Königsjodler Klettersteig
Duminică, 26 iulie 2009
Localizare în Alpi: Alpii Orientali -> Grupa Alpilor Calcaroşi de Nord ->Subgrupa Berchtesgaden -> Masivul Hochkönig
Punct de plecare: Austria -> prov. Salzburg -> loc. Dienten am Hochkönig -> înainte de Şaua Dienter se află parcarea cabanei Erich Hütte
Grad: D+ (Foarte Dificil +)
Durata oficială a traseului (1 zi) : 2h30 până la intrare (950 m dif. niv.), 5h30 pe klettersteig (600m dif. niv.), 3-4h coborârea pe Birgkar (1550 m dif. nivel)
Durata traseului pentru noi (2 zile) : 2h30 până la intrare (950 m dif. niv.), 7 h pe klettersteig (600m dif. niv.), 1h până la Matrashaus (100m dif. niv.) + 10 h coborârea la maşină pe la Arthurhaus a doua zi (1700 m dif. nivel)*
Timpul record de parcurgere a Klettersteig-ului – 45 min, conform povestirilor cabanierilor:)
* ATENŢIE: Diferenţele de nivel sunt calculate ca diferenţa între altitudinea punctului de plecare şi a celui de sosire. Pe traseu sunt multe urcări şi coborâri care măresc considerabil diferenţa de nivel parcursă efectiv.
În vacanţa pe care am petrecut-o în Alpi în 2007, ne-am pierdut undeva după oraşul Salzburg şi în loc să continuăm pe valea râului Salzach, ne-am trezit la poalele unui munte superb şi care părea total innacesibil cu turnurile şi pereţii săi de piatră. Acasă am aflat că acel munte avea un nume pe măsură, Hochkönig (Înaltul Rege) şi dintr-un filmuleţ pe youtube: http://www.youtube.com/watch?v=8vOsw86f8XE ne-am dat seama că pe una din crestele sale mergea traseul de klettersteig Der Konigsjödler (Iodlerul Regelui). După încercarea nereuşită din 2008 dorinţa noastră de a face acest traseu a devenit şi mai mare, chiar la un moment dat ne gândeam să facem o tură de 4 zile în Austria doar pentru a face Konigsjödler. Ieşirea de 4 zile s-a transformat într-un concediu de 3 săptămâni 
, dar motivul principal al concediului a rămas tot Konigsjödler.
*
Sâmbătă, 25 iulie 2009, la ora 19, ajungem din nou în parcarea cabanei Erich Hütte (1330m) “tabăra de bază Konigsjödler”, cum ne place nouă să o „alintăm”. Deşi norii din care a plouat toată ziua acoperă încă cerul, aici sunt deja câteva maşini pe lângă care mişună vreo 15 oameni. Atmosfera nu diferă cu mult faţă de anul trecut: unii mănâncă, alţii îşi pregătesc echipamentul, unii stau de vorbă sau citesc o carte. În aer pluteşte emoţia şi speranţa zilei de mâine.
Se anunţă o fereastră de vreme perfectă pentru următoarele două zile, de asta am bătut şi noi 250 de km înapoi din Tirol până aici. Ne întrebăm dacă via ferratele scurte dar destul de dificile pe care le-am făcut în ultima săptămână ne sunt de ajuns pentru a încerca Konigsjödler-ul. Ne întrebăm dacă în cele două zile de pauză din cauza vremii proaste nu cumva ne-am pierdut puţina condiţie fizică dobândită în ultima săptămână de klettersteig. Sau poate tocmai această pauză ne va fi de folos că acum suntem foarte odihniţi… Nu avem de unde şti când şi dacă va mai fi o astfel de fereastră de vreme perfectă în cursul vacanţei noastre, aşa că nu ne permitem să o ratăm…
Ne pregătim şi noi echipamentul, mâncăm bine ca să avem energie mâine, ne mai uităm o dată pe descriere încercând să ne amăgim că traseul nu e chiar aşa greu cum pare. Ne tot uităm şi la norii care acoperă încă cerul, gândindu-ne dacă într-adevăr se vor adeveri prognozele şi vremea se va îmbunătăţi. Imediat cum se lasă seara încep să se întindă scaunele maşinilor, prelatele, izoprenele, sacii de dormit şi chiar şi un cort… Apoi se lasă brusc liniştea… mâine e ziua cea mare a ascensiunii şi ne culcăm toţi devreme… Parcă ne-am pregăti să urcăm Mont Blanc-ul sau Everestul, nu să facem un traseu de klettersteig…
*
La 4.30 sună ceasul. A fost una din puţinele nopţi din ultimii ani în care am dormit oarecum mai prost din cauza emoţiilor. Pe afară se aud mişcări, semn că cei mai harnici deja se pregătesc de plecare. E un frig crunt şi noi suntem şi mai leneşi din fire, aşa că mai stăm un pic prin saci… După un timp ne dăm seama că se face târziu şi trebuie să ne trezim. Încercăm să mâncăm ceva dar mâncarea intră cam forţat în stomac, nu ne dăm seama dacă din cauza orei prea matinale sau din cauza emoţiilor. Când se face 7 vedem că aproape toţi ceilalţi au plecat şi ne urnim şi noi. Cerul este perfect senin, doar câteva vârfuri mai fumegă ceaţă în jurul lor.
Urcarea celor cca. 1000 m diferenţă de nivel până la intrarea pe klettersteig mi se pare mult mai solicitantă decât anul trecut. Plus că am şi o stare ciudată, pe de-o parte mi-e cald cu polarul pe mine, dar dacă îl dau jos mă ia cu frisoane. Or fi emoţiile, o fi un început de răceală… cine-o şti… După vreo 2 ore jumătate ajungem în Hochscharte (2283m), şaua în care ai ultima şansă de relaxare înainte de a intra pe klettersteig. Ne echipăm, mâncăm nişte ştrudel cu brânză austriac şi pe la 10 pornim pe Königsjodler-ul cel mult visat.
Traseul începe cu urcarea pe primul turnuleţ al crestei – Flower Tower (Turnul de Flori) şi e „tare” de la început, primul pasaj fiind gradul D şi un pic surplombat… Anul trecut m-am chinuit mult aici până să trec, dar acum l-am trecut destul de uşor, Laviniu ajutându-mă doar schimbându-mi caraba la cui. După acest punct dificil căţărarea până pe vârful turnului este mai lejeră (C). Urmează o creastă dreaptă, uşoară (B) şi apoi se coboară de pe turn într-o mică şa, de unde se vede impresionant Hochscharte şi creasta pe care tocmai am venit. Vedem şi traseul Birgkar, pe unde se coboară, şi ne bucurăm că e mai puţină zăpadă decât anul trecut.
Continuăm cu urcarea pe cel de-al doilea turn, Mühlbacher Turm, care e cotat C/D. Prima parte e destul de uşoară cu multe prize pentru mâni şi picioare, dar cea de-a doua parte îmi aduceam aminte de anul trecut că era un perete spălat, fără trepte, în care trebuie să te tragi în cablu… Cu cât mă apropii, cu atât îmi bate inima mai tare… anul trecut am avut mari probleme la partea asta mai grea şi ne-am întors… Dar se pare că traseele pe care le-am mai făcut între timp şi cocoţul din Bulgaria îşi spun cuvântul, că acum urc fără probleme acel perete, care se dovedeşte a nu fi chiar aşa spălat cum mi-l aminteam eu… Cumva m-am liniştit… am trecut uşor de cele două obstacole care ne-au întors anul trecut… de-acum fie ce-o fi…
Traseul nu merge chiar până în vârful turnului şi după acest perete mai dificil continuă cu o traversară aeriană pe care cablul pus mai ciudat (credem că era un cui rupt) te cam dezechilibrează. Apoi urmează Jungfrauensprung (Saltul fecioarei) peste Canionul Via Mala care se desface sub picioarele tale şi peste care trebuie să sari, prins fiind de cablul care se află deasupra ta. Pentru cei lungi de picioare nu e foarte greu, însă cei mai mici trebuie să se întindă la maxim, sau chiar să facă un pic de balans dacă sunt prea mici .
Continuăm pe încă o traversare scurtă şi apoi începem urcuşul pe Teufelsturm (Turnul Diavolului), prin Porti Sport Diretissima (C) – un perete aproape vertical şi cam fără trepte de fier. Nu este foarte greu, pentru că prizele se găsesc din plin, în schimb se vede atât de mult jos sub tine încât eu una nu am avut curajul să iau mâna de pe cablu.
Turnul îşi merită din plin denumirea, pentru că dacă nu ţi-a stat inima la urcare de emoţii, poate îţi stă la coborârea din vârful lui (C/D), pe un perete vertical, foarte expus şi spălat, dar din fericire dotat cu trepte. Aceste trepte se termină la podul de cablu lung de 5m, Kranabetter-Steg, ce trece peste Teufelsschlucht (Canionul Diavolului). Interesante senzaţiile pe care le trăieşti când mergi pe cablul suspendat deasupra prăpăstiilor, care se cam clatină sub greutatea ta . Deja ne-am obişnuit cu succesiunile de urcări, traversări, sărituri, urcări, coborâri, majoritatea aeriene şi expuse, aşa că Lehner Traverse (B/C) şi coborârea expusă şi fără trepte ce urmează (C) deja nu ni se mai par aşa înfiorătoare.
Mai parcurgem o porţiune neasigurată uşoară, urmată de o urcare mai lejeră (B/C) pe creasta celui de-al 4 lea, sau al 5 lea? turn, şi ca să nu ne plângem cumva că am început să ne plictisim pe aceste porţiuni mai „domoale”, iată că ajungem la Flying Fox (Vulpea Zburătoare) (mă întreb de unde şi până unde vulpe).
Flying Fox este un cablu întins pe deasupra canionului Sallerriss, pe care te dai ca pe tiroliană. Noi eram dotaţi cu nişte carabe de oţel cu care să ne prindem de cablu şi să ne tragem în mâini, cum am văzut că făceau cei din filmuleţ, dar am avut surpriza să găsim instalat un scripete, aşa că l-am folosit pe acela (nu ştim dacă este întotdeauna acolo). Tiroliana poate fi ocolită şi prin coborârea în Sallerriss şi urcarea pe partea opusă (C/D), dar de ce să ratezi sentimentele trăite când eşti agăţat în aer de acel cablu, cu tot golul de 1000-1500m sub tine ? Sfat pentru cei care vor ajunge pe acolo – când vă prindeţi de scripete/ de cablu cu caraba faceţi anoul cât mai scurt, ca să vă puteţi ţine şi cu mâinile de cablu pentru a vă controla viteza.
Tiroliana se continuă cu o urcare lejeră (B) pe Teufelshörndl (Coarnele Diavolului) (2.522m), numai bună ca să-ţi tragi sufletul pentru ceea ce urmează: coborârea expusă pe Creasta Brückner (C) şi înlănţuirea de urcări şi coborâri de pe Creasta Dienten (C/D), care e ascuţită şi îngustă ca o lamă de cuţit . Practic aceste creste cred că sunt cele mai expuse porţiuni de pe tot traseul, aici fiind realizată şi partea din filmuleţ în care te ia cu ameţeală când vezi pe unde merg băieţii. Este superb, deşi în anumite porţiuni nu îţi e prea la îndemână să stai chiar drept uitându-te în hăurile care se deschid de-o parte şi de alta a crestei pe care abia îţi încap picioarele unul lângă altul.
Totul este măreţ în jurul nostru şi ne face să ne simţim atât de mici şi de neînsemnaţi faţă de natura care ne înconjoară… “Escalada unei creste este cel mai nobil traseu de alpinism ; în comparaţie cu un horn sau chiar cu un perete, îţi dã impresia cã pluteşti în văzduh, cã eşti o pasãre şi încerci din plin fericirea de a trãi.” (Ionel Coman) Iar priveliştile sunt aproape imposibil de descris în cuvinte. În spate toate turnuleţele pe care le-am parcurs se conturează pe fundalul crestelor înzăpezite ale masivelor Hohe Tauern şi Glockner. În faţă ne întâmpină impunătorul turn Kummetstein pe care se văd mici punctuleţe colorate ce se chinuie să-l urce şi care îţi dă fiori la gândul că în curând vei fi tu punctuleţul colorat pentru cei din spate. În stânga ne bucurăm de prăpăstiile ce coboară spre Erich Hütte, iar în dreapta, pe la baza klettersteig-ului, se vede coborârea de pe Birgkar în totalitatea ei – o faţă abruptă cu praguri de stâncă peste care este aruncat un grohotiş extrem de instabil şi friabil, cu câteva limbi de zăpadă în partea superioară care trebuie traversate. Arată destul de urât coborârea (friabil, instabil, expus) iar strigătele aproape continue de „Steeein schlaaaag!!!” (Piatrăăăă!!!), omuleţii cu căşti pe cap care alunecă la vale pe zăpadă sau pe grohotiş şi pietrele care se rostogolesc spre ei ca bila spre popice ne fac inimile să se strângă la gândul că va trebui să coborâm şi noi pe acolo, deşi avem şi colţărei şi pioleţi şi cordelină de 30 m.
Dar coborârea va fi problema zilei de mâine, aşa că strângem gândurile negre şi le izolăm într-o cămăruţă, concentrându-ne la klettersteig-ul nostru, din care nu ajunsesem nici măcar la jumătate. Parcurgem Bosch-Promenade, o creastă tot expusă dar mai uşoară (~B), după care urmează o scurtă coborâre expusă şi dificilă (C/D) care ne scoate într-o strungă. Aici s-ar afla şi o coborâre de urgenţă, dar noi n-am văzut nici un loc plauzibil de o coborâre, aşa că n-aş recomanda să se bazeze cineva pe aceasta. Ca şi ieşirile de urgenţă de pe Arlberger Klettersteig, probabil că dacă fulgeră în jurul tău o găseşti, dar altfel mai bine e să faci abstracţie de ea .
Din strungă urcăm până la baza turnului Kummetstein pe un grohotiş la fel de nasol ca cel de pe Birgkar, la început cu asigurare (A/B) şi apoi neasigurat. Reuşim să găsim totuşi o piatră bine înţepenită pe care ne aşezăm pentru câteva minute de relaxare şi pentru două guri din acelaşi ştrudel austriac cu brânză. Adevărul că şi aveam nevoie de o pauză după 3h30 de klettersteig în care ne-am oprit doar pentru poze sau pentru respiro înainte/după pasajele cu cântec . O parte din cei care veneau după noi ne-au depăşit încet încet, aşa că momentan suntem doar noi şi doi unguri care încearcă să se împace cu gândul că n-au găsit ieşirea de urgenţă şi trebuie să continue:).
Cu forţe noi pornim pe Franz’l Fantastica (D), urcarea cea lungă şi grea în peretele vertical ce duce pe vârful Kummetstein (2.772m). De jos părea că sunt trepte şi că singura problemă este expunerea, însă la faţa locului ne-am dat seama că treptele sunt doar în dreptul cuielor unde trebuie să schimbi caraba, în rest căţărare liberă pe un perete ce nu excelează în prize. În plus dacă te uiţi în jos, vezi tot grohotişul de pe Birgkar şi punctuleţele colorate ce se chinuie să coboare. Trăim aceeaşi senzaţie ca în pereţii de căţărare din Bulgaria, singura diferenţă fiind faptul că acum aveam sub noi mult mai mulţi metri de vid şi că prizele erau destul de mari ca să nu fie nevoie de papucii pe care îi aveam prevăzători în rucsac.
Oboseala acumulată în cele 6h30 pe care le-am făcut până aici, lungimea peretelui şi dificultatea căţărării au făcut din această porţiune cel mai greu pasaj al traseului. Dacă până acum poate mai aveam dubii că am greşit anul trecut când am decis să ne întoarcem, ne-am dat seama că de fapt a fost cea mai bună decizie. Dacă nu te descurci de la început pe prima parte a traseului, mai bine te întorci, că partea cea mai grea abia la sfârşit vine, când şi-aşa eşti obosit de efortul depus până atunci. Şi hai să zic că dacă s-ar termina traseul pe vârful Kummetstein, aşa cum pare de jos, poate ar merge, dar după ce ajungi pe vârf mai ai o creastă, o coborâre, încă o urcare D pe care o faci mai mult la cablu din lipsa prizelor, şi încă o creastă lungă până pe vârful unde se termină într-adevăr traseul. Königsjodler este un klettersteig care impune respect şi pe care nu e indicat să încerci să-l „păcăleşti” că s-ar putea să iasă destul de rău.
Urcarea acestui perete ne-a luat aproape o oră (mie, că Laviniu m-a aşteptat cel puţin 15 min), timp în care ne-au depăşit şi cei doi unguri, au tăcut şi cei de pe Birgkar, iar cei care au apărut în spatele nostru erau la distanţă prea mare ca să-i mai auzim. Aşa că pe vârf ne-am trezit doar noi doi, furnicuţe suspendate pe aceste stânci uriaşe, fără problemele şi grijile mărunte şi inutile din viaţa de zi cu zi. Ce combinaţie interesantă de plăcere, efort, concentrare şi frumuseţe, dar şi puţină frică! Ce senzaţie plăcută!
Am rămas surprinşi să vedem cât mai era până la final, deşi ne uitasem de multe ori pe topo-ul traseului. Mai avem de parcurs două bucăţi sănătoase de creastă, despărţite printr-o strungă. Uitându-ne la ceas am văzut că era în jur de ora 15, ceea ce însemna că deja trecuseră cele 5 ore prevăzute în descrierea traseului şi noi mai aveam mult până la capăt… Însă nu aveam nici o grabă căci ne propusesem să dormim la Matrashaus indiferent de cât de devreme am fi ajuns, iar până la lăsarea întunericului mai erau muulte ore.
Mai întâi am mers pe o creastă uşoară (A/B) şi frumoasă care se continua cu coborârea în strungă – Brandner Abfahrt (C). Cum ultima bucată de creastă începea iar cu un perete D, ne-am luat o nouă pauză înainte. Şi-aşa de-acum nu mai aveam nici un stres că nu ajungem în timp util sus, aşa că am zis să ne mai şi relaxăm un pic. În timp ce stăteam cocoţaţi pe o platformă un pic deasupra potecii, ca să ne poată depăşi cei care între timp ne prinseseră din urmă, mi-am dat seama că mă cam usturau mâinile… Fusesem atât de concentrată la traseu încât nici nu mi-am dat seama că a bătut soarele toată ziua şi eu nu mă dădusem cu emulsie… se pare că m-am dedicat cu totul Königsjodler-ului şi că n-am mai simţit nimic în afară de el.
Ne băgăm şi pe urcarea pe ultima creastă, un perete greu, cu puţine prize şi trepte doar unde schimbi cablul, dar din fericire scurt, astfel încât cu două trei sforţări reuşim să trecem şi de el. De-aici încolo ar trebui să fie mai uşor, singurul pasaj greu fiind un C/D scurt, restul fiind C sau A/B. Totuşi mâinile şi picioarele mele se resimţeau din plin după tot efortul de până atunci, aşa că m-am mişcat destul de greu pe această ultimă porţiune, cu un mic oftat de fiecare dată când mai dădeam de câte un pasaj în care trebuia să mă ţin în cablu sau să mă caţăr mai mult. Între timp m-au mai depăşit vreo 2-3 persoane, de mă gândeam că „închidem” şi Königsjodler-ul aşa cum ne-am obişnuit de pe celelalte trasee .
La ora 17 ies şi eu pe vârful HoherKopf (2875m), unde Laviniu mă aştepta deja dezechipat… Mă copleşesc priveliştea platoului stâncos, înzăpezit, a cabanei agăţată pe stânci la 2.941 m şi bucuria că am făcut împreună Der Königsjodler… Ameninţarea cu bătaia dacă încep să plâng 
îmi alungă emoţiile, aşa că mă dezechipez, ne trecem în carneţelul de vârf, mai facem încă treizeci de poze în jur, ne felicităm reciproc cu ungurii ai căror coechipieri au apărut la scurt timp după noi, ne blindăm împotriva vântului şi pornim fericiţi spre cabana Matrashaus, care se află pe vârful Hochkönig (2941m). Pare la o aruncătură de băţ numai că după oboseala de pe klettersteig ne mişcăm mai greu, aşa că Laviniu ajunge cam în 45 de minute, faţă de cele 30 min menţionate în descriere, iar eu cam după o oră şi un pic.
La cabană suntem un pic dezorientaţi… Găsim camera unde se lasă bocancii, întrebăm pe cineva dacă cele câteva perechi de papuci de acolo sunt ale cabanei, încercăm să ne găsim unii cât de cât potriviţi (erau vreo 5 perechi care de care mai dubioşi şi mai stricaţi:), recomand aducerea papucilor de acasă pentru cine are unii uşori) şi apoi mergem la recepţia-bucătărie să vedem cum facem cu cazarea. „Do you speak English?” „Hmm, not really”, ne răspunde tânăra care serveşte turiştii cu mâncare. Pfiuu, acum e acum, cum se zicea la pat în germană? Dar până să găsim o modalitate de comunicare mi se pare că fata pronunţă nişte cuvinte în limba română… oare aşa de obosită sunt că am halucinaţii? „Vorbiţi cumva româneşte?” … mirarea lor… „Da, sunt româncă” … mirarea noastră Uau! Ce surpriză aici la peste 2900 de metri… şi nu e doar o româncă, mai e şi sora ei cu care vorbise de am auzit noi că vorbeşte româneşte…
Păi de-acum ne înţelegem de minune, ne dă două paturi, ne spune că ne poate da şi ceva de mâncare din ce mai au pe acolo dacă vrem (comanda pentru cină trebuia făcută cam până în ora 17), ne spune şi celelalte reguli ale cabanei (trebuie să anunţăm de seara dacă vrem micul dejun şi apă potabilă pentru a doua zi). Rămâne un pic surprinsă când o întrebăm dacă membrii Clubului Alpin Român au reducere la cazare, pentru că nu mai fuseseră români pe acolo, dar şeful îi confirmă că ne dă reducere – nu am înţeles dacă ne dădea reducerea pentru că eram primii români acolo sau pentru că chiar dădeau reduceri membrilor CAR. Un loc la priciuri ne-a costat 10,5 euro/pers, cu reducerea de membrii CAR (fără reducere ar fi fost 14 euro/pers).
După ce ne instalăm în camera cu vreo 18 locuri în care momentan suntem doar noi, coborâm iar în sala de mese să mâncăm. La îndrumarea lui Jeni ne-am luat amândoi o supă cu tăiţei groşi (4,3 Euro) şi o porţie de spaghete cu sos de roşii (9,4 Euro). Au fost atât de mari porţiile încât abia le-am mâncat, bine că nu ne-am luat fiecare porţia lui. În sala de mese este foarte frumos, cu pereţii îmbrăcaţi în lemn, flori pe mese, tablouri cu peisaje şi hărţi pe pereţi… şi bineînţeles totul este curat. Ce să zic, oameni mai civilizaţi, şi reguli care sunt respectate. Nici camerele nu sunt mai prejos, priciurile sunt de fapt paturi normale, chiar foarte încăpătoare, singura diferenţă că sunt lipite 10 unul de altul . În cameră avem cuier, loc pentru pus rucsaci, şi perne, pături şi aşternuturi curate. Cele două toalete au fiecare câte o staţie pentru reciclare. În general au şi apă adusă dintr-un gheţar de mai jos, dar tocmai se stricase pompa, aşa că nu puteai nici să te speli, nici să-ţi iei de băut pentru a doua zi. Singura variantă erau băuturile de la cabană: ceaiul cam de 500g (~4 euro) şi sticla cu apă plată de 1,5 l (4 euro). Cam piperate preţurile, dar având în vedere că aprovizionarea cabanei este făcută exclusiv cu elicopterul probabil că sunt de înţeles.
În aşteptarea apusului, ne facem planurile pentru coborârea de a doua zi pe Birgkar, să plecăm la 6-7 ca să nu ne dea nimeni cu pietre în cap şi nu ne putem abţine de la glume pe tema „Cele mai multe accidente se petrec la coborâre, sperăm să ajungem să povestim că am făcut Königsjodler-ul”. La apus ieşim câteva minute afară dar suflă un vânt care îţi bagă frigul în oase cu tot cu polare şi Goretexuri, aşa că după vreo două poze preferăm să privim crestele înzăpezite, înroşite de lumina soarelui de după geamul cabanei.
Înainte să ne retragem la culcare o prindem mai liberă pe Jenny (sau Geni, nu am întrebat cum se scrie ) şi stăm cu ea la vorbă, aşa ca între români . Aflăm că e din Timişoara, că lucrează de 9 ani, şi că sora ei (din păcate nu am reţinut numele:( ) a venit şi ea de vreo 5 ani. Printre altele o întrebăm pe unde au ajuns aici sus atâţia copii şi bătrânei şi aflăm că există un traseu, cel mai uşor de acces până aici, care coboară spre vest la Arthurhaus, de unde se poate continua pe o potecă la baza muntelui spre Erich Hütte. Ne hotărâm să renunţăm la Birgkar şi să coborâm pe acolo. După ce ne mai şi spune că Birgkar este unul dintre cele mai periculoase trasee, pe care în fiecare an moare cineva sau e luat rănit cu elicopterul, nu ne mai îndoim pe unde vom coborî.
Nu mai avem nici o grabă la trezire, aşa că ne retragem liniştiţi în cameră, unde n-a mai venit nici un turist şi mai stăm vreo două ore la poveşti … Suntem aşa de fericiţi că aproape nu ne vine a crede că cu câteva ore înainte urcam pe Königsjodler…
Va urma coborârea de a doua zi
PS: Avem şi noi o curiozitate. Jenny ne-a spus că în cei 9 ani de când e ea pe acolo nu a mai venit nici un român… sau cel puţin ea nu a auzit vorbindu-se româneşte. Königsjodler-ul a fost dat în funcţiune cam la sfârşitul lui 2001 sau chiar în 2002, când ea era deja acolo… O mai fi parcurs vre-un român Königsjodler-ul?
