Muchia Clincea

1 04 2011

Weekendul, 26-27 martie 2011

Locaţie: Munţii Bucegi

Participanţi: Oana cu Claudiu şi noi

Durata: Bran – Ref. Tiganesti (6h30) si a doua zi la intoarcere pe aproximativ acelasi traseu 5h30

Am urcat din Bran-Poarta pe muchia Clincea si am urmat traseul de iarna, fix pe linia muchiei pana in saua Tiganesti.

Sambata a fost o vreme superba iar traseul a fost fain, in mare parte fara zapada. Ultimii 300 de metri de creasta (pe deasupra traseului de vara) au fost o creasta ingusta  faina, gen creasta Craiului in locurile sale mai late:D.


Duminica ne asteptam sa fie vreme proasta, dar cand ne-am trezit la 6 dimineata si am vazut cum era afara am zis ca nu o sa mai plecam de acolo decat saptamana viitoare:). Batea vantul foarte tare si era ceata, conditii in care cei 300 de metri de creasta expusa nu erau deloc de dorit. Si pe traseul de vara sau in alte directii nu prea ne vedea sa ne bagam, caci era destula zapada acumulata …

Pe la 12 s-a potolit vantul si am zis sa incercam pe creasta (era in continuare ceata deasa). Incet, incet, curatand zapada adunata peste urmele de ieri, am trecut cu bine pe partea cealalta si apoi a fost o plimbare ca de inceput de iarna pana jos in Bran, unde aparusera brandusele.

Pozele sunt doar din prima zi, caci duminica nu am scos aparatul din rucsac nici macar o secunda:D





La Prejba, căsuţa din poveşti

26 03 2010

Weekend, 20 – 21 martie 2010
Locaţie: Munţii Lotrului
Participanţi: Dani şi Kiki, Nicu şi Adina,  noi
Durata: urcare – 6h, coborâre – 4h

Vineri dimineaţă ne făceam griji că suntem 7 care vroiam să mergem în Piatra Mare la două zile şi nu aveam loc într-o singură maşină. După-amiaza rămăseserăm doar 4, iar seara mai eram doar noi doi. Vremea se anunţa mult prea superbă în weekend ca să stăm acasă aşa că eram chitiţi să mergem oricum, numai că am fi preferat să mergem totuşi şi cu alţii, temându-ne de lenea ce ne apucă atunci când suntem singuri : ).
Pe la ora 20.00 vorbim cu Dani care ne spune că ei pleacă în Munţii Lotrului, la Cabana Prejba şi că ar mai avea loc şi pentru noi. Hmmm… din poze şi povestiri pare o plimbare lejeră de 3 ore… ce să facem… să dăm antrenamentul din Piatra Mare pe asta, să nu-l dăm… Până la urmă de ce nu? Hai să mai vedem şi alte locuri că în Piatra Mare, doar noi doi putem merge oricând să tragem de rucsaci.

După mai multe opriri pe drum parcăm maşina la porţile Hidrocentralei din Sadu şi plecăm în sfârşit în traseu pe la ora 13.30, ca adevăraţi oameni ai munţilor ce ne aflăm : ). Noi doi şi cu Dani eram care de care mai echipaţi, noi cu bocanci tehnici de iarnă cu care era o adevărată plăcere să mergi pe asfalt sau să urci prin covorul de frunze din pădure, iar Dani cu echipamentul de schi fond pe rucsac cu care era o adevărată plăcere să se prindă prin crengile copacilor : ).  În schimb eram la tricou şi pantaloni de vară, frumoasă combinaţie n-ai ce zice : )

Dacă jos era primăvară adevărată cu iarbă verde, broscuţe care se împerecheau peste tot şi păsărelele care ciripeau cât le ţineau plămânii, pe măsură ce urcam apărea din ce în ce mai multă zăpadă şi se lăsa încet încet frigul. Urcăm spre cabană pe Valea Juventului, întâi pe serpentine line printr-o pădure ce se pregătea să se trezească la viaţă, apoi pe un mini vâlcel scăldat în soare, probabil urma unei exploatări forestiere acum acoperită de zăpadă, de unde aveam privelişte spre Curmătura Măgurii şi spre valea Sadului. Urmează o urcare în traversare  prin pădurea înzăpezită, până ce o dată cu primele culori ale apusului ajungem la stâna de sub vârful Moma. Observăm fericiţi că pe pantele de sub vârf cresc o mulţime de pui tineri de brad ce ne dau speranţa unui viitor mai bun.

La stână era destul de frig, dovadă crusta îngheţată pe care o făcuse zăpada la suprafaţă, aşa că mai punem ceva haine pe noi, facem nişte poze plaiurilor de poveste şi pornim cu elan spre cabana care ar fi trebuit să se afle la jumătate de oră distanţă conform spuselor lui Dani. Înainte să intrăm iar în pădure mai urcăm o privire spre vârful Moma, care parcă luase foc acum la apus. Nu mai e mult până se lasă întunericul, aşa că încercăm să băgăm un pic viteză pentru a ajunge pe lumină la cabană.

Triunghiul albastru si urmele celor care urcaseră înaintea noastră ne ghidează conştiincioase până într-un luminiş în care urmele pornesc în două direcţii opuse. Aici se află şi un rest de stâlp de marcaj care probabil că o dată indica direcţia cabanei. O luăm la dreapta, pe unde mergeau şi cele mai multe urme şi în curând direcţia cea bună ne este confirmată şi de discretul triunghi albastru ce apare pe trunchiul unui copac. Aproape s-a întunecat şi a trecut şi jumătatea de oră „promisă” de Dani, aşa că ne aşteptăm să apară cabana din clipă în clipă. În dreapta noastră se vede printre copaci o lumină puternică de tot avem impresia că ar fi cabana acolo, însă probabil că este doar un alt apus superb.
Ieşim în sfârşit de tot din pădure şi nici urmă de cabană, sau de vârful la poalele căruia ne spusese Dani că ar trebui să fie cabana. În schimb vedem în şaua din faţă nişte cruci pe care le văzusem şi în pozele lui, care aveam impresia că se află între cabană şi vârf. Ah, doar n-om fi trecut de cabană şi acuma mergem liniştiţi spre vârf, ca să ne boscorodească toată lumea că i-am cărat degeaba până aici. Încercăm să comunicăm cu Dani dar nu ne înţelegem, aşa că ne oprim să-i aşteptăm.

Momentul este sublim… liniştea nu e tulburată nici măcar de adierea vântului, în dreapta se văd tremurând luminile Sibiului şi ale satelor dimprejurul lui, iar luna, deşi nu e lună plină e destul de puternică încât vezi în jur fără să ai nevoie de frontală. Totul e încremenit, îngheţat şi adormit de parcă timpul s-ar fi oprit în loc o clipă pentru noi… Nu îmi închipui cum ar putea exista o cabană pe aici pe undeva, mi se pare că nu s-ar potrivi deloc cu locul şi momentul o cabană cu oameni şi lumină în ea… Iar dacă am fi greşit drumul şi ar fi trebuit să ne întoarcem chiar n-aş fi regretat deloc, dimpotrivă… dacă vârful ar fi fost la cruci îndrăzneam să mă gândesc să urcăm până pe el înainte să ne întoarcem, dacă tot am venit până aici. Era mult prea frumos totul …

Ne ajunge şi Dani, ne spune că vârful Prejba (1744m) e în dreapta crucilor dar este şi el un pic nedumerit în legătură cu locul în care se află cabana, aşa că hotărâm să urcăm până la cruci să vedem ce e după şa. Până una alta şi urmele tot încolo duc, or fi ajuns ei undeva : ). Din şa vedem cabana mai jos în stânga, la limita pădurii, integrându-se complet în decorul de basm din această seară. Chiar nu mă aşteptam să găsim aici ceva atât de deosebit… mi se pare de-a dreptul superb, rupt dintr-o poveste… Din păcate însă, pe dinăuntru cabana se degradează încet încet, pentru că proprietarul nu mai are timp de trăit poveşti… iar George, cabanierul, nu poate decât să facă reparaţii minime pentru a o menţine în stare de folosinţă.

A doua zi ne întâmpină cu aceeaşi vreme superbă aşa că urcăm şi noi până pe vârf să admirăm Făgăraşii şi Cindrelul în toată splendoarea lor, apoi coborâm cu cabanierul şi cu Amicii Munţilor din Sibiu pe un traseu nemarcat ştiut de ei, pe undeva pe lângă Valea Plaiului. Chiar înainte de a da în Valea Sadului primăvara ne face o surpriză întâmpinându-ne cu un covoraş de gingaşe brânduşe. : )

Ce ne-a impresionat foarte mult pe drumul spre maşină, a fost faptul că deşi erau multe maşini cu oameni veniţi la picninc şi grătare nu am auzit decât din două muzică la maxim şi nu erau gunoaie. Adică în albia râului erau, ca pe majoritatea râurilor din România din păcate, însă pe pajiştile cu grătare şi maşini nu era mai nimic, ceea ce din păcate este foarte rar la noi. Nu face decât să ne bucure faptul că mai sunt şi zone cu oameni civilizaţi în România, care îşi cară gunoaiele şi le aruncă la tomberon în oraş.

 

Pozele lui Kiki si Dani aici:

 http://picasaweb.google.com/Dani.Florea/MTiiLotruluiCabPrejba2021032010#





Cele doua fire ale Văii Gălbenelelor

2 06 2009

Sâmbătă, 9 mai 2009

Locaţie: Munţii Bucegi

Participanţi: Oana, Claudiu şi noi

Durata: Buşteni – Ref. Costila (1h50) – finalul firului secundar (4h) – firul principal, Ref. Costila (1h50) – Buşteni (1h20)

 

Tura de pe Seaca dintre Clăi şi Comorile Clăii nu a făcut decât să ne deschidă pofta pentru văile de abrupt, aşa că weekendul imediat următor am făcut o „plimbare” pe firele Văii Gălbenele. Ne-a ieşit cam aşa:

Clasica urcare spre Refugiul Coştila am făcut-o cam în două ore. Am avut norocul să nu vedem ursoaica cu pui, deşi trecuse chiar pe lângă noi, aşa cum ne-au confirmat un domn cu o doamnă care dăduseră cu petarde după ei. La refugiu vreme superbă şi „aglomeraţie” mare: un grup de vreo şapte persoane se pregătesc să urce pe Valea Coştilei, unii sunt deja în perete deasupra refugiului, cei doi cu petardele se pregătesc şi ei să urce pe Gălbenele, şi când plecăm noi mai apar două persoane în plimbare până la refugiu…

Prima parte a Vaii Costila   Valea Costila

Zăpada de pe Valea Coştilei este moale, aşa că pentru început luăm doar pioleţii în mână, nu ne mai scoatem şi colţarii. În partea de deasupra refugiului era îngrămădită atât de multă zăpadă încât nu mai era nici urmă de săritoarea care te scoate în poteca ce merge spre Creasta Coştila Gălbenele şi spre Valea Gălbenele. În schimb, în continuarea văii se vedeau vreo două întreruperi, iar în partea superioară era destul de puţină zăpadă.

traversarea firului principal

Dar noi am venit pentru Gălbenele, nu pentru Coştila, aşa că ieşim de pe zăpadă şi îi dăm la deal până la intersecţia cu firul principal al Gălbenelelor, care este şi el plin cu zăpadă. Cablul de care te ajuţi să cobori în fir este acoperit de zăpadă, şi ca să trecem în firul secundar facem o traversare dubioasă în opinia mea :-).

În firul secundar nu găsim  nici urmă de zăpadă, aşa că unii ne chinuim în bocancii de iarnă pe pământ şi grohotiş. Oana şi Claudiu o iau înainte şi merg pe stânga, direct pe firul văii, printr-un horn destul de dificil, în timp ce noi îl ocolim pe poteca din dreapta şi îi depăşim. De aici începe şi zăpada, care pare continuă, un pic întreruptă într-un singur loc. Este tot moale, aşa că mergem în continuare fără colţari, dar cu pioletul în mână.

saritoarea descoperita

Ajungem repede la locul în care zăpada este întreruptă şi ne dăm seama că trecerea acestui punct este mai dificilă decât ne aşteptam… Vara aici se află prima săritoare mai serioasă,  cu un bolovan blocat în ea, fiind nevoit să treci printr-un fel de fereastră. Iar valea este atât de îngustă încât ar încăpea cu greu  pe fir trei persoane una lângă alta. Acum însă este atât de multă zăpadă, încât porţiunea îngustă este complet acoperită şi valea pare largă 🙂

zona de mai sus, vara

Dar bolovanii de la săritoare sunt parţial descoperiţi şi cu poduri de zăpadă care se opresc fix înainte de stâncă, astfel încât nu prea ai cum să treci direct pe firul văii… Pierdem peste oră pe aici încercând să trecem mai departe… Claudiu ajunge sus pe nişte feţe stâncoase din dreapta şi apoi încercându-şi norocul pe podul instabil de zăpadă. Din păcate nu are nici o coardă la el, aşa că noi, nefiind aşa curajoşi, trecem prin stânga, printr-un oareşce horn pământos şi apoi un pic de cocoţ pe nişte stânci

dupa saritoare   Resize of 007 101_0017

După această săritoare valea este cam în umbră, aşa că înainte de a intra din nou în firul ei ne punem şi colţarii, pentru mai multă siguranţă şi stabilitate. De aici până în şaua din capătul văii urcăm aproape numai pe zăpadă cu diverse grade de înclinare, funcţie de săritorile peste care trecem.

    ultima urcare

vedere din capatul firului scundar spre Busteni si Baiului

În general urcarea mi s-a părut mult mai înclinată decât Seaca dintre Clăi, iar ultima porţiune a fost chiar ciudăţică pentru că după ce că era înclinată, zăpada era moale şi ori îţi intra piciorul până la genunchi ori dădeai de pietrele de dedesubt.

in balcon    doua furnicutze in firul principal + urmele pe Hornul Coamei

Valea se termină într-o mică şa fără nume, care se află aproape de Strunga Colţilor. Acum în condiţii de iarnă, locul este şi mai sălbatic şi mai liniştit decât toamna.  Şi când te uiţi în jurul tău te simţi izolat de restul lumii şi cumva blocat aici : în jos vezi Azuga undeva jos departe, şi valea pe care ai urcat, care pare mult mai abruptă privită de sus şi care n-ar fi deloc fun de coborât, mai ales având în vedere şi săritoarea descoperită; în stânga te întâmpină Strunga Colţilor de unde se coboară pe Valea Colţilor, care habar n-avem în ce condiţii se află; în spate e traversarea stâncoasă pe unde am trecut astă vară în firul principal spre Strunga Gălbenelelor, care nu e deloc atrăgătoare pentru rigizii bocanci de iarnă şi care oricum, mai mult te adânceşte în inima muntelui decât să te scoată jos; iar în dreapta parcă ai fi într-un balcon de unde vezi impresionantul Horn al Coamei, plin cu gheaţă peste care se aşternuse şi ceva zăpadă. Se văd nişte urme curajoase prin horn, dar la un moment dat, la o cascadă mare plină de gheaţă cu zăpadă peste ea se întorc… hornul rămâne tot acolo pentru când condiţiile vor fi mai bune, cel mai probabil nu sezonul ăsta.

Hornul Coamei  pe aici ar trebui sa coboram

Noi ar trebui să coborâm cumva de la acest balcon în firul principal… mă uit cu inima strânsă spre hornul pe care se vede un piton… E plin de o zăpadă instabilă, pare mult mai lung decât corzile noastre, nu i se vede capătul, aşa că nu avem decât să sperăm că iese bine în vale şi nu te trezeşti suspendat pe vreo stâncă. În plus e şi cam periculos să te duci neasigurat până la primul piton, cu zăpada asta înclinată care pare gata să plece la vale la prima încărcare şi am pierde şi o mulţime de timp cu rapelurile… Din fericire Claudiu se „apleacă” mai mult deasupra balconului şi vede că se poate coborî pe faţa înierbată de lângă horn, aşa că scăpăm de rapel :-). Din firul principal hornul pare muuult mai lejer decat se vedea de sus.

trecand in firul principal  firul principal

Pentru că era deja destul de târziu când am ajuns în fiul principal nu am mai urcat până în Strunga Gălbenelelor să ne uităm în partea cealaltă spre Valea Scoruşilor, un alt loc superb şi rupt de lume, şi am luat-o direct la vale. Zăpada a fost foarte bună să-ţi faci propriile urme şi am ajuns rapid la punctul prin care traversasem valea dimineaţă.

firul principal in versiunea primavara  firul principal in varianta toamna

 De acolo am bătut cale întoarsă pe unde veniserăm având grijă să fim destul de vorbăreţi, nu de alta da se apropia seara când ies ursuleţii le plimbare :-).

*

A doua zi am făcut o plimbare până în cea de-a doua căldare a Morarului şi înapoi pentru că trebuia să ne întoarcem mai devreme în Bucureşti. Câteva poze aici:

in prima caldarea doua caldare si Vf. Omu

prin canionde acolo venim





Seaca dintre Clai si Comorile Claii

11 05 2009

Duminică, 3 mai 2009

Locaţie: Munţii Bucegi

Participanţi: Radu si noi

Durata: 3h urcarea  de la maşină pe Seaca dintre Clăi până în şaua Clăii şi 4 h30 coborârea pe Comorile Clăii până la maşină

 Pentru că prognozele meteo nu erau dintre cele mai bune, iar norii negrii ce se apropiau ameninţător dinspre Munţii Baiului păreau să le susţină, ne-am gândit să facem o tură scurtă de unde să ne putem retrage rapid în caz de ceva. Aşa că am ales să urcăm pe Seaca dintre Clăi, urmând să coborâm fie pe primul din cele trei fire ale Văii Comorilor (Comorile Clăii, Comorile de Mijloc, Comorile Brânei), fie pe Brâul lui Răducu, funcţie de vreme şi starea zăpezii la faţa locului.

Ajungem destul de repede la prima săritoare importantă de pe Seacă, unde facem o mică pauză ca să mai dăm jos din haine, să ne echipăm cu hamuri şi căşti şi să scoatem semicoarda la îndemână pentru când o fi cazul. Ocolim săritoarea prin dreapta pe o brână înnoroiată, friabilă şi printre crengi de copaci, de parcă parcă mi s-ar fi părut mai interesant să urcăm de-a dreptul pe stâncă (zic eu acuma curajoasă, dar cine ştie cum ar fi fost de fapt săritoarea când te-ai fi găsit cocoţat pe ea, suspendat la vreo 10 metri de sol).

Resize of 01_seaca   urcand

Depăşirea acestui obstacol parcă ne duce înapoi în timp, la iarna care tocmai a trecut. De deasupra săritorii încolo zăpada este din abundenţă şi pare să fie constantă pe firul văii, aşa că mai facem o pauză pentru a ne echipa cu colţari şi pioleţi. Probabil că ar fi mers şi fără colţari, pentru că era destul de cald, şi zăpada  nu foarte îngheţată, dar de ce să riscăm să fim nevoiţi să ne punem colţarii în vre-un loc expus sau incomod, când putem să-i punem liniştiţi aici.

probabil deasupra unei saritori   de unde venim

 

 valea se largeste

Până în Şaua Clăilor (cca. 1850m) avem parte de o urcare continuă mai lină sau mai abruptă, pe zăpadă mai moale sau mai îngheţată, tipic pentru o vale de abrupt primăvara. În partea inferioară, imediat după prima săritoare, am dat de vreo 2-3 locuri unde am pus colţarul pe stâncă şi am văzut cum încep să se formeze ceva poduri, dar în rest zăpada a fost neîntreruptă aproape până sus. Nici urmă de cele trei săritori cu fereastră care s-ar afla pe firul văii, probabil că se aflau undeva în zonele cu zăpadă mai înclinată… cine ştie…

se inclina treaba ;)

Radu se mişcă foarte repede, iar noi mai bătrâni şi mai puţin antrenaţi gâfâim şi încercăm fără succes să ţinem pasul cu el. Sperăm doar că nu se plictiseşte prea tare aşteptându-ne 🙂 Găsim aceeaşi linişte şi sălbăticie specifice traseelor nemarcate şi neumblate, care ne place atât de mult. Regăsesc şi emoţiile urcuşului pe zăpadă, de nu-mi dau seama daca inima bate aşa tare din cauza efortului sau de teamă. În plus, nu mă pot abţine să studiez pantele din dreapta şi din stânga încercând să descopăr cea mai mică mişcare printre copăcei şi încercând să înlătur stresul că poate apare vre-un urs când ţi-e lumea mai dragă. (deh, după cei 5 urşi văzuţi într-o singură tură, plus alte dăţi când am văzut cel puţin unul pe tură, poate am şi motive să fiu mai crizată :D).

Creasta cu zimbri  inainte de finalul vaii

 

tragand din greu pe urmele :)lui radu

Admirăm frumoasa Creastă a Zimbrilor, care ne face cu ochiul, vedem cum ceaţa ne ia încet încet prin învăluire şi după ce ne dăm suflarea ca să urcăm partea finală a văii, cea mai înclinată, pe urmele din metru în metru făcute de Radu 🙂 ajungem în Şaua Clăilor. Aici ne întâmpină un covoraş de brânduşe, dar şi o ceaţă totală, de nu vedem absolut nimic şi un vând care pare că vrea să te arunce înapoi în vale. Mâncăm rapid ceva şi apoi plecăm pe Brâul lui Răducu.

coborand cu fata la panta

Încă nu suntem hotărâţi dacă să urmăm Brâul sau să coborâm pe valea Comorilor, aşa că mergem cu colţarii pe poteca cu iarbă şi pietre vreo 10 minute până la intrarea pe primul fir al Comorilor Clăii. Acesta arată înfricoşător aşa prin ceaţă, extrem de înclinat, îngust, expus, iar capătul se pierde iremediabil undeva jos în ceaţă… Parcă mai bine am coborî pe unde am urcat decât să ne băgăm pe aici… Hotărâm astfel, mai mult la insistenţele mele, să o luăm pe Brâul lui Răducu, deşi ar fi mai lung decât coborârea directă pe vale. Dar măcar nu trebuie să coborâm panta aia înclinată… Dar dacă nu o coborâm, înseamnă că trebuie să o traversăm, ceea ce iarăşi, nu mă încântă deloc. Însă după ce facem această traversare şi mai facem câţiva paşi dăm de un alt fir al Comorilor Clăii care trebuie traversat, plus că prin ceaţă se mai zăresc şi alte porţiuni cu zăpadă pe brâu ce urmează a fi traversate.

se mai domoleste

Cum băieţii nu-mi oferă altă cale în afară de coborâre pe vale sau continuare pe brâu, brusc varianta cu valea mi se pare mai ok decât cultivarea morcovilor pe cine ştie câte traversări. Aşa că abordăm primul fir (care iniţial părea înfiorător) cu faţa la pantă, pioletul înfipt în zăpadă cu toată puterea şi coborând atent pe treptele săpate de Radu. Până la urmă nu e chiar aşa rău, zăpada este foarte bună îţi dă încredere totală în picioare, aşa că ajungem mult mai repede decât ne aşteptam la intersecţia cu firul care ne-a convins să coborâm pe aici. De aici panta se mai domoleşte, aşa că nu mai e nevoie să coborâm cu faţa la pantă.

prin bolovani

acrobatie...

Trecem de un bolovan mai mare descoperit, după care valea începe să se lărgească şi … să se golească de zăpadă. Cel puţin până la  săritoarea cea mare aflată la confluenţa cu Comorile de Mijloc nu se mai vede decât un teren foarte friabil cu bolovani şi grohotiş. Eu şi Laviniu ne scoatem colţarii ca să nu ne rupem picioarele, în timp ce Radu îi păstrează, ca să nu mai stea după aceea să îi pună la loc. Am uitat să menţionez că la un moment dat s-a ridicat şi ceaţa şi s-a înseninat.

Saritoarea cea mare cu Perete Sudic al Clăii Mari in spate

Ocolim săritoarea cea mare pe pantele înierbate din dreapta cum coborâm şi după ce admirăm în stânga impresionantul Perete Sudic al Clăii Mari, ajungem la confluenţa cu Comorile de Mijloc. Zăpada lipseşte în continuare, aşa că se hotărăşte în sfârşit şi Radu să îşi scoată colţarii. Bine a  făcut, că peste câţiva metri aveam să ne trezim pe buza unei alte săritori mari pe care nu prea ne ţinea să o coborâm altfel decât în rapel. De fapt nici nu cred că aveai cum s-o cobori altfel, pentru că jos ar fi trebuit să sari cumva de pe perete pe limba de zăpadă, ca să nu cazi în rimaya formată între zăpadă şi stâncă.

Negăsind nici un piton, sau un punct mai bun de asigurare, Radu a montat rapelul pe după un copăcel uscat aflat pe partea stânga cum cobori. Pentru că semicoarda noastră nu ajungea să fie dată în două pe săritoare, am făcut rapelul pe semicoardă cu cordelină, pentru a o putea recupera la sfârşit. Am fost prea concentraţi la rapel aşa că am uitat complet că avem cu noi şi aparate de fotografiat.:-)

dupa primul rapel

al doilea rapel

Nu am mai mers mult pe zăpadă că am ajuns la cea de-a doua săritoare care consta într-un horn vertical pe care curgea apa şi în care era blocat un copac cu rădăcina în sus. Mai puseseră şi alţii asigurare pe aici, că am găsit o cordelină foarte bine înnodată de copac. Noroc că exersasem atâtea rapeluri în Cheile Orăţii, aşa că astea ni s-au părut floare la ureche. După porţiunea hornului trebuia să sari pe un pod de zăpadă pe care îl vedeai cât e de subţire… dacă nu nimereai sau se rupea podul te-ai fi trezit undeva pe dedesubt… Radu a sărit fără nici o treabă, dar noi nu ne-am riscat din cauza greutăţii (Laviniu) sau a morcovelii (eu) aşa că norocul nostru că a ajuns coarda ca să ne coborâm pe zăpadă fără să fie nevoie să sărim.

al treilea rapel  

Mai mergem un pic pe zăpadă şi iată cum apare o a treia săritoare, care în mod normal probabil că se abordează prin fereastra pe care o are. Însă acum ar fi însemnat târâşul pe un perete ud, noroios şi alunecos, care nu era nici atrăgător şi nici sigur… Nu găsim nici un punct de rapel, cu excepţia unui ditamai bolovanul pe care puteam să punem la nevoie o buclă mare de cordelină… Ar fi fost comic şi pentru cei care ar fi venit după noi, să vadă ditamai bucla pe după bolovan :-). Din fericire Radu a găsit o fisură bună pe dreapta cum cobori şi a bătut un piton (noroc că-l avea la el). L-am testat întâi să nu se mişte, am pus o cordelină prin el şi apoi am rapelat săritoarea. Ultima parte a fost foarte funny, pentru că nu aveai pe unde să o iei decât prin mijlocul cascadei „Zbuciumul Blestemat”, aşa cum a poreclit-o Radu :-). Măcar coarda noastră a fost spălată.

ultima saritoare de pe Comori

De aici încolo am mai dat de o ultimă acumulare de zăpadă la confluenţa cu Comorile Brânei, probabil resturile unei avalanşe după cum arăta, am mai trecut câţiva bolovani şi am ocolit pe pantele înierbate din stânga cum cobori ultima săritoare dinainte de poteca turistică.

Şi iacă aşa o vale pe care Radu estima că am fi coborât-o în 1h30 – 2 h am coborât-o în vreo 3h30 – 4h, poate mai mult decât ne-ar fi luat parcurgerea Brâului lui Răducu. Dar a fost mult mai interactiv şi educativ. 🙂