De Rusalii prin Retezat si Godeanu

10 05 2010

Perioada: 6-8 iunie 2009

Echipa: Lia şi Leo, Claudiu, Romeo şi noi

Toată săptămâna am studiat prognozele meteo şi ne-am codit dacă să mergem sau nu tocmai până în Godeanu…Vineri dimineaţă bagajele şi coechipierii aşteptau cuminţi să ne hotărâm încotro aveam să pornim seara… Aruncăm o ultimă privire pe prognoza meteo care se schimba de la o oră la alta, ne ofticăm şi ne hotărâm să mergem fie ce-o fi … luăm mai mult vin la maşină, dacă e să e plouă non stop măcar să chefuim : ) De data asta ne strângem 6 persoane, dintre care 5 din echipa de la Paşte.

Tura începe minunat … după 6h30 din Bucureşti (pe ruta Vâlcea – Tg. Jiu) ajungem la Clopotiva, de unde luăm drumul spre barajul de la Lacul Gura Apei. Chiar la ieşirea din sat dăm cu maşina într-un gropan care ne sparge două capace şi ne îndoaie o jantă de avem emoţii că acuş se dezumflă şi cauciucul şi ne apucăm să schimbăm roata la 1 noaptea…  Continuăm încet pe drumul spre lac până găsim maşina orădenilor şi ne parcăm şi noi lângă ea. Cum oprim motorul începe o mamă de ploaie torenţială, aşa că stăm blocaţi în maşină până se mai domoleşte… Nu putea să aştepte şi ea încă 5 minute până îşi întindeau băieţii cortul ca să ne culcăm şi noi…

Sâmbătă dimineaţă când ne trezim cerul e înnorat şi din când în când picură… Ne gândim că poate ar fi cazul să reconfigurăm traseul la ture de câte o zi în ferestrele de vreme bună… Până mâncăm şi ne strângem lucrurile norii se sparg, şi când parcăm maşinile la cantonul silvic de lângă baraj cerul este complet senin, aşa că ne luăm rucsacii de 3 zile şi pornim la drum. Nu mă pot abţine să mă întreb dacă asta va fi una din turele care încep prost şi se termină bine, sau va fi dintre cele care încep prost şi se termină şi mai prost …

Ziua 1: Lacul Gura Apei (~1100m)– Vârful Zlata (2142m) (5h) – Lacul Zănoaga (1997m) (1h) – Şaua Judele (~2300m) (2h15) – Lacul Bucura (2038m) (2h30) – Poiana Pelegii (~1600m) (1h30)
 
Ziua 2 : Poiana Pelegii – Şaua Plaiu Mic (1h10) (1879m) – Piatra Iorgovanului (3h20) (2014m) – Şaua Stănuleţi (1930m) (1h20) – Şaua de sub Vf. Gârdomanu (~2000m) (3h)

Ziua 3: Şaua de sub Vf. Gârdomanu – Vârful Borăscu Mare (2158m) (2h30) – stâna Borăscu (~1700m) (1h30) – malul lacului (~1100m) (1h) – drum forestier până la maşină (1h40)

Poze de la Lia şi Leo : aici

Anunțuri




De Rusalii prin Retezat si Godeanu (prima zi)

7 05 2010

 

Exact cum se ghicea şi de pe hartă, prima parte a urcuşului prin pădure este abruptă, iar serpentinele strânse, rucsacii grei şi căldura scot untul din noi până ieşim la golul alpin, imediat sub Vârful Zlata. Aici sus rucsacii parcă devin mai uşori, şi nu din cauza pauzei în care am mai mutat din greutatea din spate în stomac : ), ci datorită peisajelor care ne distrag atenţia şi ne fac să uităm de ei… În spate avem Şaua Iepii din Munţii Ţarcu, unde am dormit acum vreo 4-5 ani şi am băut apă dintr-o baltă : ) şi vârful Ţarcu, pe care se zăreşte clădirea staţiei meteo. În dreapta mergem paralel cu culmea munţilor Godeanu, unde sperăm să ajungem mâine şi de unde vârful Gugu ne priveşte semeţ… Mai în glumă mai în serios ne întrebăm dacă chiar avem vreo şansă să ajungem să dormim pe el seara următoare, nu de alta dar ne propusesem să verificăm dacă vin extratereştrii sau focurile lui Decebal pe acolo noaptea : ).

După urcuşul de 5 ore pe vârful Zlata, plimbarea pe platoul Radeş spre Lacul Zănoaga devine o plăcere, mai ales că am scăpat şi de jnepeni iar  în depărtare ne întâmpină meterezele cetăţii de piatră a Retezatului, pe care trebuie să o traversăm azi dacă vrem să avem vreo şansă să ne ţinem de plan… Printre poze, vorbe şi bucuria peisajului aproape că nici nu ne dăm seama când ajungem pe malul lacului Zănoaga. Norocul nostru că vremea a fost bună şi am văzut încotro trebuie să mergem, căci după ce ieşi din pădure marcajul se află aproape numai pe pietre, iar dacă ar fi ceaţă ar fi tare greu de găsit.

Facem o pauză pe veranda refugiului gol, lăsându-ne ochii să hoinărească prin frumoasele locuri care ne înconjoară şi urechile să se bucure de liniştea perfectă pe care o găsim aici, în inima munţilor. Contrar prognozelor, vremea este superbă deasupra noastră, doar pe crestele Godeanului fiind o acumulare de nori din care probabil că a şi plouat după cum arată. Mă uit la panta pe care am coborât din platou… pare atât de lină şi inofensivă, nici n-ai zice că cu câteva luni în urmă avalanşa era cât pe ce să curme viaţa unui schior…

Momentul critic vine atunci când trebuie să ne hotărâm pe unde să o luăm în continuare… La maşini vorbiserăm că nu mai cărăm colţari, piolet sau cordelină pentru că o luăm pe Cracul Slăveiului, pe unde în mod sigur nu vom avea nevoie de ele. Însă de la refugiu acest picior se vede atât de departe şi este atât de mult de coborât până în Valea Judele (pe un traseu pe care nu prea mai există marcaj)  şi apoi de urcat la loc şi de mers pe culme, încât dacă am fi luat-o pe acolo am fi avut toate şansele să punem corturile undeva pe la începutul urcuşului…

Nu încape îndoială că varianta ce merge prin şaua Judele este mult mai fezabilă decât Cracul Slăveiului… în cazul în care coborârea în căldarea de la Bucura este abordabilă în siguranţă fără echipament de iarnă, căci acolo zăpada persistă mult mai mult decât în alte locuri. Presaţi de timp, nu avem nici prea mult timp de stat pe gânduri, aşa că în lipsa unui bănuţ „dăm cu piatra” care ne spune să o luăm prin Şaua Judele. Până la urmă, dacă ni se pare prea urâtă şi periculoasă avem opţiunea întoarcerii. Aşa că rucsacii în spate şi la deal, că mai avem mult până la destinaţie şi este deja trecut de ora 17.

După refugiu poteca marcată cu punct roşu urcă destul de abrupt şerpuind printre pietre până lângă Şaua Şesele Mari (2328m), iar apoi  urmează creasta în urcare susţinută până în Şaua Judele. Deşi urcuşul care se arată în faţă încearcă iar să ne demoralizeze, meterezele Retezatului aflate din ce în ce mai aproape, lacurile înzăpezite din care izvorăşte râul Judele, abrupturile înzăpezite ale crestei dintre vârfurile Slăveiu şi Judele şi vârful Retezat ce se înalţă ca un rege peste zona rezervaţiei ne fac urcarea mult mai uşoară.

Din şaua Judele peisajul se schimbă radical, în căldarea Bucurei fiind mult mai multă zăpadă care dă un farmec aparte peisajului şi aşa deosebit. La prima vedere coborârea în căldare pare înfricoşătoare, cu o bucată de zăpadă foarte înclinată ce ar trebui traversată şi mă trec toate apele când mă gândesc că ar trebui să trec pe acolo fără măcar un piolet. Altă variantă e muchia accidentată a Slăveiului, dar şi aceasta e acoperită de zăpadă aşa că nu e o variantă prea bună… Lia şi Leo se duc să studieze situaţia şi observă că limba de zăpadă poate fi ocolită pe o potecuţă abruptă ce trece pe la baza ei, aşa că hotărâm să continuăm.

Zăpadă, blocuri de stâncă, lacuri îngheţate, fire timide de iarbă şi pereţi verticali înroşiţi de lumina apusului ne încântă privirile şi sufletele în acest colţişor de rai… aşa am rămâne aici să dormim… Dar asta ar însemna să ne trezim mâine dimineaţă cu noaptea în cap iar unii nu sunt de acord, aşa că stăm un pic să ne încărcăm bateriile cu liniştea şi frumuseţea acestor locuri şi apoi pornim cu părere de rău la vale până în Poiana Pelegii, unde am punem corturile şi rămânem peste noapte.

Harta: aici

Toata povestirea: aici





De Rusalii prin Retezat si Godeanu (ziua 2)

7 05 2010

După o ploaie torenţială care ne trezeşte în mijlocul nopţii, ziua de Rusalii ne întâmpină cu o vreme superbă, care face în ciuda tuturor prognozelor meteo pesimiste. Oboseala acumulată după tropăiala de ieri şi noaptea scurtă, plus căldura de afară ne scot un pic sufletul în urcarea în Şaua Plaiul Mic. Şi când ne gândim că noi ieri aveam plan să dormim aici :D. Mai admirăm încă o dată meterezele Retezatului şi intrăm în culoarele de jnepeni prin care ne ghidează banda roşie. Din când în când  găsim pe alocuri petece de zăpadă ascunse la umbră, iar noi ne-am uitat parazăpezile acasă : ).

Din jnepeni marcajele şi poteca bine bătută  ne poartă paşii la 2000 de metri, pe frumoasele plaiuri de la baza vârfurilor Drăgşanu şi Scorota, paralel cu traseul pe care l-am parcurs ieri. Înainte de urcarea spre vârful Albele avem ceva dubii cu continuarea traseului, dar urmăm un vâlcel pietros încă înzăpezit şi la capătul lui găsim iar marcajul.
De aici peisajul se schimbă, plaiurile întinse fiind presărate cu tot felul de formaţiuni calcaroase ce strălucesc în lumina soarelui şi cu flori viu colorate. În depărtare se vede Piatra Iorgovanului, ţinta noastră pentru pauza de prânz. Vremea este de-a dreptul superbă, păsărelele cântă peste tot în jurul nostru, iar cât vezi cu ochii numai munţi. Nici nu ne-am dat seama când s-a făcut deja ora 13.30….

Mâncăm şi ne odihnim un pic, urcăm pe vârf şi după aceea continuăm pe poteca bine definită ce ne conduce pe lângă Piatra Iorgovanului să-i vedem şi pereţii nordici. De lângă vârful Albele până aici a fost uşor, căci am mers mai mult în linie dreaptă, dar acum avem de „înfruntat” urcarea de lângă Sturu Paltinei, unde poteca se pierde printre pietre iar marcajul rar trebuie căutat cu atenţie.

După ce terminăm urcuşul şi începem să mergem iar cât de cât drept pe poteca vizibilă de pe curba de nivel, Leo ne anunţă că am intrat oficial în Munţii Godeanu… Şi într-adevăr, din Curmătura Soarbele  peisajul din faţa noastră s-a schimbat complet, abrupturile calcaroase şi plaiurile presărate cu pietre fiind înlocuite brusc cu o coamă domoală înierbată, luungă cât vezi cu ochii. Iar de vârful Gugu nici o urmă la orizont.: )

Poteca ne poartă pe curbă de nivel, paralel cu linia crestei pe sub vârful Paltina (sau Piatra Sturului, nu am înţeles exact care ar fi numele lui corect) până în şaua din care se coboară în căldarea Gârdomanului, unde noi fetele rămânem să păzim rucsacii în timp ce băieţii coboară să ia apă de la un izvor pe care îl ştia Leo. Este târziu, aşa că după ce aduc apa ne continuăm drumul pe platoul lat al munţilor Godeanu, unde te-ai putea pierde cu mare uşurinţă în condiţii de ceaţă, când singurele repere ar fi formaţiunile stâncoase „crescute” din loc în loc. Stâlpii de marcaj sunt foarte rari, iar în unele zone complet inexistenţi.

În jur de ora 17 ajungem pe lângă vârful Scurtu, unde ne aşezăm un pic pe nişte pietre să ne mai relaxăm. Urcarea spre muntele Galbena părea înfiorătoare, iar vârful Gugu se zărea prin ceaţă undeva departe, ca un vis greu de atins. La un moment dat apare şi Claudiu, care începe dintr-o dată să boscorodească că el nu mai urcă nicăieri, că nu mai are nici un chef de mers aşa toată ziua, că ce-i alergătura asta. Se certa cu noi ca şi cum noi am fi insistat să continuăm şi el n-ar fi vrut, deşi nu i-a spus nimeni nimic : )). Reuşim să-l calmăm şi să-l convingem că nu are de ce să se certe cu noi : )) şi hotărâm să punem corturile într-un loc mai plat de la poalele vârfului Gârdomanu şi a muntelui Galbena, unde găsim şi un izvor. Până la urmă cred că toţi am răsuflat uşuraţi în adâncul sufletelor noastre când am hotărât să ne oprim ; ).

Seara s-a scurs încet ca palinca lui Leo, holbându-ne la un animal de pe versantul opus, îngrijoraţi că ar putea fi un urs şi confundând vântul turbat cu extratereştrii care veneau peste noi în cort. Când a venit dimineaţa şi a trebuit să ne trezim am fost cea mai fericită, căci noapte mai proastă ca aia n-am avut pe munte. Nu ştiu dacă de la energiile paranormale care se învârt prin zonă, sau de la autosugestia generată de o zi întreagă în care am vorbit numai de extratereştrii şi focurile lui Decebal : )).

Harta: aici

Toata povestirea: aici





De Rusalii prin Retezat şi Godeanu (ultima zi)

4 05 2010

Ultima zi pe aceste meleaguri ne întâmpină cu un cer înnorat şi vreme mohorâtă care ne face să ne grăbim cu strânsul corturilor înainte să se pună ploaia. Dar când începem să urcăm spre Muntele Galbena apare un soare parcă mai strălucitor decât ieri. Ajungem repede sus în platou, urcarea nefiind nici pe departe aşa grea cum părea ieri de lângă vârful Scurtu.

De aici avem vizibilitate până departe la Valea Cernei, către Munţii Cernei şi Mehedinţi. Aşa că mai mult ne uităm şi facem poze decât mergem. : ) Mai bine poate că n-am urcat aseară, că n-am mai fi apucat să ne bucurăm de aceste peisaje. În plus, de aici văile munţilor Godeanu, foste căldări glaciare, încep să fie mai accidentate şi mai stâncoase, iar petele de zăpadă aşternute ici colo le dau un farmec aparte.

Pentru că azi avem cu toţii drumuri lungi de străbătut până la casele noastre, părăsim creasta principală şi intrăm pe Muchia Borăscu, lăsând vârful Gugu pentru altă dată. După câteva urcări şi coborâri pe o potecă pe care nu ţin minte să fi văzut marcaje ajungem pe platoul vârfului Borăscu (2158m), unde descoperim un loc de poveste… Efectiv de-acolo în jurul tău, la 360 de grade se văd numai şi numai munţi, nimic altceva. Mi se pare extraordinar să fii aşa, izolat pe un platou fix în inima munţilor, fără aglomeraţie, maşini, zgomot, betoane şi fără cel mai mic indiciu că aşa ceva ar exista acolo jos…

 

Ţarcu, Godeanu, Retezatul Mic şi Retezatul Mare te înconjoară pe toate părţile cu vârfurile lor semeţe. Mi se pare de-a dreptul sublim…. Dacă m-ar întreba cineva, i-aş spune că pentru mine acesta este cel mai frumos loc din România…
Stăm, stăm şi nu ne-am mai da duşi, dar treburile lumeşti ne cheamă şi coborâm pe un vâlcel la stâna din Borăscu şi apoi prin pădure până la lac. Înconjurăm lacul în aproape două ore, prin căldură şi praf, dar gândurile noastre au rămas tot acolo sus, în acel colţişor de rai numit Borăscu…

Harta: aici

Toata povestirea: aici





Creasta Retezatului între Vârful Mare şi Vârful Peleaga, 21-22.06.2008

24 02 2009

 

 

Sâmbătă: Cârnic  (980m) – Lacul Galeşul: 3h30min (2040m) – Vârful Mare: 2h  (2460m) – Vârful Păpuşa: 2h30min (2508m) – Vârful Peleaga:1h  (2509m) – Lacul Bucura: 1h30min (2040m)

Duminică: Lacul Bucura (2040m) – Curmătura Bucurei:  45 min  (2206m) – Refugiul Genţiana:  1h15min (1670m) – Cârnic: 1h30min  (980m)

 

Acum, când crestele semeţe sunt acoperite cu zăpadă şi bătute de viscolul crud, iar văile sunt măturate de avalanşe, este momentul poveştilor de vară rostite la un pahar cu vin fiert aburind…

Lacul GalesulSpre sfârşitul lunii iunie 2008 am hotărât să profităm de prognozele meteo încurajatoare pentru toată ţara, ca să încercăm o tură la care visam de mult : creasta Munţilor Retezat de la Vârful Mare la Vârful Lolaia. O tură lungă şi dificilă pentru doar două zile de weekend, când rucsacul este greu din cauza cortului şi a sacului de dormit şi când înrăutăţirea vremii îţi poate crea probleme serioase datorită faptului că nu există locuri de adăpost. După părerea mea o tură nerecomandată începătorilor.

Pornim din Bucureşti vineri pe la ora 8 p.m. calculând că la ora 2 a.m. aveam deja să întindem corturile înainte de Cârnic. Dar planurile ne sunt rapid date peste cap de blocajele de la ieşirea de pe autostradă şi de la semaforul de pe Dealul Negru, aşa că ajungem la Cârnic abia pe la ora 4 a.m. A doua zi ne trezim cu greu, parcăm maşina înaintea intrării în Parcul Naţional Retezat şi pornim în tură abia pe la ora 9.30, faţă de 7-8 cum aveam de gând iniţial.

Modele de RetezatTraseul până la Lacul Galeşul este destul de lunguţ, dar nu este dificil. În prima parte a lui ne „întreţinem” cu ţânţarii care au invadat pădurea şi ne atacă sistematic, în a doua parte, nemaiavând compania ţânţarilor începe să se facă simţită oboseala de peste noapte şi încercăm să ne ţinem ochii deschişi, iar în ultima parte uităm şi de oboseală şi de ciupituri delectându-ne cu frumoasa privelişte a căldării Galeşului. Crestele sălbatice, covoraşele de rododendroni înfloriţi, iarba de un  verde cum n-am mai văzut şi susurul omniprezent al izvoarelor ne însoţesc până la superbul lac, în apele căruia se odihnesc semeţele vârfuri ale Retezatului.

Este timpul de o pauză pentru a ne reface forţele secătuite de drumul de aseară. Cei mai curajoşi se răcoresc în lacul rece ca gheaţa, în timp ce ceilalţi îşi omoară timpul încercând să ghicească pe unde ar trece traseul spre Valea Rea şi admirând vârful Peleaga şi zidul de netrecut format de  Porţile Închise.

Portile InchiseDupă o oră de relaxare pornim cu forţe proaspete spre Vârful Mare, însoţiţi de un adevărat alai de gândăcei, muşte, buburuze şi alte insecte care zboară în jurul nostru. Peisajul se schimbă cu fiecare pas, câmpurile cu iarbă şi jnepeni străbătute de zeci de izvoare fiind treptat înlocuite cu mormane de pietre aruncate alandala dintr-o basculantă, presărate din loc în loc cu limbi de zăpadă sau iarbă. Suntem uimiţi de miile de rododendroni care sunt peste tot în această zonă pietroasă şi uscată. Fără să ne dăm seama începem să urcăm în serpentine pe o potecă cu grohotiş ce merge spre Vârful Mare, având în permanenţă în dreapta Porţile Închise („ferecate” le-aş fi zis eu mai degrabă J). Şi urcăm, şi urcăm şi tot urcăm şi de câte ori se mai deschide perspectiva ne dezamăgeşte distanţa pe care o mai avem de parcurs… parcă nu se mai termină.

Ajungem în sfârşit într-o mică şa în care se bifurcă traseul spre Vârful Mare în stânga şi cel peste Porţile Închise în dreapta. Tragem o gură de aer şi Peste Portile Inchiseprivim cu îngrijorare la Porţile Închise, care par total inabordabile de aici, şi la norii care se adună ameninţători din toate părţile. Spre nord-est se deschide cea mai frumoasă vale pe care am văzut-o în munţii noştri, care mă duce cu gândul la minunata Zell am Ziller din Austria, aşa cum se vede ea când cobori dinspre Hainzenberg…

 Partea estică a Porţilor Închise nu mai pare aşa inabordabilă, pereţii verticali de stâncă fiind înlocuiţi de o potecă abruptă, agăţată prin iarba ce acoperă această parte a custurii. Atenţie, această porţiune a traseului este dificilă, expusă şi puţin marcată, nerecomandată începătorilor, mai ales cu rucsac greu în spate. În stânga noastră ne bucură privirile micuţele tăuri, ochiuri de apă turcoaz strălucitoare acoperite încă parţial de zăpadă. Parcurgem încet, încet, creasta Porţilor Închise, aruncând din când în când câte un ochi în josul pereţilor aproape verticali ce ies înspre căldarea Galeşul sau spre tăurile din stânga, căci în faţă nu prea mai vedem nimic din cauza norilor care acoperă acum toate vârfurile Retezatului.  

 

 

 

Privelisti din Portile Inchise  Privelisti din Portile Inchise

 

 

 

 

Intre doua varfuri cu ceata (Papusa si Peleaga)După ce trecem cu bine această superbă custură suspendată deasupra lumii, continuăm drumul pe curbă de nivel spre Vârful  Păpuşa care se  întrezăreşte din când în când prin ceaţă. Un cablu pus peste o lespede spălată din curmătura Păpuşii şi un urcuş obositor pe pietre ne scot pe vârf într-o ceaţă totală, care ne distruge orice simţ al orientării şi al direcţiei. Vântul taie în carne vie, se aud nişte tunete şi începe să picure încet, aşa că o luăm grăbiţi la vale pe marcajul cruce galbenă, convinşi că nu vom scăpa de o furtună zdravănă. Sunt total dezorientată, asta şi din cauza marcajului  pentru că de obicei marcajul de creastă este bandă roşie, şi mi se pare că ar trebui să mergem în cu totul altă direcţie şi că coborâm prea mult. Îmi era teamă să nu ajungem cumva în Valea Rea, dar perdeaua de ceaţă se deschide pentru câteva minute arătându-ne lacul Peleaga şi urcuşul susţinut ce urmează spre vârful cu acelaşi nume. Mai vedem şi abrupturile impresionante ce coboară spre Valea Rea, apoi intrăm din nou cu capul în nori.

Urcuşul abrupt spre Peleaga este pur şi simplu prea mult pentru starea în care ne aflăm. Întâi pe potecă, apoi peste pietre, simt la fiecare pas că asta va fi ultima suflare. Nu se vede nimic, decât vârful propriilor picioare, iar vântul turbat parcă vrea să ne arunce spre prăpăstiile din Valea Rea. Pare că vârful a fost înghiţit de ceaţă şi că urcuşul până la el nu se va mai termina niciodată.

În cele din Muntii Vulcanurmă ajungem pe vârful îngust şi aglomerat. Mâncăm rapid un biscuite şi hotărâm să renunţăm la planul iniţial de a continua pe creastă spre Curmătura Bucurei şi să  coborâm direct spre Lacul Bucura. Cum coborâm aşa mecanic, gândindu-ne numai la căldura sacului de dormit şi la aburii unui ceai făcut la primus, observăm cum treptat se linişteşte vântul şi se limpezeşte totul în jur. Priveliştile de vis asupra Retezatului şi asupra Munţilor Vulcan scăldaţi în lumina rozalie a asfinţitului ne şterg toată oboseala pe care o simţeam mai devreme, pauzele de odihnă fiind înlocuite acum de pauze pentru pozat şi admirat frumoasa privelişte ce se desfăşoară în faţa noastră.

Apus de soare deasupra Lacului BucuraAjungem la Lacul Bucura după vreo oră jumătate în care suntem martorii jocului căpriţelor nebunatice şi a schimbării repetate a culorilor munţilor o dată cu ultimele raze de soare. Cerul este acum limpede ca lacrima, parcă norii de mai înainte nici nu ar fi existat. Aglomeraţie mare jos, aşa că punem corturile pe unde apucăm şi încercăm să facem şi un mic zid din pietre pentru a ne proteja de vânt. Aruncăm o ultimă privire crestei dintre vârful Peleaga şi Curmătura Bucurei, felicitându-ne în gând că nu am mai continuat pe acolo ca să ne dăm iar duhul la urcarea pe vârful Bucura II (2370m) şi în timp ce păzim primusul pe care fierbe ceaiul mult aşteptat  ne bucurăm de cerul pictat cu milioane de stele.

 

*

 

Tipic RetezatDuminică ne trezim târziu şi plecăm tocmai pe la ora 10. După experienţa cu drumul de vineri am căzut de acord să nu mai continuăm pe restul de creastă şi să urcăm în Curmătura Bucurei de unde să coborâm direct pe Valea Pietrele, astfel încât să avem timp şi pentru cele 100 de ore pe drum până în Bucureşti. Aşa că parcurgem traseul cătinel, fără grabă, bucurându-ne la maxim de căldura soarelui şi de frumuseţea Retezatului în această perioadă: iarbă verde, mii de flori în toate culorile, stânci golaşe martore ale eternităţii, limbi de zăpadă ce amintesc de iarna care s-a încheiat nu de mult

Varful Retezat vazut din Curmatura Bucurei

 şi nu în ultimul rând, fluieratul atât de binecunoscut al marmoţelelor. Plecăm cu dorinţa de a reveni cât mai curând în aceşti superbi „Alpi ai României”.