem să vedem printre copaci căsuţele din Briddim (2229m)  şi tot atunci apare la kani (poarta satului) o tanti care croşeta şi care ne spune că ne aşteaptă la lodge-ul ei, fiind anunţată de cei din upper Renche. Deşi mai aveam vreo 10-15 min până în sat se ţine într-una după noi spunându-ne de lodge-ul ei, şi că celelalte lodge-uri au clienţi şi ea n-are etc. Bineînţeles că ne taie tot cheful să ne ducem la lodge-ul ei, aşa că ne oprim la Tibet Guest House, pe a cărui terasă stăteau şi englezii cu care ne distraserăm în Kyanjin.

Obţinem camerele şi duşul gratuit, deşi duşul nu mai era solar, ci de la un boiler pe butelie. Ulterior aveam să aflăm că englezii plătiseră şi camera şi duşul:). Lodge-urile la care ne-am dus noi se află undeva deasupra satului, pe o terasă, aşa că după baie şi mâncare coborâm să ne plimbăm prin sat, unde nimerim chiar în momentul în care oamenii vin cu animalele de la păscut şi cu grâul de pe terase, cărat în spate, în coşuri de nuiele împletite. Satul este micuţ iar norii se strâng ameninţători pe cer, aşa că nu ne plimbăm prea mult. Vedem prin sat şi nişte „home stay-uri” care nu ştim cum sunt, dar cu siguranţă dacă am fi ştiut dinainte de ele am fi încercat mai degrabă varianta asta decât lodge-urile comerciale.

Seara o petrecem cu clasicul dal bhat, de data asta stropit cu o bere,  ca să sărbătorim faptul că nu ne mai aflam la altitudine.:) Pe timpul nopţii băgăm în cameră hainele pe care le spălaserăm, ca nu cumva să le fure maimuţele care sa jucau prin pădurea de lângă sat.

În Aprilie 2015 cutremurele au lovit Nepalul şi efectiv au distrus zona Langtang, au ras de pe suprafaţa pământului localitatea Langtang, iar de satele şi oamenii de pe vale şi din zona Tamang nu ştiu ce s-a ales… Am înţeles că în 2016 s-a redecshis ruta, dar clar nimic nu mai e ca înainte… şi mulţi oameni pe care i-am cunoscut poate că nu mai sunt deloc 😦





I.1. Poteci ignorate de turiştii obişnuiţi (Nepal)

9 02 2012

toată povestea şi harta aici

a. Din nou cu autobuzul (18.04.2011)

După două zile de re-acomodare prin Kathmandu ne urcăm de bună-voie şi nesiliţi de nimeni în autobuzul ce avea să ne ducă spre Dunche. Se preconiza un drum lung de 120 km pe care aveam să-l parcurgem în vreo 8-9 ore, un drum se pare mult mai înfiorător decât cel dinspre Jiri. Pe un astfel de drum ni se părea cam periculos să mergem pe autobuz aşa că vorbim din timp pentru a ne rezerva bilete în faţă, unde speram să fie mai aerisit şi să miroasă mai puţin a vomă. Oricum, spre liniştea noastră ni se spune că pe autobuz nu va merge nimeni, căci pe acest tip de autobuz nu este voie.

După cum ştim deja, în cultura estică este cât se poate de normal să zici una şi să  faci alta, aşa că nu ne mirăm deloc când aflăm că de fapt avem locuri fix în fundul autobuzului, acolo în spate unde sunt 5-6 locuri pe banchetă.:) Iar pe autobuz, peste grămada de bagaje se află şi o grămadă de oameni, dar nu, nu e nimeni, că n-au voie să meargă pe autobuz.:) Din fericire ajungem printre primii în staţie, aşa că bagajele noastre măcar se află la fund, nefiind la îndemâna potenţialilor hoţi.

Prima parte a drumului este foarte ok, asfaltată şi expusă ca drumul spre Jiri, singurele distracţii fiind praful care ne intră peste tot şi butoiul cu cherosen şi butelia de aragaz care călătoresc alături de noi în autobuz. Pentru diversitate, un copil şade pe butoi cu o pungă de plastic neagră prinsă cu torţile de urechi, ca să poată vomita liniştit când îi este rău:). În rest, ca la noi într-un autobuz de ţară, doar că aici se mai fac mişcări şi permutări şi deasupra, nu numai în interiorul autobuzului.

Drumul devine prost spre foarte prost pe ultimii kilometrii înainte de Dunche… Un drum de pământ şi piatră săpat în coasta dealului, fără parapet şi pe alocuri cu porţiuni foarte proaste, de ai impresia că o să te duci în prăpastie ca autobuzul pe care l-am văzut mai devreme căzut undeva în vale. În anumite porţiuni drumul este rupt după musonul trecut şi autobuzul scârţâie, pocneşte şi se zguduie din toate încheieturile când trece, de zici că acum se dezmembrează. Nu vrem să ne gândim ce fac cei de sus… Unele porţiuni sunt refăcute cu un fel de pietriş, aşa că şoferii bagă viteză pe curbele strânse… rezultatul? Accident cu o camionetă ce vine din faţă… Din fericire nu păţeşte nimeni nimic, doar un far al autobuzului se sparge, iar noi pierdem vreo două ore până vine poliţia şi se stabilesc vinovaţii.

Germanii care stăteau pe locurile din faţă coboară şi pleacă pe jos, deşi aveau de mers câteva ore bune până în Dunche… probabil că a fost prea mult pentru ei drumul ăsta:). Şi tare rău n-au făcut căci ultima porţiune a fost şi mai palpitantă… Ghidul care stătea lângă noi ne povestea cum în timpul musonului treceau pe aici legaţi în coardă peste torentele ce curgeau la vale… Iar cabanierul unde am dormit ne-a spus cum patronul lui n-a trecut pe acolo 3 luni în timpul musonului… Nu-i de mirare că drumul arată aşa cum arată…

După 10 ore ajungem în sfârşit în Dunche (1950m) o dată cu ultimele raze de lumină şi ne chinuim să găsim cazare. Rămânem cam dezamăgiţi căci toţi spun că au apă caldă dar de fapt nu au, sunt cam morocănoşi pentru nişte nepalezi, iar preţurile sunt cam „mari”  – 3-4 euro/cameră. Aveam tone de praf pe noi de pe autobuz şi chiar vroiam să facem un duş. Până la urmă găsim spre capătul opus al satului, pe dreapta, cabana Hotel Himalayan Legend unde negociem două camere duble cu baie în cameră şi apă caldă la preţul de 2,5 euro/cameră.  Iar oamenii sunt foarte drăguţi şi de treabă. Bineînţeles că seara mâncăm dal bhat (all you can eat) care ne costă 1,8 euro.

b. Dunche – Brabal (19.04.2011)

Ne trezim pe la 7 dar pentru că vremea este cam nehotărâtă, după ce mâncăm mergem să trimitem nişte emailuri. Când terminăm se pune şi ploaia aşa că o lălăim pe la cabană, aşteptând să se oprească. Pe la 12 apare soarele şi după ce luăm şi prânzul o luăm agale pe drum spre Thulo Barkhu. Pe aici merge şi autobuzul cu care am venit noi, spre Syabrubesi, dar am preferat să mergem pe jos pentru că am înţeles că drumul e şi mai rău decât cel până în Dunche şi nu mai aveam chef de emoţii şi praf.

Drumul pe care mergem, un fel de forestier de la noi, se află în plin proces de modernizare… Femeile stau pe margine şi sparg manual pietre sau împletesc manual sârmă, pentru a construi apoi tot manual parapeţii de protecţie… Privirile ne sunt atrase de primii copaci de rododendron roşii înfloriţi şi de satele în terase de pe versanţii opuşi. La un moment dat ne depăşeşte un autobuz plin în spate cu cuşti de găini şi cu oameni pe acoperiş şi pe scară… Ne întreabă dacă nu vrem să urcăm şi noi!:)))

Peste vreo oră jumate ajungem în prima localitate, Thulo Bharkhu. De aici părăsim drumul şi urcăm spre şcoala satului, iar apoi continuăm să urcăm pe o scară din pietre… tipic nepalez, scări, scări, scări…:). După aceste urcări abrupţele ne afundăm în frumoasa pădure de pini şi rododendroni, pe unde poteca continuă ascendent pe curbă de nivel. Din loc în loc ne bucurăm de câte un rododendron roşu înflorit sau mergem pe covoare de petale de rododendron. Unii abia înmuguresc, alţii s-au trecut deja… nu prea înţelegem cum vine asta, dar nici nu ne batem prea mult capul:). În afară de noi şi de cele două femei care şedeau în faţa casei izolate în pădure de la Dau Danda  nu ne mai întâlnim cu nimeni. Ruta nu e prea turistică, căci majoritatea turiştilor care pleacă spre Langtang pornesc din Syabrubesi, nu mai „pierd” timpul pe acest traseu.

Mai întâi începe să picure şi apoi să toarne cu găleata. Ne adăpostim sub un copac dar nu prea pare să se oprească, aşa că nu prea avem de ales decât să continuăm. Peste vreo două ore după ce am plecat din Thulo Bharkhu ajungem muraţi în cătunul Brabal (2200m). Găsim nişte lodge-uri la intrarea în sat dar numai unul este deschis, iar sala de mese arată ca un depozit prăfuit. Mergem un pic mai sus, la un lodge pe care îl văzuse Laviniu din potecă şi care arată mult mai bine, Hotel Tibet Mountain View.

Camerele de oaspeţi sunt noi şi impecabile, iar proprietarii par foarte de treabă. În plus, printre norii care încep să se spargă se întrezăreşte o privelişte de vis, mai jos de cabană se află o fostă mănăstire budistă, iar pe lângă cabană e plin de rododendroni înfloriţi… Am venit să ne simţim bine şi să ne relaxăm, aşa că ignorăm planul de acasă şi rămânem aici. Camerele arată aşa bine încât nu mai avem chef să negociem cei 2 euro/cameră pe care ni-i cer. Şi-aşa probabil că nu vin prea mulţi turişti pe aici.

Cina este excelentă, gătită cu legume şi ouă din ogradă, iar milk tea-ul cu lapte de la văcuţele care îşi au grajdul lângă cabană este delicios. Da, ne place să mâncăm şi ne era dor de bunătăţile nepaleze:). Evident că mâncăm iar şi dal bhat, căci de data asta ne-am propus nici o zi fără dal bhat, ca nepalezii.

c. Brabal – Thulo Syabru – upper Renche (20.04.2011)

Suntem harnici şi ne trezim pe la 5.30 ca să vedem răsăritul. Priveliştea de la geamul cabanei spre masivul Ganesh Himal întrece toate aşteptările, iar muzica tradiţională pe care au pus-o proprietarii cabanei când ne-au auzit mişunând ne transpune într-o atmosferă de vis. „Dovada” o găsiţi aici: http://www.youtube.com/watch?v=g4n8H06RR7c.  Nu ne mai grăbim niciunde, vrem să ne bucurăm de fiecare clipă, aşa că lenevim prin curte admirând frumoasele privelişti, vizităm vechea mănăstire şi căsuţele tradiţionale ale satului de dedesubt, ne bucurăm de culoarea vie a rododendronilor şi de razele blânde ale soarelui. Am sta vreo două zile pe aici dacă am fi pensionari.:)

Savurăm micul dejun afară la soare, atrăgând atenţia localnicilor care au început să se perinde prin zonă. Or fi aflat că sunt străini în sat şi ies pe „uliţă” ca la noi. În jur de ora 9 observăm că s-au uscat complet şi rucsacii şi toate hainele care se făcuseră fleaşcă ieri, aşa că pornim din nou la drum. Continuăm prin pădurea de rododendroni şi bambus, bucurându-ne de priveliştea lui Ganesh Himal şi a munţilor dinspre Tibet, precum şi de rododendronii roşii înfloriţi.

Într-o oră ajungem în Thulo Syabru şi o tanti care ne atrage atenţia că am luat-o spre Gosainkund în loc s-o luăm spre Langtang, ne invită să bem un ceai la lodge-ul ei. Thulo Syabru (2260m) este superb plasat pe un picior despădurit de unde ai privelişte în toate părţile. Păcat însă că se află la punctul de intersecţie a două mari trasee şi astfel e cam aglomerat, iar  lodge-urile sunt înghesuite unele în altele. Suntem bucuroşi că aseară am dormit în Brabal şi nu am mai venit până aici. Dar pe terasă, la soare, e tare frumos, aşa că după ceaiuri mai luăm şi ceva de mâncare, că doar în câteva zile vom ajunge la altitudine şi trebuie să ne alimentăm corespunzător:).

Aproape de prânz ne punem iar în mişcare, că deh, până acum mai mult am stat decât am mers, iar în ritmul ăsta nu mai ajungem nicăieri. Coborâm uşor spre valea râului Gopche, printre lodgeurile şi terasele din Thulo Syabru, admirând  mani walls şi steguleţe de rugăciune budiste. Apoi, după ce mai pozăm nişte rododendroni roşii şi ne bucurăm de senzaţiile oferite de podul suspendat o luăm în sus prin pădure, căci pentru a ajunge în valea Langtang trebuie mai întâi să trecem o muchie. Urcarea şi coborârea până în Pairo (1800m), aflat pe firul văii, sunt destul de enervante, nu atât din cauză că sunt destul de abrupte iar noi destul de neantrenaţi după o iarnă în care am stat mai mult pe schiuri decât pe bocanci, dar mai ales din cauza faptului că afară sunt 31 de grade, temperatură cu care nu suntem încă obişnuiţi…

Faţă de poteca de dimineaţă, pe care n-am fost decât noi, pe aici ne întâlnim cu grupuri, grupuri care se întorc din Langtang şi vor să continue spre Gosainkund. E destul de enervant şi obositor, aşa că o dată ajunşi pe valea Langtang ne oprim la primul lodge care ne iese în cale să bem un ceai, căci simţeam că dacă nu ne răcorim aveam să murim topiţi:). Am înţeles că pe aici ar fi şi nişte izvoare termale, pentru cei interesaţi.  După vreo jumate de oră de pauză plecăm pe la 14.30, de data asta ştiind că de-acum încolo, pentru următoarele zile, ne aşteaptă doar urcare pe firul văii Langtang.

Nu ne grăbim deloc, ca să nu murim de cald, dar şi pentru că citisem în ghid că de aici încolo pădurea este populată de maimuţe langur. La început nu prea le vedem, căci era probabil prea cald şi pentru ele, dar pe măsură ce se lasă răcoarea încep să se alerge prin copaci şi prin tufişuri, spre încântarea noastră. Din păcate însă stau destul de ascunse prin vegetaţia deasă şi nu prea reuşim să le prindem pe aparatul foto. Dar tare drăguţe mai sunt cum se zbenguie pe acolo. Şi vedem chiar şi un alt tip de maimuţă, un fel de babuin care se răţoieşte la noi de jos de pe malul râului, deşi abia ne vede.:)

Varietatea de vegetaţie şi senzaţia de sălbăticie de pe valea Langtang ne surprind mai mult decât ne-am fi aşteptat. Malul pe care mergem noi este puţin abrupt şi acoperit de o vegetaţie foarte bogată, o pădure deasă prin care au crescut multe alte tufişuri şi liane, de zici că ne plimbăm prin junglă. Iar pe malul opus se zăresc pereţi stâncoşi plini de cactuşi imenşi şi tufe de aloe gigant, de zici că te afli la malul Mării Mediteraneene.

Pe la 15.50 facem o altă pauză de jumătate de oră în Bamboo (1930m), unde bem nişte ceaiuri şi mâncăm o supă, ca să mai avem un pic de energie. Apoi ne continuăm drumul, de data asta pe o răcoare plăcută de care vrem să profităm cât mai mult posibil. Deşi mergem tot numai prin pădure, peisajele ne surprind în continuare când variază de la păduricea tânără de bambus crescută în albia râului Dangdung, la copacii de rododendron roz şi vegetaţia uscată de cactuşi, stejari şi urzici pe care o găsim după ce trecem pe malul nordic al râului Langtang. La ora înserării maimuţele se aleargă în faţa noastră pe potecă…

Pe la ora 18 ajungem la lodge-ul „Hotel Ganesh View” din upper Renche (2470m). Găsim camere, ne plac şi proprietarii şi atmosfera, aşa că hotărâm să dormim aici. Citisem în ghid că 15 minute mai sus, la Changtang (Lama Hotel), se aflau mai multe lodge-uri, dar acolo era mai turistic şi evident, mai aglomerat. De asemenea, mai găsiserăm vreo două lodgeuri şi în lower Renche, dar nu prea ne-a plăcut atmosfera. Prima dată când am venit în Nepal am stat la lodgeurile mai mari şi mai cunoscute, ca să fim siguri că e totul ok. De data asta am ales să stăm la cele mai mici şi mai puţin turistice, unde proprietarii par oameni de treabă. Ca şi cum am alege în România între a sta la un hotel cu angajaţi sau la o pensiune micuţă, în care lucrează cei din familia care o deţine.

Camerele le-am negociat la câte un euro, iar duşul solar gratuit, o adevărată binecuvântare după cât am transpirat în cursul zilei. Şi a fost extra fierbinte pentru toţi 4, cu adevărat „the best shower in Langtang”, aşa cum scria şi pe el.

continuare