Cu schiurile pe dealurile din zona Moeciu

14 03 2012

Weekend, 10 – 11 martie 2012
Locaţie: Culoarul Rucăr-Bran

În sfârşit anul ăsta a venit iarna mult aşteptată. Cam târziu şi cam de-odată, dar a venit, chiar când nu mai aveam nici o aşteptare şi nici o speranţă. Vremea n-a fost din cele mai bune, multe weekenduri fiind cu vânt puternic şi/sau ceaţă. Dar au fost şi weekenduri cu vreme rezonabilă, când ne-am spetit mai mult (http://amintiridinmunti.blogspot.com/2012/01/pulver-numa-pulver.html) sau mai puţin (http://diaconescuradu.blogspot.com/2012/02/piscul-cainelui.html + http://diaconescuradu.blogspot.com/2012/03/bucegi-la-schi-de-tura-trosc-poc-auuuu.html) în căutarea pulverului perfect, pe care însă l-am găsit mai mult sau mai puţin:).

Weekendul trecut a fost unul dintre weekendurile reuşite, când ne-am făcut de cap pe dealurile din zona Moeciu. Vroiam încă din 2009 să mergem pe acolo, de când făcusem prima plimbare în zonă: https://povesteindoi.wordpress.com/category/i-povestiri-din-romania/3-plimbari-la-poalele-muntilor/c-tara-barsei/,  dar zăpada ne-a permis abia acum să ne realizăm visul.

Sâmbătă seara am făcut o plimbare de vreo două ore pe prima bucăţică a traseului parcurs cu piciorul în primăvara lui 2009. Am urcat din Moeciu de Jos pe Muchia Scorţii, până la o căsuţă cu băncuţă pe care o ştiam, ne-am bucurat de apusul de soare şi am coborât înapoi în sat pe prima pantă despădurită pe care am găsit-o. M-a surprins un pic faptul că poteca ce parcurge muchia era foarte bine bătută, mă gândeam că iarna nu se mai duce nimeni pe sus. Dar se pare că dealurile sunt pline de viaţă şi iarna, căci cum altfel să aducă oamenii fânul pentru animale?

 

Duminică am făcut o plimbare de vreo 7 ore pe undeva pe dealurile de la Moeciu de Sus. Am lăsat maşina pe Valea Popii, sub o pantă fără garduri în partea inferioară şi ne-am plimbat oarecum pe sub vârful La Bisericuţă (1322m). În mijlocul zilei dealurile erau şi mai pline de viaţă, cu căţeluşi, oameni care veneau la animale şi văcuţe probabil nerăbdătoare să se topească zăpada şi să iasă la păscut. Ne-am plimbat un pic în căutarea unor locuri cu mai puţine garduri şi ne-am dat pe câteva pante drăguţe până a venit seara şi a trebuit să ne întoarcem la maşină.

 

Nişte locuri „altfel” de care mulţi dintre cei ce vin ca turistul în zonă nici nu ştiu că există…





Frânturi de poveste la trecerea dintre ani

6 01 2012

În 31 decembrie oamenii obişnuiesc să stea în casă pentru a găti şi a face curăţenie, ca să întâmpine cum se cuvine noul an. Unii se mai înghesuie la cozile din supermarketuri pentru ultimele cumpărături şi alţii se odihnesc pentru petrecerea la care urmează să participe. Noi ne bucurăm de drumul lung şi gol, care ne poartă departe, tocmai spre Huedin. Ne bucurăm şi de decizia luată pe ultima sută de metri, căci după Cluj tristele peisaje de toamnă sau primăvară sunt încet încet înlocuite cu peisaje mai normale pentru anotimpul în care ne aflăm.

… Luna încet a răsărit
Peste dealurile sure
În omăt a adormit
Noaptea prin pădure.
Sus în cerul lor înalt
Norii încep să cearnă
Liniştea unei poveşti
Ca un dar de iarnă…
Sursa: http://www.codrosu.ro/poezii-de-iarna-iarna-in-versuri-poezii-pentru-copii-pentru-iarna/

Pe poteca pe care coborâm spre lac ni se scutură în cap toţi copăceii încărcaţi cu zăpadă. Da, vom face revelionul la o căbănuţă la care se ajunge după ce treci cu barca peste un lac…

Sincronizarea este aproape perfectă, căci ajungem pe malul lacului o dată cu cele două bărci ale prietenilor noştri. Ne urcăm în bărci şi răzbatem cu atenţie pe canalul spart de ei prin gheaţă, care îngheaţă la loc pe măsură ce avansăm. Lacul este liniştit şi copacii de pe maluri îmbrăcaţi în mantii argintii se oglindesc în apă. Un colţişor de rai şi un colţişor de iarnă în ţara noastră la sfârşitul lunii decembrie, alături de prieteni de suflet. Minnie cu Zsolt şi Laura sunt mai uşori şi răzbat mai rapid cu caiacul lor şi se cam plictisesc aşteptând după noi care suntem grei şi ne aflăm într-o barcă mai puţin hidrodinamică.

În golfuleţul de la cabană avem iar o repriză de spart gheaţa, în timp ce oamenii ne povestesc cum au făcut o mulţime de tabere intermediare până la cabană în miezul nopţii, căci nu se aşteptau ca lacul să fie aşa scăzut şi au cărat zeci de sacoşe cu o mulţime de chestii:). Noi am fost avertizaţi, aşa că nu avem decât câte un rucsac mare, clăparii şi schiurile şi ne descurcăm fără tabere şi fără prea mult chin. La cabană ne întâmpină Gabi, un prieten vechi şi „micuţul” Monty, care avea să devină răsfăţatul tuturor.

Cabana este de fapt o casă veche de aproape o sută de ani, renovată în acelaşi stil, un colţ de istorie într-un cătun de munte, acum fără nici un locuitor permanent. Vara are apă din izvor captat şi curent de la generator, dar acum retrăim istoria stând la lumânare şi la lampă şi mergând la toaleta din spatele casei, un pic încordaţi după poveştile cu lupii care trăiesc prin pădurile din zonă.:) Mâncare e din belşug, voie bună şi poveşti frumoase la foc cu prieteni dragi. Timpul se scurge şi noroc că are Minnie ceas să ne anunţe când e 12 noaptea. Ieşim afară, deschidem o şampanie, ne felicităm şi ne dorim unul altuia multe seri şi locuri ca acestea. Aprindem şi câteva artificii, steluţe nevinovate şi tăcute, care nu deranjează animalele pădurii.

În 1 ianuarie Minnie şi Zsolt pleacă spre casă şi astfel rămânem fără nici un ceas, căci telefoanele nu au semnal şi sunt închise. Timpul devine relativ şi noi plecăm la o tură pe schiuri pe urmele pe care plecaseră ei pe bocanci cu două zile înainte. Ne plimbăm prin păduri de aramă şi peste râuri de argint şi prin cătune cu căsuţe recondiţionate în stilul vechi, dar părăsite iarna. Pieile fâşâie plăcut prin zăpada nu prea mare, dar suficientă pentru a ne bucura ochii şi sufletele. Nu pot să-mi închipui cum e vara pe aici, căci par a fi multe căsuţe de vacanţă, dar iarna ne simţim izolaţi şi pierduţi într-un colţ de rai, unde nu mai există nimic în afară de linişte, pace şi fericire.

În 2 ianuarie ne luăm la revedere de la aceste frumoase meleaguri şi traversăm din nou lacul, prin altă parte pe unde era mai puţin îngheţat. Recuperăm maşinile şi plecăm spre casă, cu dorinţa de a mai vizita astfel de locuri împreună cu astfel de oameni.

Am citit o dată pe undeva că „Nu ne putem opune mersului vremurilor, chiar când ni se pare strâmb” … Oare cum era pe-aici când era un sat  de păstori şi când în locul lacului de acumulare se refugiau românii din satele pierdute în 1940? Şi oare cum va fi peste 50 de ani?





Cu schiurile prin Hășmaș

7 02 2011

Weekend, 29 – 30 ianuarie 2011
Locaţie: Munţii Hăşmaş
Participanţi: Laura şi Florin, Nicu şi Mădălina, Hume, Vitalie și noi

Acum două weekenduri am făcut o incursiune în Munţii Hăşmaş, unde ne doream să ajungem de ceva timp, dar nu reuşiserăm niciodată din cauza distanţei cam mari de mers cu maşina. Am urcat din localitatea Bălan, de lângă biserică, pe un picior cam îngheţat marcat cu bandă albastră. În mod normal până la cabană (Piatra Singuratică) se fac 1h30-2h, dar noi încălţaţi în clăpari şi cu rucsaci încărcaţi cu cort, saci de dormit, schiuri, căşti, lopeţi, colţari şi alte asemenea accesorii am ajuns sus după 3 ore de tras şi transpirat.:)

Am stat la soare să ne încălzim şi să ne revenim, am pus corturile şi ne-am dat o dată cu schiurile în faţa cabanei, nu de alta, da prea căraserăm la ele până acolo. Înainte de apus unii s-au cocoţat pe Piatra Singuratică, iar noi doi ne-am dus într-o superbă poiană din spatele Pietrei (pe un traseu marcat cu bandă roşie) ca să descoperim potenţialele pante pe care aveam să ne dăm  a doua zi. Un filmuleț făcut în poiană găsiți aici: http://www.youtube.com/watch?v=69wFyt32q2c.

Noaptea a fost destul de distractivă, căci temperatura a scăzut undeva la -15, poate chiar mai mult, dar ne aşteptam la asta aşa că am „supravieţuit” cu toţii, iar echipamentul a trecut testul pe care vroiam de mult să i-l facem.

A doua zi noi am „arat” pulverul din poiana pe care o descoperisem de cu seară şi am spart crusta de pe o pantă din drumul spre vârful Hămaşul Mare. Restul s-au dus până pe Hăşmaşul Mare (2h dus, 1h30 întors). Deşi pantele pe care ne-am dat nu au fost prea lungi şi nici foarte înclinate, cele câteva viraje făcute pe ele au fost de-a dreptul geniale, aşa că s-a meritat din plin să cărăm atâta la schiuri.

De la cabană am coborât pe alt traseu (un fel de drum îngust, abrupt şi semi-îngheţat fără marcaj) care ne-a scos în puţin mai mult de o oră undeva aproape de ieşirea din Bălan, pe lângă baraj. Ni s-a părut mai ok traseul ăsta pentru coborârea în clăpari decât cel pe care urcaserăm, iar schiurile din spate păreau mult mai uşoare acum, după ce le folosiserăm atât de frumos în weekend.

Numa’ pulver!:)  (copyright Horaţiu:D)

pozele lui Hume aici: https://picasaweb.google.com/humelnicus/HasmasulMare#





Valea Berii şi Vâlcelul lui Horaţiu

7 12 2010

Duminică, 5 decembrie 2010

Locaţie: Munţii Ciucaş

Participanţi: Horaţiu, Radu şi Mike, noi

Durata: cca. 6h, căci echipa de sportivi ne-a avut pe noi ca frâne:D

Terminaţi după o zi de jucat fotbal la salina de la Slănic-Prahova şi total neîncrezători în existenţa zăpezii la munte după ploaia torenţială continuă, sâmbătă pe la ora 22 stabilim cu Radu că ne trezim dimineaţă la 5, ne uităm pe web-camuri şi dacă ne impresionează cantitatea de zăpadă mergem, dacă nu, ne continuăm somnul. Pe la ora 23 însă ne sună Radu şi ne spune că ei s-au hotărât să plece totuşi în Ciucaş cu Horaţiu. Îi boscorodim un pic în gând, căci nu mai aveam nici un chef, dar hotărâm să mergem şi noi:))).

A ieşit genial, cantitatea de zăpadă şi vremea fiind cu muuult peste aşteptările cu care plecasem de acasă. Cel mai fain a fost că am cam fost doar noi singuri în zonă şi am tăiat urme în zăpada neatinsă (de fapt Horaţiu, că noi ne chinuiam să „alergăm” după el:D). Doar picioarele au fost cam nemulţumite şi s-au comportat de parcă nu mai schiaseră niciodată:), în rest a fost totul minunat, după cum se vede din pozele ce urmează…

Povestea lui Mike: http://amintiridinmunti.blogspot.com/

Povestea lui Radu: http://diaconescuradu.blogspot.com/

Povestea lui Horatiu: http://hcampian.blogspot.com/

 





Pe schiuri de tură până la Padina

26 01 2010

Weekend, 23 – 24 ianuarie 2010
Locaţie: Munţii Bucegi
Participanţi: Radu şi Mike, Oana şi Claudiu, Muha, Em, Vali şi noi
Durata ziua 1: Cota 1400 – Cota 2000 – Valea Dorului – Şaua Lăptici – Plaiul lui Păcală – Padina (9h)
Durata ziua 2: Padina – Plaiul lui Păcală – Piatra Arsă – Furnica – Cota 2000 (5h)

Din ciclul „ai grijă ce îţi doreşti că poate ţi se îndeplineşte” 🙂

Iarna trecută ascultam sau citeam cu jind povestirile celor care făceau schi de tură şi eram trişti că noi nu aveam echipament şi nu puteam merge… Astă vară ne-am cumpărat tot ce ne trebuie şi acum eram  iar trişti că nu mai ninge o dată să ne folosim echipamentul. Schiurile le-am folosit pe pârtii şi ne-am îndrăgostit de ele, dar vroiam să şi urcăm pe schiuri şi să ne dăm prin pulver neatins, fără telescaune şi alte sute de oameni împrejur.

Şi iată că în sfârşit săptămâna trecută a nins iar zăpada s-a menţinut, aşa că hai la schi de tură în Bucegi. Când vedeam oameni pe schiuri de tură aveam impresia că plutesc deasupra zăpezii, aşa că mă gândeam că şi noi aveam să facem o plimbare lejeră de două zile. Numai că împinsul schiurilor la deal nu e deloc plutire, ci muncă serioasă care îţi foloseşte cu totul alţi muşchi decât cei folosiţi la trekking sau căţărare… muşchi de a căror existenţă nici nu am ştiut până în acest weekend :-). Şi când mai ai şi schiuri şi clăpari de freeride, mai grele decât cele de tură, dă-i şi-mpinge la ele până îţi iese pe ochi :-).

Zăpada a fost foarte proastă, cu scoici, crustă, smocuri de iarbă şi plăci de vânt, aşa că şi coborârile au fost cam chin. Vântul bătea atât de tare încât nu circula telecabina între Cota 1400 şi Cota 2000, afară era atât de frig încât au îngheţat (bocnă) picăturile de nas în rucscac, aşa că „desfocatul” şi „înfocatul”, la care evident că nu aveam îndemânare, au fost o plăcere nemaicunoscută. 🙂

Dar cerul albastru ca lacrima şi munţii pe care îi vedeai în toate părţile după ce aproape îţi dădeai sufletul pe urcări, liniştea, întâlnirile cu oameni de munte cunoscuţi în ture sau pe net, steluţele ce străluceau în zăpadă la lumina frontalei şi atmosfera din Cabana Padina au făcut ca prima ieşire pe schiuri de tură să fie de neuitat.

Am început urcuşul de la Cota 1400 pe drumul de vară care, deşi rătrăcuit, era plin pe alocuri de pietre şi chiar pământ. Pârtia Carp se vedea undeva în dreapta noastră plină de pietre, gheaţă şi iarbă. Claudiu, care era singurul pe bocanci, mergea mult mai repede decât noi şi aproape că se plictisea aşteptându-ne. 🙂

Am urcat şi-am tot urcat încercând să ne acomodăm cu acest nou tip de mişcare, până am ajuns aproape de Cota 2000, într-un loc în care drumul de vară era paralel cu pârtia ce coboară în Valea Dorului. Ne-am oprit între cele două pârtii, am dat jos focile cu mâinile tremurânde şi am luat-o la vale pe pârtie până la cabana Valea Dorului. Pârtiile de aici aveau zăpadă continuă, dar puţin cam îngheţată. Ajunşi la cabană, ne-am dat seama că trebuie să urcăm un pic în dreapta ca să coborâm pe un picior ce avea să ne scoată undeva lângă traseul cruce galbenă ce merge spre Lacul Bolboci. Traseul de vară spre şaua Lăptici merge de la cabană pe firul văii, prin stânga cabanei, dar acum nu erau condiţii prea bune de schiat pe acolo. În condiţii de zăpadă mare cel mai probabil e şi risc de avalanşă.

Nu ne-am mai pus focile şi am urcat pe picior cu schiurile în mână. Speram să avem o coborâre de vis printr-un pulver neatins, numai că vântul trecuse pe acolo înaintea noastră, aşa că am avut parte doar de câteva zig-zag-uri printre smocuri de iarbă şi scoici de zăpadă. Când am ajuns în vale am văzut o mică placă de vânt spartă pe vâlcelul din dreapta piciorului pe care am coborât. Am aflat că o spărsese Mike ca să-i arate lui Em de ce nu am luat-o pe acel vâlcel plin cu zăpadă în loc să ne chinuim pe picior…

Ne punem iar focile şi de aici încolo urmăm o potecă de schiuri în uşoară ascensiune spre Şaua Lăptici, cu vântul puternic „sprijinindu-ne” din dreapta. 🙂 În şa ne despărţim, urmând ca Muha, Vali, Oana şi Claudiu să coboare la Padina pe traseul bandă roşie, în timpul ce restul, mai „viteji”, am continuat pe urmele de schiuri ale unui grup ce mersese înainte noastră, ca să coborâm pe Plaiul lui Păcală. Eu una mi-am cam făcut-o cu mâna mea alegând să continui, crezând că Plaiul ăla a lui Păcală era la o aruncătură de băţ şi că mai aveam un pic de mers şi apoi avea să înceapă coborârea mult aşteptată. Am mai avut însă de tras de schiuri până în apropierea Pietrei Arse şi de-acolo pe o traversare în oarecare coborâre până am ajuns pe plai. Mi se părea că traversarea nu se mai termina :-).

În sfârşit ne „comutăm” echipamentul pe coborâre şi dă-i la vale, că Em şi Mike erau deja la marginea pădurii şi îngheţau aşteptându-ne. În loc de pulverul mult dorit am dat de o combinaţie de crustă, cu placă şi smocuri de iarbă, în care nu funcţiona absolut nici o tehnică de schi cunoscută iar picioarele o luau pe unde vroiau ele, nu pe unde vroiam noi. 🙂 Mike, Em şi Radu au coborât pe schiuri până la pădure, însă eu cu Laviniu n-am mai rezistat frustrării şi ne-am dat jos schiurile prinzându-le la rucsac. Decizia n-a fost una prea bună, căci mai spre pădure era o mulţime de pulver minunat prin care am înotat cu spor, dar se întuneca şi n-am mai stat să ne punem iar schiurile. Apoi a urmat drumul prin pădure la frontale, Radu fiind singurul care a rămas cu schiurile în picioare până la cabană :-). O masă sănătoasă, hidratare cât cuprinde şi schimb de experienţă privind locurile dureroase 🙂 şi apoi un somn adânc până dimineaţă.

A doua zi am hotărât să urcăm tot pe Plaiul lui Păcală, să trecem pe la Piatra Arsă şi apoi să urcăm la Cota 2000 de unde să coborâm cu telecabina, căci pârtiile erau într-o stare mult prea proastă ca să coborâm pe ele. La Padina peisaj de vis, pulver neatins ce strălucea în soare de-ţi lua ochii, copacii îmbrăcaţi în zăpadă, de mai că nu ne mai venea să plecăm. Dar n-avem ce face aşa că o luăm uşurel în sus prin pădurea pe unde coborâserăm astă noapte. O pauză de vreo oră în poiana de la capătul pădurii ca să ne jucăm cu Barrivox-urile şi apoi la deal şi tot la deal…

Şi urcăm şi tot urcăm trăgând de schiuri în sus pe Plaiul lui Păcală, apoi pe traversare, bătuţi de soarele puternic care ne făcea să transpirăm din greu. Dar cu toate că transpiram, cred că de fapt afară era foarte frig, pentru că transpiraţia se transforma instantaneu în gheaţă.  Ne mai relaxăm un pic pe mini coborârea spre Piatra Arsă, pe care nu ne mai scoatem focile de pe schiuri şi apoi iar la deal prin pulver şi peisaje de vis. 

Ajungem la baza vârfului Furnica şi ne cam speriem de urcuşul ce urmează. Parcă nu ne vine a crede că e posibil să urcăm chestia aia pe schiuri… Dar iată că a fost posibil şi cu chiu cu vai ce-i drept, am ajuns şi pe Furnica, unde priveliştea munţilor de jur împrejur ne-a mai făcut să uităm de chinul îndurat… Până la urmă fericirea nu se obţine fără muncă, iar pentru peisajele şi liniştea din weekendul acesta pur şi simplu a trebuit să muncim mult mai mult decât pentru cele din alte weekenduri. Dar aşa muncă cu plăcere, oricând . 🙂

Aici povestirea lui Radu, cu poze mai frumoase 🙂 http://diaconescuradu.blogspot.com/2010/01/ski-de-tura-la-20-de-grade.html