Nepal – Pe lângă dâmburile cele mari, 2010 (rezumat)

25 05 2011

Perioada: 23.09-31.10.2010

Cele 5 săptămâni şi 3 zile care am fost plecaţi până la urmă au început cu o escală de o noapte în Istanbul şi una în aeroportul din Sharjah (Dubai), care  ne-au ajutat să facem mai uşor tranziţia între Europa şi Asia şi între fusurile orare.

A urmat o zi jumate în nebunia din Kathmandu, unde aveam permanent impresia că suntem într-un film documentar: temple, clădiri îngrămădite, mizerie, aglomeraţie, oameni cu grămada, maşini, animale, motociclete care apăreau din ganguri din care nu te aşteptai să vină vehicule … bine a mai descris cine a zis că „Numai din cer nu venea nimic”.:)) India a fost nimic faţă de ce am găsit aici:)

Memorabile au fost călătoria cu maşina de la aeroport la hotel, când Laviniu a stat în faţă şi era aproape să facă stop cardiac în fiecare intersecţie:) şi prima seară în care, pierduţi în îmbârligătura de străzi din Thamel ne-am trezit în Asan Tole, cea mai aglomerată piaţă din Kathmandu, şi nu oricând, ci la o oră de vârf:). Printre reprize de umblat aleator pe străduţe am reuşit să vizităm Durbar Square din Kathmandu şi templul budist Swayambhunath.

Zborul spre Lukla şi aterizarea au fost lucruri de neuitat, dar nu chiar aşa de îngrozitoare cum ne aşteptam:). Un filmuleţ făcut de noi aici: http://www.youtube.com/watch?v=yT_H7v5vMCI

Au urmat 3 săptămâni cu vreme foarte bună (nici o precipitaţie, doar ceaţă după-amiaza în unele zile), în care ne-am „plimbat” pe la baza vârfurilor celor mari (Thamserku, Khangtega, Ama Dablam, Nuptse, Pumo Ri, Chomolungma, Lhotse, Cholatse). Plimbări scurte, de câte 3-4 ore (nu mergeam mai mult pentru că am fi depăşit limita recomandată de diferenţă în altitudine), şi apoi plictiseală şi distracţie în cabană pe baza „troller-iştilor” , „cititorilor” şi a răului de altitudine care nu mai apărea:).

Primul contact cu influenţa altitudinii asupra organismului l-am avut când am urcat un „deal” fără nume de cca. 5100m de lângă Dingboche, când, după altitudinea de 4900m am simţit efectiv cum abia mai trăgeam la deal, fără să fim obosiţi fizic.  După aceea am mai urcat vreo două „dealuri”, unul de 5530m (Chukhung Ri) şi unul de 5600m (Kala Patthar) şi am fost în taberele de bază a vârfurilor Island Peak şi Chomolungma.

Nu vrem să fim răutăcioşi, dar nu ne-au impresionat nici vârful Chomolungma şi nici tabăra lui de bază. De acolo, de la 5600m varful Chomolungma nu pare nici uriaş, nici frumos, sunt alte vârfuri mult mai impresionante şi mai frumoase. În schimb priveliştea de pe Chukhung Ri a fost incredibilă… nici acum când ne uităm la filmuleţul făcut de pe vârf parcă nu ne vine a crede cât de frumos a putut fi acolo. Filmuleţul e aici: http://www.youtube.com/watch?v=vjAvie8_cYE

Ziua cea mai lungă şi grea a fost traversarea pasului Kongma La (5550m). Trebuia să facem 8-9 ore, dar din cauza rucsacilor grei, aerului rar şi a traseului lung am reuşit să facem 12 ore:). Ultimele două ore au fost cele mai grele, căci deja obosiţi după o zi întreagă de tras la deal şi coborât pe bolovani şi grohotiş ne-am trezit în fata unui gheţar care trebuia traversat şi care nu avea poteca vizibilă, aşa cum scria în ghid… Nu era gheţar cu gheaţă şi crevase, ci mai mult o morenă, dar sub îngrămădeala de pietre era şi gheaţă, pe alocuri erau şi lacuri iar din când în când se auzea cum se mai surpa pe ici pe colo câte ceva. O experienţă de neuitat şi de … nerepetat. Din fericire am reuşit să ajungem pe partea cealaltă fix înainte de lăsarea serii.

În Dzonglha (două cabane aflate la 4800m pe o pajişte de la poalele vârfului Cholatse) am dormit în cort, căci doar acolo mai aveau locuri:). Polarele şi sacii de dormit cei noi ne-au ajutat să nu simţim frigul de peste noapte (-7grade), deşi dimineaţa sacii erau îngheţaţi pe dinafară.

Înainte de zborul din Lukla înapoi în Kathmandu (planificat în sâmbăta din cea de-a treia săptămână) am coborât din Chheplung pe traseul pe care veneau pe jos vechii exploratori din Kathmandu spre Chomolungma. Astăzi traseul este destul de puţin frecventat, majoritatea turiştilor (ca şi noi de altfel) preferând să zboare în/din Lukla, din lipsă de timp.

În ziua în care am stat pe acolo am găsit o lume complet diferită faţă de nebunia turistică ce se afla la câţiva metri diferenţă de nivel mai sus… linişte, sate autentice şi nu doar cabane, fără hoarde de turişti care se îndreaptă spre Tabăra de Bază a varfului Chomolungma, oameni şi copii care te salută pe drum, din curte, de la geam… Am dormit în Surke la un lodge de familie unde ne-am împrietenit cu ei şi ne-au lăsat să stăm în bucătărie şi  să vedem cum gătesc.

Din ciclul „Ai grijă ce iţi doreşti că poate se îndeplineşte”:
Vineri după-amiaza am plecat cu inima îndoită spre Lukla, părându-ne chiar rău că nu avem timp să facem traseul până în Kathmandu pe jos (de fapt până în Jiri, de unde acum se ia un autobuz). Sâmbătă dimineaţa când ne-am trezit ploua de rupea, şi a plouat toată ziua… deci n-a zburat nimic. Duminică şi luni au zburat câteva avioane dimineaţa dar apoi se punea iar ploaia şi se anulau zborurile. Iar biletul pe care ni-l procurase un ghid din Kathmandu „open-ticket” (fără dată şi oră de retur) nu îţi dădea nici un fel de prioritate la zbor, prioritate având cei cu zbor în ziua respectivă. Prognoza meteo se anunţa tot proastă următoarele zile, iar lista de aşteptare la avioane creştea pe zi ce trece, aşa că luni, după ce s-au anulat iar zborurile am hotărât s-o luăm pe jos, căci altfel nu mai ajungeam niciodată în Kathmandu.

Nervoşi, nespălaţi şi cu toate hainele murdare, am pornit în ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi cea mai interesantă şi bogată săptămână din viaţa noastră de până acum. Traseul a fost mai greu faţă de „plimbarea” de la altitudine, căci aveam în fiecare zi de urcat şi coborât diferenţe consistente de nivel, dar globulele roşii acumulate pe sus ne-au făcut viaţa mai uşoară:) Am mers prin sate nepaleze, printre terase de orez şi grâu, bananieri şi bambuşi şi vegetaţie ca de junglă la 3000 de m. Am dormit în lodgeuri de familie, în care ne-am împrietenit cu proprietarii, am băut ceaiuri în bhatti-uri (lodge-uri pentru porteri), unde am cunoscut iar oameni deosebiţi cu care ne-am împrietenit.

Totul a culminat cu călătoria din Jiri în Kathmandu când pe aproape 200 km am făcut 11 ore cocoţaţi pe autobuz alături de alţi nepalezi:D. Unii dintre ei chiar adormiseră acolo sus, iar taxatorul tăia liniştit bilete  pe acoperiş în timp ce autobuzul mergea pe marginea prăpastiei:). O călătorie nepreţuită, cum ne zicea un prieten care a trăit-o la rândul lui:). Două filmuleţe făcute de pe autobuz aici: http://www.youtube.com/watch?v=GAIbRm4vAJk şi aici: http://www.youtube.com/watch?v=JcWiaEMQbHw

Pe autobuz ne-am împrietenit cu nişte tineri nepalezi şi ne-am petrecut cu ei restul de 3 zile în Kathmandu. Am vizitat împreună templul hindus Pashupatinath, templul budist Boudhanath şi oraşul Bhaktapur. Ne-au plimbat cu motocicleta lor prin circulaţia haotică, cu microbuzele şi autobuzele locale unde stai aproape în capul altora:) şi am fost la ei acasă unde ne-au gătit Dal Bhat. O altă experienţă de neuitat…

Am plecat de acolo dornici să ne întoarcem cât mai curând ne va fi posibil.

 Ne-a plăcut atât de mult, încât după 5 luni ne-am întors:) Ce am făcut a doua oară găsiţi aici

Excursia s-a încheiat cu o altă zi de escală în Istanbul, unde ne-am delectat mâncând sau admirând specialităţile culinare locale şi vizitând turnul Galata, piaţa Taksim, câteva moschei şi Yerebatan Sarnici (cel mai mare rezervor subteran de sub oraşul Istanbul).

POVESTIRI DETALIATE

I. O viziune diferită (în loc de introducere)

II. Trekking pe la poalele uriaşilor lumii – zona văii Khumbu

1. Plimbări matinale (Lukla – Dingboche)

Partea I : Lukla  – Namche Bazaar

Partea II : Namche Bazaar – Dingboche

2. Călătorie spre capătul lumii  (Dingboche – Chukhung)

3. Chukhung Ri, cel mai deal dintre dealuri:)

4. Sub puterea altitudinii (Kongma La – Dzonglha)

Partea I :  Chukhung – Gorak Shep prin Kongma La

Partea II : Kala Patthar, EBC şi Gorak Shep – Dzonglha

5. Punct şi de la capăt. Retragerea aduce experienţe nebănuite  (Dzonglha – Lukla)

6. Cum NU se zboară din Lukla când e vreme proastă

III. O săptămână de neuitat în satele nepaleze – pe jos spre Kathmandu

1. În ţara şerpaşilor (Lukla – Sete)

Partea I : Lukla – Kharikhola

Partea II : Kharikhola – Sete

2. Ultimele zile printre terase (Sete – Jiri)

IV. Unsprezece ore nepreţuite (în loc de încheiere)

V. Diverse informaţii utile

1. Antrenament

2. Ce am cărat cu noi

3. Formalităţi, costuri, vaccinuri

Prieteni care au fost alături de noi:

Clubul Alpin Român – Secţia Universitară Cluj ( carclujuniv.blogspot.com/)

Magazinul Craimont – echipament de munte (http://www.craimont.ro/)

 

Alti romani prin aceeasi zona, insa la alergare nu la trekking:) http://chiurleas.blogspot.com/2010/12/2010-11-solu-khumbu-trail-povestea.html

 

Anunțuri




Nepal – Pe lângă dâmburile cele mari, 2010 (cuprins)

25 05 2011

Perioada: 23.09-31.10.2010

A. Rezumatul excursiei

B. Povestirile detaliate

I. O viziune diferită (în loc de introducere)

II. Trekking pe la poalele uriaşilor lumii – zona văii Khumbu

1. Plimbări matinale (Lukla – Dingboche)

Partea I : Lukla  – Namche Bazaar

Partea II : Namche Bazaar – Dingboche

2. Călătorie spre capătul lumii  (Dingboche – Chukhung)

3. Chukhung Ri, cel mai deal dintre dealuri:)

4. Sub puterea altitudinii (Kongma La – Dzonglha)

Partea I :  Chukhung – Gorak Shep prin Kongma La

Partea II : Kala Patthar, EBC şi Gorak Shep – Dzonglha

5. Punct şi de la capăt. Retragerea aduce experienţe nebănuite  (Dzonglha – Lukla)

6. Cum NU se zboară din Lukla când e vreme proastă

III. O săptămână de neuitat în satele nepaleze – pe jos spre Kathmandu

1. În ţara şerpaşilor (Lukla – Sete)

Partea I : Lukla – Kharikhola

Partea II : Kharikhola – Sete

2. Ultimele zile printre terase (Sete – Jiri)

IV. Unsprezece ore nepreţuite (în loc de încheiere)

V. Diverse informaţii utile

1. Antrenament

2. Ce am cărat cu noi

3. Formalităţi, costuri, vaccinuri





IV. Unsprezece ore nepreţuite (în loc de încheiere)

15 04 2011

 povestirile anterioare

Pentru că în ultima săptămână auzisem tot felul de poveşti înfiorătoare despre drumul între Jiri şi Kathmandu, cabanierul ne găsise un jeep care ne cerea un preţ acceptabil (cca 4 euro /pers). Şoferul jeep-ului a fost însă neserios şi s-a răzgândit, cerându-ne sumă dublă, ceea ce ne-a enervat şi ne-a hotărât să ne riscăm pe autobuz.

Pe la 6.30 ne înfiinţăm în staţie unde ne aşteaptă autobuzul TATA pe al cărui acoperiş urmează să mergem, dotat cu un portbagaj de fier, ca cele de pe vechile dacii. Pe partea stângă a autobuzului sunt instalaţi deja câţiva nepalezi, aşa că ne urcăm şi ne aranjăm şi noi pe partea dreaptă. În câteva minute portbagajul se umple de nepalezi, de parcă nu i-ar fi lăsat cineva să urce până atunci pentru a ne ţine nouă locurile de pe partea dreaptă.

Brrrum Brrrrum … Pornim. Ne surprinde să găsim drumul asfaltat, doar pe o bandă ce-i drept, dar asfaltat. Prima jumătate de oră autobuzul, expres:D, opreşte prin tot felul de staţii şi oamenii se înghesuie unii peste alţii şi unii peste noi până când nu mai poţi arunca nici un ac. Nu mai e loooc!!! Ne distrăm, facem poze, ne uităm la unul care vomită de sus iar voma lui se scurge pe geamul pe care se uită pasagerii din autobuz şi la altul care deja dormitează pe buza autobuzului.

 

Însă nu după mult timp drumul începe să coboare pe nişte serpentine strânse pe care frânele scârţâie îngrozitor, de zici că acu acu nu ţine frâna şi ne ducem cu toţii în prăpastie. Băgăm aparatul în rucsac şi ne ţinem cu toate mâinile şi toate picioarele de bara de la portbagaj la curbele dese:D. Nepalezii sunt relaxaţi şi cred că râd când ne văd aşa nehotărâţi: ba râdem cu gura până la urechi, ba ne crispăm şi strângem din dinţi:D:D:D Dar cum să fii frate relaxat când vezi că autobuzul merge cu viteză spre curbele înguste şi în loc să încetinească claxonează? Sau când auzi scârţâitul frânelor de zici că acum îi sar roţile sau se dezmembrează în bucăţi ? Şi mai ales când te gândeşti că asta e doar începutul unei zile întregi de astfel de distracţii?:D

Cum stăm noi aşa crispaţi pe curbele fără nici un fel de parapet, vedem cum apare controlorul de bilete care merge relaxat în picioare prin afara barei de care noi ne ţinem. Strânge banii de la oameni şi din când în când stă atârnat în afara autobuzului şi scrie chestii pe bilete, fără să se ţină de nimic. Iar autobuzul nu mai pridideşte cu curbele şi frânele. Zici că acum acum o să cadă de acolo, parcă îmi vine să închid ochii, să nu-l văd cum zboară:D. Se opreşte şi la noi… ăsta doar n-o vrea acum să descleştăm mâinile de pe bară ca să-i plătim lui biletul ???:)))) (3,5 euro de persoană) Ba da!!! „Panică, panică, panică” cum ar spune Radu:)))))))). În sfârşit termină de încasat banii şi dispare, măcar nu-l mai vedem atârnat pe acolo.

Credeam că autobuzul avea să coboare în vale şi apoi să mergem pe firul văii până în Kathmandu. Dar surprize, surprize, după ce ajungem la firul văii îl traversăm şi apoi începem să urcăm pe partea cealaltă, pe serpentine la fel de înguste şi la fel de fără parapeţi sau alte chestii de siguranţă. Şi toată ziua până seara numai asta am făcut, sus, serpentine, scââârrrrţţ serpentine, serpentine, scâââââââârrrţ, jos, serpentine, serpentine, scâââââââârrrrţ, serpentine, sus, jos, sus, jos şi tot aşa de multe ori, peste nenumărate dealuri care la noi sunt munţi adevăraţi. La un moment dat ajunsesem chiar pe la 2400 de metri, punctul cel mai înalt al drumului.

Dar emoţiile serpentinelor nu erau totul, căci era şi mai interesant când ne întâlneam cu alte autobuze sau camioane ce veneau din sens opus. Nu am înţeles încă principiul care stă la baza modului de a conduce în Nepal:). Am observat doar că atunci când se întâlneau, ambele maşini mergeau una spre alta în viteză, până aproape să se ciocnească, se opreau şi apoi unul dădea cu spatele ieşind de pe asfalt, de multe ori pe buza prăpastiei,  făcându-i loc celuilalt să treacă. Celălalt trecea aşa de aproape încât puteam să dăm mâna cu călătorii de pe celălalt acoperiş.

Pot spune că am fost norocoşi să stăm pe partea şoferului şi nu am văzut prea des hăurile căscându-se sub picioarele noastre. Dacă am fi stat pe partea cealaltă a autobuzului cel mai probabil am fi făcut stop cardiac:))). Când eram pe partea cu hăul aveam impresia că suntem în cel mai tare montagne russe:).

Trece-o oră, trec două, trec trei şi ne relaxăm încet încet, făcând poze şi filmuleţe, vorbind cu nepalezii din jurul nostru şi aproape moţăind, căci dormeau atât de mulţi pe lângă şi pe noi încât ne făceau poftă:D. Ce frâne, ce scârţâieli, ce serpentine, oricum dacă e să cadă autobuzul, noi sărim direct în copaci:). Sate răspândite, terase, vârfuri înalte, motociclişti, măgăruşi, autobuze la fel de pline ca al nostru… Nepalezii încep să cânte, întâi doar unii mai tineri cu care ne împrieteniserăm, apoi şi restul trec de ruşinea faţă de noi şi cântă cu toţii de iar aveam impresia că ne uităm la un genial film documentar.:)

Monotonia mai este din când în când întreruptă la punctele de control, unde poliţiştii îi pun pe toţi să se dea jos pentru că nu au voie să meargă pe acoperiş. Aşa, autobuzul trece cu acoperişul gol de punctul de control şi apoi, la nici 500 de metri opreşte iar oamenii se urcă la loc pe acoperiş, sub privirile poliţiştilor:D. După ce ne dăm astfel jos de 2-3 ori, Ramesh, unul din băieţii cu care ne-am împrietenit vorbeşte cu poliţiştii şi le spune că noi suntem oaspeţi în ţara lor şi că nu e frumos să ne tot streseze atâta, aşa că de-atunci încolo noi trei rămânem pe autobuz la toate punctele de control:). La intrarea în oraş suntem obligaţi să intrăm în autobuz, unde e cald, miroase îngrozitor şi pe jos mai e şi vomă. Bleah, bine că n-am găsit locuri înăuntru. Ajungem înapoi în Kathmandu seara, după 11 ore … nepreţuite.:D

Două filmuleţe făcute de pe autobuz găsiţi aici: 

 http://www.youtube.com/watch?v=GAIbRm4vAJk

şi aici:  http://www.youtube.com/watch?v=JcWiaEMQbHw

Claie grămadă în microbuzul care ne duce de la autogară în Thamel, ne dăm seama cum au zburat ultimele patru săptămâni, care ne vor rămâne amintire pentru toată viaţa … vârfuri înalte, altitudini copleşitoare, Ama Dablam, Chukhung, steguleţele budiste care flutură neîncetat în pasuri, copii zâmbitori  care îţi dăruiesc floricele, ieduţi ţopăitori şi pisici geniale, dal bhat-uri, pâini tibetane, zâmbete sincere ca cel al lui nenică din Junbesi, privirea tristă a lui Pasi când ne-a povesti că tatăl ei a murit în timp ce conducea un grup spre Annapurna, tortul din Jiri, mani wall-urile şi roţile de rugăciune întâlnite la tot pasul … Atâtea locuri, atâtea amintiri şi atâtea sentimente … Deşi majoritatea turiştilor care au timp la dispoziţie urcă din Jiri spre EBC, e muuuuulllt mai interesant să vii dinspre zona de munte extraturistică spre zona de sate autentice şi nu invers, cel puţin asta e părerea noastră. O-m fi pierdut un avion, dar am câştigat lucruri mult mai importante, de nepreţuit.

Ne-a plăcut atât de mult, încât  povestea a mers mai departe mai repede decât ne-am aşteptat:)…





III. 2. Ultimele zile printre terase (Sete – Jiri)

14 04 2011

povestirile anterioare

a. Sete – Deurali (23.10.2010)

Dimineaţa ne întâmpină cu o vreme superbă, care ne motivează să plecăm spre Kinja pe la 7:15. Continuăm coborârea începută ieri şi coborâm şi tot coborâm, ba prin pădure, ba prin clasicele sate răspândite pe dealuri  terasate. Valea largă a lui Likhu Khola se vede jos şi pare aproape, dar tot coborâm până acolo vreo două ore. (Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi traseul în sens invers… să urci 2000 de metri de-odată şi apoi să cobori spre Junbesi cred că îţi sar picioarele de la locul lor) În Kinja ne oprim la Sherpa Guest House, lodge-ul recomandat de nenică din Goyom şi lenevim pe acolo vreo două ore la soare. Să tot stai aici să te relaxezi…

Pe firul văii totul este verde, incredibil de verde, iar insectele şi păsările gălăgioase îţi dau senzaţia că te plimbi prin junglă, nu pe la 1600 de metri… genial… Nefericită idee însă să plecăm din Kinja la ora prânzului, căci simţim efectiv cum ne topeşte soarele la urcarea pe versantul celălalt şi abia ne târâm. Dar nu noi ar trebui să ne plângem, care facem asta de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, ci localnicii care vor nu vor sunt la cules de orez şi porterii ce vin dinspre Jiri încărcaţi cu coşuri mai mari decât ei, ca de obicei.

Deşi mergem mai mult pe curbă de nivel, urcăm şi tot urcăm, arşi de sete şi scârbiţi de apa clocită din platipusuri şi cu gust de pastile dezinfectante. Nu mai găsim nici un lodge unde să bem un ceai sau să luăm nişte apă, noroc cu livezile de portocali şi pădurea care ne mai apără un pic de căldura soarelui. Când trecem pe lângă case ne asaltează copii cerşetori. Obişnuiţi cu copii şerpaşilor, le facem poze dacă ne cer, dar ăştia după ce ne cer poze încep să ne ceară şi bani, bomboane sau pixuri. Unii ne trag de mâini sau de rucsaci, e enervant. Aproape de Bhandar poteca se transformă într-un drum de pământ… primul drum pe care îl vedem după 4 săptămâni… Simţim că se apropie încet încet finalul şi o lălăim din ce în ce mai tare făcând poze la terase şi bucurându-ne de soarele care în sfârşit ne-a însoţit toată ziua.

În Bhandar (200m) ne asaltează iar copiii cerşetori ai hinduşilor, deşi de data asta nici nu mai scosesem aparatul foto. Copiii budiştilor ne aduc floricele şi ne cer să le facem poze, fără să ne ceară nimic în schimb. Este ora 15:30 şi am rămâne pe aici, dar pentru că mâine vrem să ajungem la Jiri hotărâm să mai facem un efort de urcat încă 500 de metri diferenţă de nivel până în pasul Deurali, unde se află şi localitatea cu acelaşi nume (2705m).  Urmăm poteca ce taie drumul de pământ dintre Bhandar şi Deurali şi pe la ora 17 ajungem sus, destul de obosiţi şi înfometaţi, căci nu mai mâncaserăm nimic de dimineaţă din Kinja.

 

Pentru că nu vrea nimeni să negocieze cu noi cazări gratuite sau mai ieftine, ne cazăm la lodge-ul care arată cel mai bine  Lama Guest House, unde primim o cameră de 3 persoane la 3 euro. Deja mâncăm dal bhat, cerem milk tea cu lapte natural şi gem şi miere de albine făcute în casă, dacă au, căci de obicei turiştilor le dau din cele cumpărate (câteodată expirate) pentru că arată mai bine. În cabană sunt destul de mulţi turişti care acum încep traseul spre Lukla, dar nu ne întreabă nimeni cum e mai sus, ce îi aşteaptă, aşa că ne ducem cu nepalezii la bucătărie, locul nostru preferat în ultima săptămână:).

b. Deurali – Jiri (24.10.2010)

O nouă zi… ultima zi de mers prin munţi şi o zi deosebită pentru unii dintre noi:)… Nu-i de mirare că nu mai avem nici un chef să ne grăbim. Mâncăm bine, mai stăm la vorbe cu cabanierii şi cu nişte canadieni şi plecăm abia pe la ora 9, la vale iar. Iniţial încercasem să ne urcăm într-un camion care era pe-acolo dar am aflat că mai jos era rupt drumul din cauza ploilor şi nu avea cum să treacă.  N-avem de ales decât să coborâm pe poteca ce intersectează din când în când drumul pe pământ.

Vreo două ore tot coborâm cei 1000m diferenţă de nivel până în  valea lui Khimti Khola, mai întâi prin pădure, alături de porteri care deja urcă încărcaţi spre Deurali, apoi iar printre case cu porumbi la geamuri şi terase cu grâu, pe lângă ieduţi ţopăitori, pisici genial de gri şi copii şi oameni care ne salută de pe prispe şi de pe la geamuri … Unii, mai avuţi, ne roagă să facem o poză cu ei, pe telefonul lor mobil cu cameră.

În Shivalaya (1767m) ne întâmpină casele îngrămădite toate la drumul mare şi mizeria… deh se vede că aici ajung maşinile şi sunt mai mulţi hinduşi decât budişti. (fără a face discriminări religioase, căci n-avem nimic cu nimeni, dar nu poţi să nu observi că în general, budiştii sunt mai curaţi decât hinduşii, atât prin temple şi case, cât şi prin sate). Facem o pauză de vreo oră jumate la River Guest House Valley, unde mâncăm deja obişnuitele plăcinte cu banane şi pâini tibetane cu miere făcută în casă, stropite cu milk tea. Savurăm fiecare înghiţitură, căci de mâine lucrurile se vor schimba. Uff, am vrea ca ziua asta să dureze cât mai mult…

 

Puteam alege să rămânem aici şi să luăm un autobuz a doua zi, dar auzisem atâtea povestiri terifiante despre drumul între Jiri şi Shivalaya încât hotărâm să-i spunem „pas” şi să-l facem la picior… Ne urnim cu greu şi după ce traversăm apele lui Khimti Khola începem să urcăm alene până în Mali Danda (2440m), ultimul pas care ne mai desparte de Jiri. Aşa cum am făcut de când am întâlnit prima dată drumul în Bhandar, preferăm vechile poteci noilor drumuri, căci acestea sunt oricum mai scurte, dar şi mai pitoreşti. La urcare ne întâlnim cu un porter a cărui încărcătură părea „mai imensă” decât cele cu care îi vedeam în general … Laviniu e curios cât cară şi rămâne fără cuvinte când îi spune că în jur de 110 kg… iar porterul era mai mic şi mai slab decât mine… tot respectul pentru aceşti oameni, care din păcate nu prea au din ce altceva să trăiască…

În ultima săptămână ne-a fost destul de uşor cu orientarea, deşi nu plecaserăm deloc informaţi de acasă. Ghidul Lonely Planet şi harta primită de la german, precum şi faptul că nu erau prea multe poteci care să se intersecteze ne-au făcut viaţa foarte uşoară. Dinainte de Bhandar însă, când au început să apară şi drumuri de pământ orientarea a devenit mai anevoioasă, căci erau mai multe intersecţii şi nu mai ştiai care e poteca, care e drumul şi care unde duce. Până în Shivalaya a fost ok, căci vedeai în general unde trebuia să ajungi şi îţi dădeai seama care e poteca. Din Shivalaya spre Jiri însă, doar prima parte este potecă bătută, fără intersecţii. Înainte şi după pas apar şi alte poteci şi drumuri de pământ care te cam derutează. Din păcate nu ştiu cum să explic pe unde am luat-o exact. Dar cu ajutorul unor budişti, cu harta şi cu ajutorul unor turişti nepalezi aflaţi în zonă, coborând mai întâi printre terase şi case izolate, şi apoi prin pădure, reuşim să ajungem în Jiri după vreo 3h30 de la plecarea din Shivalaya. A fost plăcut căci am încercat să ne bucurăm de aceste ultime clipe petrecute în zonă, dar a fost enervant căci copiii hinduşi care erau pe acolo cereau bani ca să ne arate încotro trebuie s-o luăm.

În Jiri găsim un sătuc murdar şi aglomerat, cu case îngrămădite una lângă alta la drumul principal, cu miros de gaze de eşapament şi praf, mult praf … Asta e, sperăm că va trece repede noaptea şi mâine vom pleca spre Kathmandu. Ne cazăm la Sagarmatha Lodge recomandată de cabanierul la care am mâncat în Shivalya, facem câte un duş cald, primul după 3 săptămâni:)) şi apoi ne ducem prin sala de mese să mâncăm un dal bhat, să bem o bere şi mai stăm la vorbe cu fratele cabanierului. Aflăm că autobuzele vor fi foarte pline pentru că tocmai se termina un festival şi nu se găsesc locuri în autobuz pentru trei zile de acum încolo. Dacă vrem să plecăm mâine o putem face doar cu jeep-ul sau cu… acoperişul autobuzului:D.

Tocmai ne gândeam că nu prea mai avea ce să se mai întâmple deosebit azi şi că excursia s-a cam încheiat, când ne trezim în sala de mese cu cabanierul şi familia lui cu o budincă cu o lumânărică în ea cântând „Happy Birthday to you…”. Iniţial am crezut că e „opera” lui Laviniu şi a Cristinei, dar şi ei erau la fel de surprinşi ca şi mine. Oamenii ăştia pur şi simplu ne auziseră vorbind şi s-au chinuit să-mi facă un tort din ce aveau. Noi nu ştiu dacă ne-am fi gândit să facem asta dacă am fi fost cabanieri şi am fi aflat că este ziua unui turist… Nu mai e nevoie să zic că nu ne-au cerut absolut nici un ban pentru asta şi ne-au mai făcut şi cinste cu o bere, care pentru noi costă foarte puţin la 2,5 euro, dar pentru unii nepalezi sunt banii pe două zile…

Am stat destul de târziu seara de vorbă cu ei… oricum nu ne mai grăbeam niciunde şi nu aveam absolut nici un chef să ne întoarcem acasă la curăţenie şi … „civilizaţie”?

continuare





III.1. Prin ţara şerpaşilor – Partea II : Kharikhola – Sete

12 04 2011

povestirea anterioară

c. Kharikhola – Nunthala (20.10.2010)

Ne trezim nerăbdători să vedem ce lucruri deosebite se vor mai întâmpla în ziua ce abia începe sau pe cine vom mai cunoaşte, dar suntem şi un pic trişti pentru că iar trebuie să ne despărţim de nişte oameni deosebiţi. Încercăm să scăpăm de ploile zilnice de după-amiază aşa că la 7.30 ne luăm la revedere de la gazde şi de la olandez şi ne continuăm drumul.

Timp de două ore, cât coborâm spre apele lui Dudh Kosi (1510m) ne uimesc sutele de terase construite pe toţi versanţii şi diversitatea vegetaţiei prin care trecem… pini alături de copaci de mango, milet mov lângă porumb şi bananieri, lămâi cu fructe galbene şi verzi, dovlecei căţărători care cresc peste pini şi alţi copaci, flori roşii, galbene şi mov, copaci de bambus, ierburi înalte ca de stepă, de un verde crud, livezi de meri, ferigi care se caţără în copaci… La asta se adaugă mirosul de iarbă proaspătă şi de flori care ne gâdilă nările, şi cântecul zecilor de păsărele şi zumzăitul sutelor de  insecte care stau în copaci şi prin iarbă, un adevărat „bruiaj” sonor care atinge nivelul maxim în Jubing (1680m). Două filmuleţe „edificatoare” din zonă găsiţi aici: http://www.youtube.com/watch?v=C9dZtwnFapQ şi aici : http://www.youtube.com/watch?v=uAURlaJ6wLU

Şi oamenii şi locurile se schimbă încet încet. Încă din Surkhe terasele şi grădinile nu mai sunt delimitate de garduri din piatră, iar casele încep să fie tencuite şi vopsite în alb, cu geamurile, uşile şi acoperişurile albastre. Roţile de rugăciune, steagurile şi mani wall-urile sunt din ce în ce mai puţine, iar trăsăturile oamenilor se apropie pe măsură ce înaintăm de cele ale indienilor. Femeile din cultura Rai nu prea mai sunt îmbrăcate în polare şi pantaloni, ci în sari-uri şi au cercei mari în urechi şi în nas şi multe brăţări pe la mâini. Dar deşi se schimbă culturile şi religiile, oamenii sunt tot la fel de prietenoşi şi zâmbitori şi ne farmecă cu „Namaste-urile” spuse pe diverse intonaţii şi cu diverse tipuri de zâmbete.

 

Dar gata cu coborârea, traversăm „râul de lapte” (Dudh Khosi), cu a cărui prezenţă ne obişnuiserăm în ultimele săptămâni şi o luăm spre vest, unde, peste multe rânduri de dealuri de până în 3000m se află capitala Kathmandu şi avionul de mâine către casă:D. Urcăm pe versantul opus tot printre terase  şi căsuţe dispersate cu geamuri albastre şi porumbi prinşi la geamuri sau la acoperişuri. În micuţa aşezare Phuleli observăm un fenomen ciudat: toată lumea stătea în fata caselor şi se căutau în cap. Nu ştiu dacă era un obicei local:) sau poate chiar căutau ceva anume?:D

Absorbiţi de peisaje, aproape că nici nu de dăm seama când s-a acoperit cerul de nori. După un pic de stropeală cât căutăm nişte lodge-uri de care scria în ghid, dar care din păcate nu mai există, pe la 11.30 începe să toarne sănătos. Avem însă noroc să găsim un bhatti unde cerem permisiunea să ne adăpostim. Bhatti este un fel de lodge cu o singură cameră unde se opresc porterii să mănânce şi să doarmă. Prin bhatti-uri stăteau turiştii care veneau în Nepal acum mulţi ani.

Ştiu că îmi doream încă dinainte de plecare să intrăm într-un bhatti şi iată că acum vrând nevrând am reuşit. Găsim o cameră mică, cu un pat într-un colţ, o băncuţă cu o masă, o sobă de ţară pentru gătit şi încălzit şi nişte rafturi cu mâncare şi ustensile de bucătărie. Mai aveau o mică debara şi un pod unde îşi ţineau probabil proviziile. Câteva poze religioase, nişte porumbi atârnaţi din tavan şi o cergă făcută din bambus constituiau decoraţiile casei.

O mamă şi două fete se ocupau de pregătirea mâncării şi a ceaiului, un tânăr nepalez şi un moşuleţ cu un „iatagan” la brâu serveau un chang şi o pisică genială se cocea pe sobă:). Mai târziu am observat că într-un colţ al patului pe care stăteam dormea un bărbat. Nu ne vedea să credem unde suntem, parcă ne uitam la un documentar de pe National Geographic:D… genial, cel puţin pentru noi, că pentru ei nu ştiu cum o fi să trăiască cel puţin 4 persoane în acea cameră, plus porterii şi călătorii care se opresc acolo să doarmă noaptea…

Stăm vreo oră până se potoleşte ploaia şi apoi, cu părere de rău, continuăm spre Nunthala (2220m), unde ajungem în jur de ora 13 şi ne oprim pentru prânz la Himalayan Trekkers Lodge. Lodge-ul are bucătăria direct în sala de mese şi vedem exact cum ni se pregăteşte mâncarea (pe un fund de lemn direct pe jos, deşi aveau masă:D). Ne impresionează pasiunea pe care o pune nenică de la lodge la pregătirea cartofilor şi a pastelor şi abia aşteptăm să mâncăm. Preţurile sunt la aproape jumate din cele de după Lukla, porţiile sunt la fel de mari iar gustul este incomparabil… yum yum. Da da! Ne place să mâncăm, asta e:D. Milk tea-ul făcut din lapte natural, gemul de prune făcut în casă,  geniala pâine tibetană şi celelalte mâncăruri care erau nişte bunătăţi ne „cuceresc” de nu ne mai vine să plecăm de aici.

Cineva de sus ne ascultă dorinţele ascunse şi ne trimite, chiar când ne pregăteam să plecăm, o ploaie torenţială cu tunete şi fulgere care ne hotărăşte repede să rămânem la cabană în seara asta. Ce vreme… dacă o va ţine tot aşa nu vom mai avea ce face şi vom fi obligaţi să mergem şi prin ploaie ca să reuşim să ne întoarcem acasă… În seara asta camera e mai scumpă, un euro:D.

d. Nunthala – Junbesi (21.10.2010)

Astăzi plecăm la 7:15, ca să putem merge cât mai mult pe vreme bună. Din Nunthala mai mergem o perioadă printre terase şi case, şi apoi urcăm către pasul Traksindu (3071m), unde se află şi o mănăstire. Pe drum ne întâlnim şi cu nenică bătrân pe care îl cunoscusem ieri în bhatti, împreună cu soţia. Nenică intră în vorbă cu noi, mai un cuvânt în engleză, mai unul în nepaleză şi ne cam face să alergăm după el la deal, astfel încât cele două ore jumate până în pas trec pe nesimţite.

Vremea se strică iar şi norii se strâng peste noi, aşa că din pas nu vedem nimic şi coborâm direct pe partea cealaltă spre valea lui Dudhkunda (2510m). Tot timpul nenică a mers cu noi, din când în când chiar ne mai aştepta că era mai rapid:D şi ne învăţa cuvinte în nepaleză, iar noi pe el cuvinte în engleză:D. Înainte de Ringmo (2720m) ne mai oprim cu ei la un bhatti unde bem un ceai şerpaş (un milk tea sărat) şi ne trezim poftind la dal bhat-ul pe care îl fac fetele pe sobă, deşi în condiţii nu tocmai salubre. După ceai nenică cu soţia ne mai însoţesc un pic până în centrul satului, de unde o iau spre Phaplu, căci trebuiau să se ducă la aeroport să ia un pachet de la fiica lor din Kathmandu.  Sau poate o aşteptau chiar pe fiică, deh nu înţelegeam aşa bine nepaleza:D.

E ora prânzului şi Ringmo e descris în ghid drept important producător de gemuri, murături şi brânză aşa că abia aşteptăm să ne oprim la Centre Sherpa Lodge să mâncăăăm:). Nu vă mai zic ce delicios a fost magiunul de prune cu pâine tibetană, în schimb vă zic că atunci când ne pregăteam şi noi să plecăm a început iar o torenţială de toată frumuseţea. De data asta era chiar aiurea, că dacă iar ne opream aici pentru noapte, chiar nu mai ajungeam în Kathmandu niciodată… Aşa că pe la 14.30, când se mai potoleşte, plecăm pe o bureală măruntă, sperând că nu avea să se transforme iar în ploaie serioasă. Nici nu vreau să mă gândesc ce am fi făcut în Lukla în ritmul ăsta… cred că încă am fi aşteptat degeaba avionul pentru „open-ticketzi”.

Coborâm un pic până la apele râului Dudhkunda şi apoi ghici ce? Începem să urcăm pe partea cealaltă pe curbă de nivel până în localitatea Phurteng (2900m). Sus jos, sus-jos, sus-jos de 3 zile şi încă cel puţin alte 3 de-acum înainte:)). De aici mergem pe curbă de nivel, exclusiv prin ceaţă de uneori nu vedeam decât la 20 de metri în faţă şi o dată cu lăsarea serii începem coborârea spre valea lui Junbesi Khola, unde se află şi satul cu acelaşi nume. Pe ultima porţiune se mai ridică ceaţa şi ne trezim într-un peisaj care seamănă izbitor de mult cu Apusenii noştri… uau…

În Junbesi (2680m) intrăm pe întuneric (aproape de ora 18) şi avem o senzaţie dubioasă pentru că pe uliţa îngustă de la intrarea în sat e ceva vânzoleală şi cabanele sunt într-o beznă de-ţi bagi degetele în ochi. Intrăm în a doua cabană pentru că aveau mai multe lumânări, dar acolo dăm peste un cabanier beat care nu înţelege engleza şi ne arată nişte camere la care ajungi prin nişte ganguri ce par dubioase acum pe întuneric. În sala de mese mai găsim un grup de soldaţi care ne sporeşte sentimentul de nesiguranţă. Auzisem şi nişte focuri de artificii înainte să intrăm în sat, şi acum cu întunericul, soldaţii şi beţivul prin ganguri aveam impresia că se întâmplă lucruri ciudate. Ieşim afară şi ne scoatem frontalele, că să ne orientăm mai bine şi aflăm de pe la nişte trecători că e pană de curent în tot satul. Aha, ne mai vine inima la loc.

Intrăm la primul lodge pe dreapta după kani prin care se intră în sat, Sagarmatha Lodge, unde măcar cabanierul înţelege ceva engleză, iar în sala de mese e un grup de călugări şi de nepalezi liniştiţi. Negociem o cameră la 1 euro şi coborâm în sala de mese. Preţurile din meniu ne lasă mască căci sunt de 2-3 mai mici faţă de ce ne-am obişnuit. Cabanierul ne spune că din cauză că nu au curent ne poate servi doar cu ceai negru sau milk tea şi dal bhat. Nu prea mai aveam noi chef de dal bhat, căci ultimele pe care le mâncaseră nu fuseseră aşa reuşite, dar asta e n-avem ce face. Milk tea-ul a fost foarte gustos, făcut din lapte adevărat, dal bhat-ul a fost cel mai bun din câte am mâncat în cele 4 săptămâni cât am stat prin munţi, iar zâmbetul constant al lui nenică era genial… trebuia numai să te uiţi la el şi te inspira parcă să fii fericit. A fost unul din cele mai faine locuri din excursie, unde ne-am întoarce oricând cu mare plăcere.

e. Junbesi – Sete  (22.10.2010)

Dimineaţa ne bucurăm cât putem de bunătăţile şi zâmbetul lui nenică de la cabană, păcat că era cam timid şi nu prea am reuşit să-l ţinem de vorbă. Aflăm însă ce era cu artificiile şi cu vânzoleala de aseară… azi este prima zi din faimosul festival Mani Rimdu, care se ţine la mănăstirile tibetane de la Junbesi până la Tengboche. Uitasem complet de acest festival, căci în mod normal ar fi trebuit să fim de mult plecaţi de aici.

Pe la 8 pornim iar la deal, căci doar n-am coborât degeaba ieri:D.  De data asta însă avem de urcat sănătos, căci trebuie să ajungem la 3530m în pasul Lamjura Bhanjyang. Urcăm vreo 3h30, printre terase şi case izolate şi pe lângă mani wall-uri şi mani stones. Întâlnim iar vaci „pitice” şi ieduţi zbânţuiţi, ne salutăm cu porterii încălţaţi în şlapi şi urcăm zeci de scări ce şerpuiesc printre tufele uriaşe de rododendron. Ne-am obişnuit atât de mult cu toate acestea încât nici poze nu prea mai facem, căci ni se pare normal ceea ce vedem.:)

Ultima urcare prin pădure este destul de susţinută, dar se simte aclimatizarea, căci ne oprim din când în când pentru că nu ne mai ţin picioarele, dar respiraţia e foarte relaxată şi liniştită, ca şi cum ne-am plimba pe stradă prin oraş. Vremea nu se dezminte nici astăzi şi norii se adună încet încet pe cer. Când ieşim în pas iar ne învăluie ceaţa de nu mai vedem nimic în jur.

Ne era cam foame şi ne gândeam să mâncăm un dal bhat la bhatti-ul din pas, dar când ne loveşte cu nişte preţuri mai mari ca cele de la lodge-uri ne hotărâm să răbdăm până la unul din lodge-urile de mai jos. Traseul continuă prin păduri de magnolii şi rododendron şi apoi începe să coboare constant până la 1630m, spre apele râului Likhu Khola. Pe la 13:20 ajungem în Goyom (3060m), o mână de case în pădure şi ne oprim la Sherpa Lodge, pentru a mânca de prânz. Stăm vreo două ore pe aici, căci proprietarul este foarte de treabă, vorbeşte bine engleză şi are şi chef de vorbă, aşa că nu ne plictisim deloc, ba dimpotrivă. Printre altele aflăm că în zona Everest este atât de multă lume încât este criză de mâncare… yuck! Într-un final ne hotărâm să plecăm, căci aveam planuri să ajungem tocmai în Kinja, unde ne recomandase cabana fratelui său.

Pe la 16:30 ajungem în Sete (2520m) unde ne cam ia lenea când ne gândim că ar mai trebui să coborâm aproape 900 meri diferenţă de nivel. Afară e ceaţă în continuare, cei care vin de jos ne spun că până în Kinja mai facem 2-3 ore, aşa că ne hotărâm să rămânem aici. Alegem să stăm la Solukhumbu Sherpa Guide Lodge (ultima din sat pe dreapta cum mergeam noi) pentru că proprietarul ne oferă cazare gratuită şi duş gratuit. Lodge-ul e cam prost întreţinut şi preţurile din meniu cam dubioase la anumite mâncăruri, dar dacă ştii ce să-ţi iei chiar se merită.

continuare





V.3. Formalităţi, costuri, vaccinuri pentru Nepal

11 04 2011

Ce am cărat în rucsac

Antrenamentul pe care l-am făcut

Toată povestea

Pentru cei care se gândesc să meargă, ne-am gândit că ar fi interesant un post cu câteva informaţii referitoare la formalităţi, costuri, vaccinuri…

Atenţie: Informaţiile din acest post sunt foarte volatile, aşa că vă rugăm să nu le luaţi ca atare şi să le verificaţi valabilitatea.

1. Vaccinurile: nu e  nimic obligatoriu. Noi ne-am făcut în primul rând vaccinul pentru febra tifoidă. Ne-am mai făcut Hepatita A+B şi tetanos-difterie-poliomielită, pentru că oricum vroiam să le facem la un moment dat.

2. Asigurările de sănătate: le-am făcut în România, asigurarea Voiaj de la Ţiriac, pentru că era singura care acoperea „alpinismul”, indiferent de altitudinea la care este practicat. Vroiam să facem în Nepal direct dar erau mult mai scumpe ca la noi.

3.Viza (40$/pers pt 30 de zile + 39$/pers pentru că am stat mai mult): am obţinut-o din aeroport în Kathmandu. Paşaportul trebuie să aibă valabilitate mai mare de 6 luni de la data intrării în Nepal şi este necesară o poză.

4. Permisele de trekking TIMS (20$/pers): le-am obţinut cu ajutorul lui Rishi, un prieten din Kathmandu care are o agenţie de trekking.

5. Permisele de parc naţional (20$/pers): le-am obţinut tot prin intermediul lui Rishi, dar se puteau cumpăra şi la intrarea în Parcul Naţional.

6. Cartelă telefon: în Nepal nu are roaming nici o reţea din România, aşa că am apelat la Rishi să ne cumpere nişte cartele locale în reţeaua NCELL. Din păcate însă nu prea aveau acoperire.

7. Bilet de avion pentru Lukla (228$/pers/dus-întors + taxă plecare internă Nepal – 4$/pers/plecare) : ni l-a cumpărat tot Rishi, cu vreo 3-4 luni înainte.

8. Cheltuieli: am estimat cam 25-30 $/pers/zi  şi ne-au fost de ajuns. Am avut la noi şi dolari şi euro, au mers la fel de bine ambele valute când am schimbat în rupii.

9. Hotel şi transport în Kathmandu: când am sosit aveam hotel (20$/cameră, preluare de la aeroport gratuită) şi transport la aeroport pentru zborul de Lukla (15$/maşină) aranjate de Rishi şi a fost bine să ne aştepte cineva cât de cât cunoscut în nebunia din aeroport. După ce ne-am întors din trekking eram deja „căliţi” şi „trăinuiţi”:D aşa că ne-am transportat cu 4$/maşină şi ne-am cazat la 7$/cameră. Oricum, cred că în Kathmandu hotelurile de până în 25 $/cameră sunt cam toate la fel de murdare, indiferent de preţ.

Dacă aveţi nevoie de informaţii sau vreţi să vă duceţi în Nepal, în trek independent sau organizat, în expediţie, cu bicicleta etc. puteţi apela cu încredere la Rishi, căci el ne-a ajutat şi pe noi şi pe alţi români care au mai fost pe acolo în expediţii adevărate (Zsolt Torok şi Minerva Vincze de exemplu):

RISHI RAM BHANDARI
SNOWY HORIZON TREKS AND EXPEDITION (P) LTD
Bhagawati marg,Thamel,Kathmandu
Phone-00977-1-4700065
Mobile- +977-9841847937
EMAIL – info@trekkingagencynepal.com
              reshi_2010@yahoo.com
WEB – www.trekkingagencynepal.com

Şi dacă mergeţi în Nepal nu uitaţi: “Take it easy” şi nu vă supăraţi dacă ghizii vă spun că veţi avea acoperire în 80% din traseu şi voi aveţi doar în 20%:) sau alte chestii de genul ăsta. Aşa fac majoritatea, şi nu din răutate sau ca să înşele, ci pentru că asta e cultura:).





V.2. Ce am cărat cu noi în Nepal

11 04 2011

Antrenamentul pe care l-am făcut

Vaccinuri, formalităţi, costuri

Toată povestea

În cele 4 săptămâni cât am stat prin munţi, am reuşit să ne limităm bagajul la 27 de kilograme + apa zilnică (împreună). Pentru că au fost multe persoane mirate şi neîncrezătoare:), ne-am gândit să postăm o listă care să cuprindă absolut tot ce am avut în aceste 27 de kilograme.

La această listă am „lucrat” vreo două luni, cu cântarul în mână, cu diverse bloguri  şi mailuri în faţă:). Pot spune sincer că nu ne-a lipsit  nimic cu excepţia câtorva pastile de tuse şi de gât şi a unui termos mic, iar filtrul de apă, un recipient de emulsie de soare, crema de mâini şi energizantele (Reddis, Palatinose, Isostar) au fost chiar inutile, deci am fi putut căra chiar cu 1 kilogram mai puţin:). Au fost şi alte lucruri pe care nu le-am folosit (ex. colţărei, un polar, parazăpezi etc.) dar noi am avut noroc de o super vreme cât am fost la altitudine şi dacă am mai merge o dată pe acolo le-am lua, căci nu se ştie când te trezeşti cu zăpadă sau cu -20 de grade.

Mâncare nu am cărat decât de vreo două trei ori (biscuiţi, orez sau cartofi prăjiţi), când am făcut ture mai lungi şi fără cabane pe parcurs (Island Peak Base Camp, Chukhung Ri, Kongma La) . În rest, cabanele se aflau la 2-3 ore distanţă unele de altele şi nu era problemă cu mâncatul sau cu băutul unui ceai cald.

Notă: Greutatea rucsacilor este inclusă în cele 27 de kilograme, singurele lucruri pe care nu le-am calculat fiind bocancii, beţele, aparatul foto şi un set de haine (pantalon subţire, tricou, 1 per de şosete şi una de chiloţi).

Atenţie: Ceea ce am luat e ceea ce am considerat noi necesar şi nu o listă cu echipament obligatoriu. Iar oricine va folosi această listă, să o folosească doar informativ.

I. Echipament (de persoană):

– rucsac
– salteluţă de plajă aluminizată (în caz că trebuie să dormim pe jos sau prin locuri murdare, e de 5 ori mai uşoară ca un izopren)
– sac dormit (al meu confort -2 pentru fete şi 1550g şi al lui Laviniu confort -5 pentru băieţi şi 1600g)
– sac pijama (lenjerie sac de dormit)
– beţe treking
– colţărei Grivel Spider
– bocanci
– parazăpezi
– adidaşi (i-am preferat sandalelor pentru că sunt mai călduroşi în serile reci şi pot fi folosiţi la treking, şi au doar cu vreo 100-150 grame mai mult)
– frontală
– Platypus
– husă ploaie rucsac
– ochelari de soare
– folie de supravieţurie
– tacâm + cană de plastic + caserolă (pentru cărat mâncare când era cazul, căci pe acolo mai greu cu sandvişurile)
– prosop (eu de la Quechua şi Laviniu de la MSR pentru că sunt uşoare şi foarte bune)

II. Altele (pentru amândoi):

– Ghid Lonely Planet „Trekking in Nepal Himalaya”
– hartă (cumpărată din Kathmandu)
– filtru apă + hârtie filtru
– cordelină 20 m
– briceag  (am ales unul ceva mai greu, dar care să aibă de toate, inclusiv forfecuţă şi un mic patent)
– 2 brichete
– carneţel +2 pixuri
– lăcăţel
– ac şi aţă
– sare (1 tub vitamina C) 
– 1 per. papuci hârtie
– rucsăcel Orange ptr turele de o zi (un fel de plasă de pânză cu 2 sfori în loc de bretele, foarte uşor)

III. Haine (de persoană):

– 2 x polar 100 de corp
– polar 100 cu fermoar
– pantaloni polar 100
– izmene polar 100
– geacă Goretex + suprapantaloni Goretex
– 2 x pantaloni subţiri trekking
– 2 x tricouri sintetice
– mâneci biciclist (heaters sau warmers le mai zice)
– pălărie soare
– bentiţă polar
– fular polar (de fapt e o căciulă care poate pune şi la gât, de la Quechua)
– bandană multifuncţională
– mănuşi polar
– mănuşi groase impermeabile
– căciulă
– 3 x şosete tehnice
– 3 x chiloţi

IV. Electronice şi foto (pentru amândoi):

– aparat foto + şerveţele ecran + 2 filtre (UV + polarizare – foarte important!) + acumulator rezervă + încărcător de maşină + încărcător priză + carduri(60 GB:D)
– încărcător solar Brunton 14W (scoate curentul prin mufă de brichetă de maşină)
– gadget Silva ADC pro
– PDA + încărcător de maşină 
– telefon + încărcător de maşină

V. Igienă (pentru amândoi):

– Periuţe dinţi (2), Pastă dinţi (20 ml), Aţă dentară
– Strugurel (2), Emulsie soare (2 recipiente de gel de mâini de aproximativ 60 ml)
– Hârtie igienică (3), Şerveţele intime (2)
– Săpun biodegradabil lichid 100 ml, Şerveţele umede (1), Gel dezinfectant mâini (1x60ml)
– Pieptăn, Pliculeţ şampon (2), unghieră, 1 deodorant spray + 1 deodorant stick
– Dopuri urechi (2 perechi), Cârlige de rufe (6-7), Cremă mâini, tampoane

VI. Medicamente (pentru amândoi):

Atenţie: Noi am luat ce aveam pe acasă, şi apoi am cumpărat ce am mai considerat necesar, de aici şi variaţia mare şi cantităţile mici la unele din ele. De asemenea lista e făcută de noi, şi pentru noi, deci nu ar trebui folosită de alţii decât informativ. Noi tindem să credem ca am luat cam multe medicamente, dar fiind prima dată am considerat că e mai bine să le ai, decât să ai nevoie .

Vitamine: Redis (1 pliculeţ), Palatinose (6 pliculeţe), Supradyn eferv. (1 flacon), Isostar (8 pastile eferv.)
Dezinfectare/pansare: Apă oxigenată (20 ml), Betadină (30 ml), Faşă tifon (1 x 10 m x 10 cm), Plasturi (10), Leocoplast (2 role), Comprese sterile (1 pachet)
Răceli: Oscilococcinum (15), Vitamina C eferv. (2 flacoane), Solpadeine (15), Aspirină (14), Coldrex  (2), Hexoraletten (20), Eurespal (10), Picături nas Vibrocil (10 ml)
Stomac: No Spa  (2), Redigest (20), Metoclopramid (25), Omeran (14), Omeprazol (10), Nexium (6)
Muşchi/ligamente: Fastum gel (25 g), Faşă elastică, Genunchieră
Diaree/constipaţie: Imodium (24), Ercefuryl (2), Sennax (10), Ceai mentă (40 pliculeţe), Procto Glyvenol (30 g)
Alergii: Claritin (13), Pudră talc (1 tub de vitamina C efervescentă)
Antiinflamatorii/analgezice: Algocalmin (10), Algocalmin fiolă (2), Ketoprofen (2), Nurofen (12), Ketonal (10)
Rău altitudine: Diamox (10), Dexametazonă (2 fiole), Seringi (2)
Antibiotice: Augmentin (20), Ciprinol (20)
Purificare apă: Micropur Forte pastile (2 blistere x 25 pastile), Micropur Forte lichid (20 ml)
Diverse: Ciplox (5ml) (ochi şi urechi), Zovirax (5g) (herpes), Ventolin (astm), Lomexin (30g) (infecţii genitale)