La Prejba, căsuţa din poveşti

26 03 2010

Weekend, 20 – 21 martie 2010
Locaţie: Munţii Lotrului
Participanţi: Dani şi Kiki, Nicu şi Adina,  noi
Durata: urcare – 6h, coborâre – 4h

Vineri dimineaţă ne făceam griji că suntem 7 care vroiam să mergem în Piatra Mare la două zile şi nu aveam loc într-o singură maşină. După-amiaza rămăseserăm doar 4, iar seara mai eram doar noi doi. Vremea se anunţa mult prea superbă în weekend ca să stăm acasă aşa că eram chitiţi să mergem oricum, numai că am fi preferat să mergem totuşi şi cu alţii, temându-ne de lenea ce ne apucă atunci când suntem singuri : ).
Pe la ora 20.00 vorbim cu Dani care ne spune că ei pleacă în Munţii Lotrului, la Cabana Prejba şi că ar mai avea loc şi pentru noi. Hmmm… din poze şi povestiri pare o plimbare lejeră de 3 ore… ce să facem… să dăm antrenamentul din Piatra Mare pe asta, să nu-l dăm… Până la urmă de ce nu? Hai să mai vedem şi alte locuri că în Piatra Mare, doar noi doi putem merge oricând să tragem de rucsaci.

După mai multe opriri pe drum parcăm maşina la porţile Hidrocentralei din Sadu şi plecăm în sfârşit în traseu pe la ora 13.30, ca adevăraţi oameni ai munţilor ce ne aflăm : ). Noi doi şi cu Dani eram care de care mai echipaţi, noi cu bocanci tehnici de iarnă cu care era o adevărată plăcere să mergi pe asfalt sau să urci prin covorul de frunze din pădure, iar Dani cu echipamentul de schi fond pe rucsac cu care era o adevărată plăcere să se prindă prin crengile copacilor : ).  În schimb eram la tricou şi pantaloni de vară, frumoasă combinaţie n-ai ce zice : )

Dacă jos era primăvară adevărată cu iarbă verde, broscuţe care se împerecheau peste tot şi păsărelele care ciripeau cât le ţineau plămânii, pe măsură ce urcam apărea din ce în ce mai multă zăpadă şi se lăsa încet încet frigul. Urcăm spre cabană pe Valea Juventului, întâi pe serpentine line printr-o pădure ce se pregătea să se trezească la viaţă, apoi pe un mini vâlcel scăldat în soare, probabil urma unei exploatări forestiere acum acoperită de zăpadă, de unde aveam privelişte spre Curmătura Măgurii şi spre valea Sadului. Urmează o urcare în traversare  prin pădurea înzăpezită, până ce o dată cu primele culori ale apusului ajungem la stâna de sub vârful Moma. Observăm fericiţi că pe pantele de sub vârf cresc o mulţime de pui tineri de brad ce ne dau speranţa unui viitor mai bun.

La stână era destul de frig, dovadă crusta îngheţată pe care o făcuse zăpada la suprafaţă, aşa că mai punem ceva haine pe noi, facem nişte poze plaiurilor de poveste şi pornim cu elan spre cabana care ar fi trebuit să se afle la jumătate de oră distanţă conform spuselor lui Dani. Înainte să intrăm iar în pădure mai urcăm o privire spre vârful Moma, care parcă luase foc acum la apus. Nu mai e mult până se lasă întunericul, aşa că încercăm să băgăm un pic viteză pentru a ajunge pe lumină la cabană.

Triunghiul albastru si urmele celor care urcaseră înaintea noastră ne ghidează conştiincioase până într-un luminiş în care urmele pornesc în două direcţii opuse. Aici se află şi un rest de stâlp de marcaj care probabil că o dată indica direcţia cabanei. O luăm la dreapta, pe unde mergeau şi cele mai multe urme şi în curând direcţia cea bună ne este confirmată şi de discretul triunghi albastru ce apare pe trunchiul unui copac. Aproape s-a întunecat şi a trecut şi jumătatea de oră „promisă” de Dani, aşa că ne aşteptăm să apară cabana din clipă în clipă. În dreapta noastră se vede printre copaci o lumină puternică de tot avem impresia că ar fi cabana acolo, însă probabil că este doar un alt apus superb.
Ieşim în sfârşit de tot din pădure şi nici urmă de cabană, sau de vârful la poalele căruia ne spusese Dani că ar trebui să fie cabana. În schimb vedem în şaua din faţă nişte cruci pe care le văzusem şi în pozele lui, care aveam impresia că se află între cabană şi vârf. Ah, doar n-om fi trecut de cabană şi acuma mergem liniştiţi spre vârf, ca să ne boscorodească toată lumea că i-am cărat degeaba până aici. Încercăm să comunicăm cu Dani dar nu ne înţelegem, aşa că ne oprim să-i aşteptăm.

Momentul este sublim… liniştea nu e tulburată nici măcar de adierea vântului, în dreapta se văd tremurând luminile Sibiului şi ale satelor dimprejurul lui, iar luna, deşi nu e lună plină e destul de puternică încât vezi în jur fără să ai nevoie de frontală. Totul e încremenit, îngheţat şi adormit de parcă timpul s-ar fi oprit în loc o clipă pentru noi… Nu îmi închipui cum ar putea exista o cabană pe aici pe undeva, mi se pare că nu s-ar potrivi deloc cu locul şi momentul o cabană cu oameni şi lumină în ea… Iar dacă am fi greşit drumul şi ar fi trebuit să ne întoarcem chiar n-aş fi regretat deloc, dimpotrivă… dacă vârful ar fi fost la cruci îndrăzneam să mă gândesc să urcăm până pe el înainte să ne întoarcem, dacă tot am venit până aici. Era mult prea frumos totul …

Ne ajunge şi Dani, ne spune că vârful Prejba (1744m) e în dreapta crucilor dar este şi el un pic nedumerit în legătură cu locul în care se află cabana, aşa că hotărâm să urcăm până la cruci să vedem ce e după şa. Până una alta şi urmele tot încolo duc, or fi ajuns ei undeva : ). Din şa vedem cabana mai jos în stânga, la limita pădurii, integrându-se complet în decorul de basm din această seară. Chiar nu mă aşteptam să găsim aici ceva atât de deosebit… mi se pare de-a dreptul superb, rupt dintr-o poveste… Din păcate însă, pe dinăuntru cabana se degradează încet încet, pentru că proprietarul nu mai are timp de trăit poveşti… iar George, cabanierul, nu poate decât să facă reparaţii minime pentru a o menţine în stare de folosinţă.

A doua zi ne întâmpină cu aceeaşi vreme superbă aşa că urcăm şi noi până pe vârf să admirăm Făgăraşii şi Cindrelul în toată splendoarea lor, apoi coborâm cu cabanierul şi cu Amicii Munţilor din Sibiu pe un traseu nemarcat ştiut de ei, pe undeva pe lângă Valea Plaiului. Chiar înainte de a da în Valea Sadului primăvara ne face o surpriză întâmpinându-ne cu un covoraş de gingaşe brânduşe. : )

Ce ne-a impresionat foarte mult pe drumul spre maşină, a fost faptul că deşi erau multe maşini cu oameni veniţi la picninc şi grătare nu am auzit decât din două muzică la maxim şi nu erau gunoaie. Adică în albia râului erau, ca pe majoritatea râurilor din România din păcate, însă pe pajiştile cu grătare şi maşini nu era mai nimic, ceea ce din păcate este foarte rar la noi. Nu face decât să ne bucure faptul că mai sunt şi zone cu oameni civilizaţi în România, care îşi cară gunoaiele şi le aruncă la tomberon în oraş.

 

Pozele lui Kiki si Dani aici:

 http://picasaweb.google.com/Dani.Florea/MTiiLotruluiCabPrejba2021032010#

Anunțuri