I.1. Poteci ignorate de turiştii obişnuiţi (Nepal)

9 02 2012

toată povestea şi harta aici

a. Din nou cu autobuzul (18.04.2011)

După două zile de re-acomodare prin Kathmandu ne urcăm de bună-voie şi nesiliţi de nimeni în autobuzul ce avea să ne ducă spre Dunche. Se preconiza un drum lung de 120 km pe care aveam să-l parcurgem în vreo 8-9 ore, un drum se pare mult mai înfiorător decât cel dinspre Jiri. Pe un astfel de drum ni se părea cam periculos să mergem pe autobuz aşa că vorbim din timp pentru a ne rezerva bilete în faţă, unde speram să fie mai aerisit şi să miroasă mai puţin a vomă. Oricum, spre liniştea noastră ni se spune că pe autobuz nu va merge nimeni, căci pe acest tip de autobuz nu este voie.

După cum ştim deja, în cultura estică este cât se poate de normal să zici una şi să  faci alta, aşa că nu ne mirăm deloc când aflăm că de fapt avem locuri fix în fundul autobuzului, acolo în spate unde sunt 5-6 locuri pe banchetă.:) Iar pe autobuz, peste grămada de bagaje se află şi o grămadă de oameni, dar nu, nu e nimeni, că n-au voie să meargă pe autobuz.:) Din fericire ajungem printre primii în staţie, aşa că bagajele noastre măcar se află la fund, nefiind la îndemâna potenţialilor hoţi.

Prima parte a drumului este foarte ok, asfaltată şi expusă ca drumul spre Jiri, singurele distracţii fiind praful care ne intră peste tot şi butoiul cu cherosen şi butelia de aragaz care călătoresc alături de noi în autobuz. Pentru diversitate, un copil şade pe butoi cu o pungă de plastic neagră prinsă cu torţile de urechi, ca să poată vomita liniştit când îi este rău:). În rest, ca la noi într-un autobuz de ţară, doar că aici se mai fac mişcări şi permutări şi deasupra, nu numai în interiorul autobuzului.

Drumul devine prost spre foarte prost pe ultimii kilometrii înainte de Dunche… Un drum de pământ şi piatră săpat în coasta dealului, fără parapet şi pe alocuri cu porţiuni foarte proaste, de ai impresia că o să te duci în prăpastie ca autobuzul pe care l-am văzut mai devreme căzut undeva în vale. În anumite porţiuni drumul este rupt după musonul trecut şi autobuzul scârţâie, pocneşte şi se zguduie din toate încheieturile când trece, de zici că acum se dezmembrează. Nu vrem să ne gândim ce fac cei de sus… Unele porţiuni sunt refăcute cu un fel de pietriş, aşa că şoferii bagă viteză pe curbele strânse… rezultatul? Accident cu o camionetă ce vine din faţă… Din fericire nu păţeşte nimeni nimic, doar un far al autobuzului se sparge, iar noi pierdem vreo două ore până vine poliţia şi se stabilesc vinovaţii.

Germanii care stăteau pe locurile din faţă coboară şi pleacă pe jos, deşi aveau de mers câteva ore bune până în Dunche… probabil că a fost prea mult pentru ei drumul ăsta:). Şi tare rău n-au făcut căci ultima porţiune a fost şi mai palpitantă… Ghidul care stătea lângă noi ne povestea cum în timpul musonului treceau pe aici legaţi în coardă peste torentele ce curgeau la vale… Iar cabanierul unde am dormit ne-a spus cum patronul lui n-a trecut pe acolo 3 luni în timpul musonului… Nu-i de mirare că drumul arată aşa cum arată…

După 10 ore ajungem în sfârşit în Dunche (1950m) o dată cu ultimele raze de lumină şi ne chinuim să găsim cazare. Rămânem cam dezamăgiţi căci toţi spun că au apă caldă dar de fapt nu au, sunt cam morocănoşi pentru nişte nepalezi, iar preţurile sunt cam „mari”  – 3-4 euro/cameră. Aveam tone de praf pe noi de pe autobuz şi chiar vroiam să facem un duş. Până la urmă găsim spre capătul opus al satului, pe dreapta, cabana Hotel Himalayan Legend unde negociem două camere duble cu baie în cameră şi apă caldă la preţul de 2,5 euro/cameră.  Iar oamenii sunt foarte drăguţi şi de treabă. Bineînţeles că seara mâncăm dal bhat (all you can eat) care ne costă 1,8 euro.

b. Dunche – Brabal (19.04.2011)

Ne trezim pe la 7 dar pentru că vremea este cam nehotărâtă, după ce mâncăm mergem să trimitem nişte emailuri. Când terminăm se pune şi ploaia aşa că o lălăim pe la cabană, aşteptând să se oprească. Pe la 12 apare soarele şi după ce luăm şi prânzul o luăm agale pe drum spre Thulo Barkhu. Pe aici merge şi autobuzul cu care am venit noi, spre Syabrubesi, dar am preferat să mergem pe jos pentru că am înţeles că drumul e şi mai rău decât cel până în Dunche şi nu mai aveam chef de emoţii şi praf.

Drumul pe care mergem, un fel de forestier de la noi, se află în plin proces de modernizare… Femeile stau pe margine şi sparg manual pietre sau împletesc manual sârmă, pentru a construi apoi tot manual parapeţii de protecţie… Privirile ne sunt atrase de primii copaci de rododendron roşii înfloriţi şi de satele în terase de pe versanţii opuşi. La un moment dat ne depăşeşte un autobuz plin în spate cu cuşti de găini şi cu oameni pe acoperiş şi pe scară… Ne întreabă dacă nu vrem să urcăm şi noi!:)))

Peste vreo oră jumate ajungem în prima localitate, Thulo Bharkhu. De aici părăsim drumul şi urcăm spre şcoala satului, iar apoi continuăm să urcăm pe o scară din pietre… tipic nepalez, scări, scări, scări…:). După aceste urcări abrupţele ne afundăm în frumoasa pădure de pini şi rododendroni, pe unde poteca continuă ascendent pe curbă de nivel. Din loc în loc ne bucurăm de câte un rododendron roşu înflorit sau mergem pe covoare de petale de rododendron. Unii abia înmuguresc, alţii s-au trecut deja… nu prea înţelegem cum vine asta, dar nici nu ne batem prea mult capul:). În afară de noi şi de cele două femei care şedeau în faţa casei izolate în pădure de la Dau Danda  nu ne mai întâlnim cu nimeni. Ruta nu e prea turistică, căci majoritatea turiştilor care pleacă spre Langtang pornesc din Syabrubesi, nu mai „pierd” timpul pe acest traseu.

Mai întâi începe să picure şi apoi să toarne cu găleata. Ne adăpostim sub un copac dar nu prea pare să se oprească, aşa că nu prea avem de ales decât să continuăm. Peste vreo două ore după ce am plecat din Thulo Bharkhu ajungem muraţi în cătunul Brabal (2200m). Găsim nişte lodge-uri la intrarea în sat dar numai unul este deschis, iar sala de mese arată ca un depozit prăfuit. Mergem un pic mai sus, la un lodge pe care îl văzuse Laviniu din potecă şi care arată mult mai bine, Hotel Tibet Mountain View.

Camerele de oaspeţi sunt noi şi impecabile, iar proprietarii par foarte de treabă. În plus, printre norii care încep să se spargă se întrezăreşte o privelişte de vis, mai jos de cabană se află o fostă mănăstire budistă, iar pe lângă cabană e plin de rododendroni înfloriţi… Am venit să ne simţim bine şi să ne relaxăm, aşa că ignorăm planul de acasă şi rămânem aici. Camerele arată aşa bine încât nu mai avem chef să negociem cei 2 euro/cameră pe care ni-i cer. Şi-aşa probabil că nu vin prea mulţi turişti pe aici.

Cina este excelentă, gătită cu legume şi ouă din ogradă, iar milk tea-ul cu lapte de la văcuţele care îşi au grajdul lângă cabană este delicios. Da, ne place să mâncăm şi ne era dor de bunătăţile nepaleze:). Evident că mâncăm iar şi dal bhat, căci de data asta ne-am propus nici o zi fără dal bhat, ca nepalezii.

c. Brabal – Thulo Syabru – upper Renche (20.04.2011)

Suntem harnici şi ne trezim pe la 5.30 ca să vedem răsăritul. Priveliştea de la geamul cabanei spre masivul Ganesh Himal întrece toate aşteptările, iar muzica tradiţională pe care au pus-o proprietarii cabanei când ne-au auzit mişunând ne transpune într-o atmosferă de vis. „Dovada” o găsiţi aici: http://www.youtube.com/watch?v=g4n8H06RR7c.  Nu ne mai grăbim niciunde, vrem să ne bucurăm de fiecare clipă, aşa că lenevim prin curte admirând frumoasele privelişti, vizităm vechea mănăstire şi căsuţele tradiţionale ale satului de dedesubt, ne bucurăm de culoarea vie a rododendronilor şi de razele blânde ale soarelui. Am sta vreo două zile pe aici dacă am fi pensionari.:)

Savurăm micul dejun afară la soare, atrăgând atenţia localnicilor care au început să se perinde prin zonă. Or fi aflat că sunt străini în sat şi ies pe „uliţă” ca la noi. În jur de ora 9 observăm că s-au uscat complet şi rucsacii şi toate hainele care se făcuseră fleaşcă ieri, aşa că pornim din nou la drum. Continuăm prin pădurea de rododendroni şi bambus, bucurându-ne de priveliştea lui Ganesh Himal şi a munţilor dinspre Tibet, precum şi de rododendronii roşii înfloriţi.

Într-o oră ajungem în Thulo Syabru şi o tanti care ne atrage atenţia că am luat-o spre Gosainkund în loc s-o luăm spre Langtang, ne invită să bem un ceai la lodge-ul ei. Thulo Syabru (2260m) este superb plasat pe un picior despădurit de unde ai privelişte în toate părţile. Păcat însă că se află la punctul de intersecţie a două mari trasee şi astfel e cam aglomerat, iar  lodge-urile sunt înghesuite unele în altele. Suntem bucuroşi că aseară am dormit în Brabal şi nu am mai venit până aici. Dar pe terasă, la soare, e tare frumos, aşa că după ceaiuri mai luăm şi ceva de mâncare, că doar în câteva zile vom ajunge la altitudine şi trebuie să ne alimentăm corespunzător:).

Aproape de prânz ne punem iar în mişcare, că deh, până acum mai mult am stat decât am mers, iar în ritmul ăsta nu mai ajungem nicăieri. Coborâm uşor spre valea râului Gopche, printre lodgeurile şi terasele din Thulo Syabru, admirând  mani walls şi steguleţe de rugăciune budiste. Apoi, după ce mai pozăm nişte rododendroni roşii şi ne bucurăm de senzaţiile oferite de podul suspendat o luăm în sus prin pădure, căci pentru a ajunge în valea Langtang trebuie mai întâi să trecem o muchie. Urcarea şi coborârea până în Pairo (1800m), aflat pe firul văii, sunt destul de enervante, nu atât din cauză că sunt destul de abrupte iar noi destul de neantrenaţi după o iarnă în care am stat mai mult pe schiuri decât pe bocanci, dar mai ales din cauza faptului că afară sunt 31 de grade, temperatură cu care nu suntem încă obişnuiţi…

Faţă de poteca de dimineaţă, pe care n-am fost decât noi, pe aici ne întâlnim cu grupuri, grupuri care se întorc din Langtang şi vor să continue spre Gosainkund. E destul de enervant şi obositor, aşa că o dată ajunşi pe valea Langtang ne oprim la primul lodge care ne iese în cale să bem un ceai, căci simţeam că dacă nu ne răcorim aveam să murim topiţi:). Am înţeles că pe aici ar fi şi nişte izvoare termale, pentru cei interesaţi.  După vreo jumate de oră de pauză plecăm pe la 14.30, de data asta ştiind că de-acum încolo, pentru următoarele zile, ne aşteaptă doar urcare pe firul văii Langtang.

Nu ne grăbim deloc, ca să nu murim de cald, dar şi pentru că citisem în ghid că de aici încolo pădurea este populată de maimuţe langur. La început nu prea le vedem, căci era probabil prea cald şi pentru ele, dar pe măsură ce se lasă răcoarea încep să se alerge prin copaci şi prin tufişuri, spre încântarea noastră. Din păcate însă stau destul de ascunse prin vegetaţia deasă şi nu prea reuşim să le prindem pe aparatul foto. Dar tare drăguţe mai sunt cum se zbenguie pe acolo. Şi vedem chiar şi un alt tip de maimuţă, un fel de babuin care se răţoieşte la noi de jos de pe malul râului, deşi abia ne vede.:)

Varietatea de vegetaţie şi senzaţia de sălbăticie de pe valea Langtang ne surprind mai mult decât ne-am fi aşteptat. Malul pe care mergem noi este puţin abrupt şi acoperit de o vegetaţie foarte bogată, o pădure deasă prin care au crescut multe alte tufişuri şi liane, de zici că ne plimbăm prin junglă. Iar pe malul opus se zăresc pereţi stâncoşi plini de cactuşi imenşi şi tufe de aloe gigant, de zici că te afli la malul Mării Mediteraneene.

Pe la 15.50 facem o altă pauză de jumătate de oră în Bamboo (1930m), unde bem nişte ceaiuri şi mâncăm o supă, ca să mai avem un pic de energie. Apoi ne continuăm drumul, de data asta pe o răcoare plăcută de care vrem să profităm cât mai mult posibil. Deşi mergem tot numai prin pădure, peisajele ne surprind în continuare când variază de la păduricea tânără de bambus crescută în albia râului Dangdung, la copacii de rododendron roz şi vegetaţia uscată de cactuşi, stejari şi urzici pe care o găsim după ce trecem pe malul nordic al râului Langtang. La ora înserării maimuţele se aleargă în faţa noastră pe potecă…

Pe la ora 18 ajungem la lodge-ul „Hotel Ganesh View” din upper Renche (2470m). Găsim camere, ne plac şi proprietarii şi atmosfera, aşa că hotărâm să dormim aici. Citisem în ghid că 15 minute mai sus, la Changtang (Lama Hotel), se aflau mai multe lodge-uri, dar acolo era mai turistic şi evident, mai aglomerat. De asemenea, mai găsiserăm vreo două lodgeuri şi în lower Renche, dar nu prea ne-a plăcut atmosfera. Prima dată când am venit în Nepal am stat la lodgeurile mai mari şi mai cunoscute, ca să fim siguri că e totul ok. De data asta am ales să stăm la cele mai mici şi mai puţin turistice, unde proprietarii par oameni de treabă. Ca şi cum am alege în România între a sta la un hotel cu angajaţi sau la o pensiune micuţă, în care lucrează cei din familia care o deţine.

Camerele le-am negociat la câte un euro, iar duşul solar gratuit, o adevărată binecuvântare după cât am transpirat în cursul zilei. Şi a fost extra fierbinte pentru toţi 4, cu adevărat „the best shower in Langtang”, aşa cum scria şi pe el.

continuare

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: