Pentru cine vrea sa vada/ sa revada proiectia Nepal – experiente nepretuite, care a fost prezentata la Cluj si la Bucuresti in primvara acestui an, o poate accesa aici http://www.youtube.com/watch?v=GBNqaIq5OQU. Cine are net bun o poate vedea chiar in format HD. 
Speram sa va placa.
Sâmbătă, 5 mai 2012
Locaţie: Lacul de acumulare Mihăileşti
Participanţi: Rudi, noi doi
Durata: 3 ore (vâslit + carry caiac)
Afară e cald, frumos, la munte se anunţă vreme ciudată … ce ar fi să mai scoatem şi noi la plimbare caiacul ăla, că doar nu l-am luat degeaba? Auzisem că pe lacul Mihăileşti e o deltă faină, aşa că, împreună cu Rudi, hotărâm să pornim în căutarea ei:).
Iată-ne pe dig, în locul indicat de Florin de unde avem surpriza ca în locul lacului să vedem o mare întindere de vegetaţie cât vezi cu ochii, cu iarbă, pădurici, drumuri de pământ şi chiar şi o stână… Hmmm… Şi apa unde e? Mergem un pic pe unul din drumurile de pământ ce pare să se afunde într-o pădurice şi ne trezim pe malul Argeşului. Pentru că locul era cam strâmt şi era deja ocupat de cele 7 undiţe ale unui pescar, mai mergem un pic pe dig căutând următorul drum de pământ de unde ne spusese că putem da barca la apă, fiind mai larg şi mai puţin populat de pescari.
Nu vedem următorul drum de pământ (l-am observat abia la întoarcere), în schimb găsim un alt loc numai bun să ne lansăm la apă… zicem noi… Pompă, caiac, veste, câteva bagaje, pompă, pompă, se strică pompa fir-ar să fie, iar pompă, hai că s-a umflat destul… plecăm…
Raţe sălbatice, stuf, nori pe cer care fac căldura suportabilă, pescari pe maluri, vâslit în zig zag … superb… Numai că nu după mult timp observăm că balta se termină şi nu dă deloc în lacul mare, aşa cum ne aşteptam noi. Hm… Un pescar ne spune că putem trece în partea cealaltă spre lacul mare, dacă mergem un pic pe jos, aşa că tragem caiacul pe malul opus, ne noroim un pic, iar băieţii se duc să caute apa în timp ce eu stau de pază.
Se întorc destul de repede, avertizându-mă că au găsit o intrare la apă cel puţin interesantă. Carry caiac până acolo… O potecă foarte îngustă în stuf şi apoi o noroială pe cinste, un loc bun de renunţat la orice eventuale fiţe:)… Laviniu intră primul şi tot intră în noroi şi tot intră până ne anunţă că … „Aici cam devine de chiloţi” Observăm şi că apa e cam mică şi nu pare neapărat să comunice cu altceva…
Hotărâm că nu are rost să intrăm în noroi până la fund, aşa că începem iar carry de caiac prin boscheţi, încercând să ne dăm seama cu GPS-ul unde e balta aia mare şi apoasă … După-amiază vrem să plecăm spre munte, deci n-avem prea mult timp la dispoziţie, şi parcă am vrea să ne şi dăm un pic cu barca, nu numai să o cărăm…:) Şi cărăm şi cărăm – (de fapt băieţii cărau, eu făceam doar galerie:) – pe nişte poteci bune de biclă, nu de cărat caiacul, până ajungem pe malul unui golf măricel, care se vedea clar că comunică cu lacul cel mare…
Uraaa, în sfârşit… Dar… iar intră Laviniu primul ca să tragă caiacul până la apă mai mare şi… se trezeşte brusc în noroi până la genunchi:). În dreapta şi stânga erau numai pădurici dese prin care nu puteam trece, aşa că aveam de ales: ori să intrăm pe aici, ori să cărăm iar cine ştie cât caiacul în căutarea de alte ape. Mai facem câteva încercări de intrare dar se soldează şi acestea cu noroi până la genunchi, aşa încât până la urmă alegem să ne aruncăm direct de pe mal în caiac şi apoi să ne târâm pe burtă pe el până la locurile noastre:). În sfârşit, suntem cu toţii în caiac… pe apă… plini de noroi…
Credeam că de aici încolo avea să fie o simplă plimbare, dar pentru că apa era mică şi nămolul cât cuprinde, băieţii au mai depus ceva eforturi pentru a împinge barca prin apa de câteva degete, astfel încât să nu eşuăm în mijlocul lacului în nămoale. Ne şi gândeam că dacă aveam să cădem cumva din barcă acolo ne înecam în noroi, că apa era aşa mică şi noroiul aşa mare încât nici nu aveai cum să înoţi:).
De aici încolo lucrurile se mai liniştesc, în sensul că vâslim pe mici lacuri printre stuf, admirând tot felul de păsări, peşti şi melci de apă care se urcă pe caiac, sub privirile pescarilor care umplu malurile şi probabil se întreabă ce căutăm noi pe acolo, deranjându-le peştii. Ne dăm seama, că tot cărând şi vâslind am ajuns tocmai pe partea opusă a lacului faţă de unde am lăsat maşina…
Este foarte frumos pe aici, dar „suprafaţa de joacă” este destul mică, iar unii pescari sunt destul de naşparlii să nu îşi tragă lansetele ca să putem trece şi noi, aşa că după o scurtă explorare a zonei începem să vâslim înapoi spre dig pe lângă stufărişurile din lac.
Ca să mai diversificăm, găsim un canal îngust în stufăriş şi intrăm prin el, trezindu-ne brusc eşuaţi pe un banc de pietriş… Pietriş, fain, că ăsta nu se scufundă ca nămolul… aşa că ne dăm jos şi explorăm un pic zona… la câţiva metri de noi sunt chiar două biciclete pe un alt banc de pietriş şi găsim chiar o fostă platformă de ciment… Ulterior am aflat că originea acesteia s-ar putea afla în faptul că cică Ceauşescu planifica să facă aici portul oraşului Bucureşti???
Trecem caiacul peste banc, în lacul celălalt şi ne mai plimbăm un pic şi pe aici, unde este mai izolat şi mai sălbatic decât pe malul opus, unde era plin de pescari şi de undiţe. Tragem la mal lângă o familie de bucureşteni care servea liniştită prânzul la soare. Probabil se gândesc ce-i cu arătările astea noroioase ce vin de pe apă:).
Şi uite-aşa au zburat rapid trei ore pe apă … şi mult pe lângă ea:).
Sâmbătă, 24 martie 2012
Locaţie: Judeţul Prahova, Dealurile dintre Ceptura şi Urlaţi
„Grad”: 30km şi 750m diferenţă de nivel
Durata: 7h
De ce ne place cu bicicleta?
Pentru că putem parcurge mai repede anumite distanţe şi altfel putem vizita locuri interesante pe care în mod normal nu le-am băga în seamă.
De exemplu, am văzut de multe ori din DN1 indicatoare spre „Drumul Vinului” şi tot timpul ne-am gândit ce o fi cu el. Nu ni s-a părut niciodată interesant să mergem să ne plimbăm pe acolo cu maşina, iar pe jos nu mai vorbesc. Dar când ne-a zis Andrei că există un traseu de bicicletă „Maratonul Vinului” şi ne-a propus o tură pe bucla scurtă am acceptat imediat, deşi eram începători în „domeniu” ( al bicicletei, nu al vinului, căci din păcate/fericire? nu se găseşte vin pe traseu :p ).
Prima tură am făcut-o la începutul lui octombrie 2011, împreună cu Andrei şi Claudia. Pe o căldură destul de anormală pentru acea perioadă am pedalat vreo 6 ore pe dealuri, mai întâi printre sonde de petrol şi apoi printre vii. De fapt pedalat e cam mult spus, căci pauzele cred că au reprezentat mai mult de jumătate din timp.:) Oamenii munceau la strânsul şi căratul strugurilor, iar noi „munceam” la pedale, poze şi gustat din strugurii parfumaţi.
Drumuri de pământ, poteci, urcări şi coborâri abordate pe biciclete sau pe lângă ele. Pe pantele de coborâre pe pietre eu cu Claudia cam coboram pe lângă biciclete, iar la urcări urcam în paralel, eu spetindu-mă pe Albă ca Zăpada iar Claudia relaxată pe lângă, zâmbind şi frustrându-mă:). Laviniu încerca să se mai ţină de Andrei, dar nu îi ieşea întotdeauna. Probabil Andrei, profesorul şi ghidul nostru, s-a cam plictisit, căci în multe locuri prin care el urca/cobora relaxat, noi împingeam sau ne târam pe lângă biciclete.:)
Am declarat traseul superb şi pitoresc şi l-am pus pe lista traseelor de repetat şi cu alţii. Listă pe care se află şi traseul cu bicicleta la Portiţa, dedicat în mod special începătorilor, dar nu numai;).
Sâmbăta care a trecut ne-am hotărât să refacem traseul, de data asta noi fiind „ghizii” pentru Florin şi Luminiţa. Deşi prima dată traseul ni s-a părut alambicat şi aveam impresia că fără GPS-ul lui Andrei n-am fi avut nici o şansă, acum ne-am amintit foarte bine şi ne-am dat seama că de fapt nu e aşa mare complicaţie dacă l-ai făcut o dată.
Trecem şi de data asta impasibili pe lângă Conacul Bellu, şi apoi urmăm drumul cunoscut de data trecută, drum de exploatare pentru sondele de petrol care pompează cu sârg pe dealuri. Traseul este relativ uşor de urmat căci merge oarecum pe piciorul dintre valea Cricovului Sărat şi Valea Nucetului. Oricum, pentru primul traseu în zonă aş zice că un GPS este indispensabil, pentru că sunt tot felul de drumuri care vin din dreapta şi din stânga, pe care dacă o iei te trezeşti înapoi în vale. Abia acum observăm aici, printre sonde şi un fel de cămin pentru oameni cu probleme psihice.
Nu ne e uşor, căci e prima tură pe biciclete după 3 luni în care am stat pe schiuri şi ne cam resimţim. Dar ni se pare că ajungem destul de repede la intersecţia unde se bifurcă bucla lungă a traseului de maraton, faţă de tura din toamnă, când ni se părea că am tras de-am rupt până aici (cam la 7-8 km de la pornire). Acasă ne propusesem să facem bucla lungă, dar pentru că nu ne simţim prea în formă o luăm pe traseul scurt, pe principiul că mai bine ne relaxăm şi ne bucurăm de traseu decât să ne rupem fundurile şi picioarele pe dealuri. Altă dată vom încerca şi bucla lungă (55km şi 1400m diferenţă de nivel).
Porţiunea pe care în toamnă o coborâsem eroic pe lângă bicicletă alături de Claudia şi cea pe care o urcasem la fel de eroic mai mult pe lângă biciclete, alături de Claudia şi Laviniu, ni se par acum aproape de banal. Pentru că nu mai găsim drăguţa băncuţă la care am luat prânzul în toamnă, ne bucurăm neîntrerupt de frumoasa coborâre printre vii spre Valea Şeman. Viile sunt proaspăt săpate şi legate, iar unii oameni încă mai sunt la munci şi ne întrebă ce căutăm pe acolo, minunându-se că n-avem altceva mai bun de făcut decât să ne chinuim cu bicicletele pe dealuri. Atenţie că la un moment dat trebuie părăsit drumul „principal” şi făcut dreapta chiar printre vii, pentru a nu coborî spre Ceptura, trăiască GPS-ul.
După bisericuţa părăsită, unde Claudia îşi pierduse lanţul dintre roata din faţă şi pedale:) traseul era un pic neclar în capul nostru aşa că GPS-ul ne dă o mână de ajutor. Nici acum n-aş şti să explic cum să te descurci pe acolo, deşi aş şti să merg fără GPS, căci se trece printre vreo două rânduri de case, se mai merge printre nişte vii, este pe acolo şi o bucăţică de asfalt care se termină mult prea repede, şi un depozit/siloz care nu se încadrează în peisajul viticol arhaic, se mai trece un podeţ interesant de traversat pe bicicletă şi tot aşa, până ajungem la „binecuvântata” fântână din Mărunţiş. Fântâna nu funcţionează, dar luăm apă de la un om din sat.
După fântână continuăm în susul satului şi apoi facem dreapta la locul ştiut (GPS-ul e iar de bază), ca să urcăm pe piciorul dintre Valea Crângului şi Valea Urloii. Ştiam că urcarea era destul de lungă şi destul de abruptă, iar lipsa antrenamentului se simte din plin. Şi când mă chinui să-i dau la deal parcă o văd iar pe Claudia împingând senină bicicleta pe lângă mine şi depăşindu-mă:). Fiuu… ajungem într-un final sus şi ne punem la o nouă pauză, înainte de a trece pe versantul opus al Văii Nucetului. Viile au rămas în spate şi am ajuns iar în zona sondelor de petrol.
Sus se vede spitalul pe lângă care am trecut dimineaţă, dar din fericire noi nu trebuie să mai urcăm până acolo, ci doar până în linia de creastă a piciorului dintre Valea Crângului şi Valea Nucetului. Trecem repede de această urcare, cu gândul la coborârea luungă şi frumoasă care va urma până în Valea Nucetului. Ce frumos e la vaaaaleeeee…..
În toamnă, după ce am ajuns în Valea Nucetului am mers direct în Urlaţi, renunţând la ultima buclă a traseului. Dar acum am fost atenţi şi iată-ne într-o nouă urcare, din fericire un drum de exploatare betonat. Dacă ar fi trebuit să urcăm iar prin coclauri cred că ne-am fi dat demisia din funcţia de aspiranţi la statutul de MTB-işti:). Bucla aceasta se dovedeşte a fi foarte frumoasă, un nou drum printre vii proaspăt săpate şi proaspăt legate, fără înclinaţie prea mare şi fără coclauri pe care să ne dăm sufletele:). Iar coborârea finală spre Urlaţi este cireaşa de pe tort, o frumuseţe de drum asfaltat şi necirculat, un mic cadou după atâta zdruncinat pe dealuri:).
Urmează de studiat „Drumul fructelor” pentru când or înflori pomii fructiferi.
Weekend, 10 – 11 martie 2012
Locaţie: Culoarul Rucăr-Bran
În sfârşit anul ăsta a venit iarna mult aşteptată. Cam târziu şi cam de-odată, dar a venit, chiar când nu mai aveam nici o aşteptare şi nici o speranţă. Vremea n-a fost din cele mai bune, multe weekenduri fiind cu vânt puternic şi/sau ceaţă. Dar au fost şi weekenduri cu vreme rezonabilă, când ne-am spetit mai mult (http://amintiridinmunti.blogspot.com/2012/01/pulver-numa-pulver.html) sau mai puţin (http://diaconescuradu.blogspot.com/2012/02/piscul-cainelui.html + http://diaconescuradu.blogspot.com/2012/03/bucegi-la-schi-de-tura-trosc-poc-auuuu.html) în căutarea pulverului perfect, pe care însă l-am găsit mai mult sau mai puţin:).
Weekendul trecut a fost unul dintre weekendurile reuşite, când ne-am făcut de cap pe dealurile din zona Moeciu. Vroiam încă din 2009 să mergem pe acolo, de când făcusem prima plimbare în zonă: http://povesteindoi.wordpress.com/category/i-povestiri-din-romania/3-plimbari-la-poalele-muntilor/c-tara-barsei/, dar zăpada ne-a permis abia acum să ne realizăm visul.
Sâmbătă seara am făcut o plimbare de vreo două ore pe prima bucăţică a traseului parcurs cu piciorul în primăvara lui 2009. Am urcat din Moeciu de Jos pe Muchia Scorţii, până la o căsuţă cu băncuţă pe care o ştiam, ne-am bucurat de apusul de soare şi am coborât înapoi în sat pe prima pantă despădurită pe care am găsit-o. M-a surprins un pic faptul că poteca ce parcurge muchia era foarte bine bătută, mă gândeam că iarna nu se mai duce nimeni pe sus. Dar se pare că dealurile sunt pline de viaţă şi iarna, căci cum altfel să aducă oamenii fânul pentru animale?
Duminică am făcut o plimbare de vreo 7 ore pe undeva pe dealurile de la Moeciu de Sus. Am lăsat maşina pe Valea Popii, sub o pantă fără garduri în partea inferioară şi ne-am plimbat oarecum pe sub vârful La Bisericuţă (1322m). În mijlocul zilei dealurile erau şi mai pline de viaţă, cu căţeluşi, oameni care veneau la animale şi văcuţe probabil nerăbdătoare să se topească zăpada şi să iasă la păscut. Ne-am plimbat un pic în căutarea unor locuri cu mai puţine garduri şi ne-am dat pe câteva pante drăguţe până a venit seara şi a trebuit să ne întoarcem la maşină.
Nişte locuri „altfel” de care mulţi dintre cei ce vin ca turistul în zonă nici nu ştiu că există…
partea I aici
c. Plimbare spre pasul Ganja (23.04.2011)
În planul de acasă ne propusesem ca azi să urcăm la punctul de belvedere Kyanjin Ri, dar ne gândim mai bine şi ne dăm seama că totuşi ar fi cam mult să urcăm la 4600m, aşa din prima, fără aclimatizare. Schimbăm planul şi hotărâm să ne plimbăm un pic pe traseul ce duce spre pasul Ganja (5106m). Prin acest pas se poate face trecerea direct din Langtang în zona Helambu, dar traseul durează cam 3-4 zile şi nu are pe parcurs nici un fel de cabană sau punct de alimentare. În plus este probabil să fie necesari colţari/piolet/cordelină pentru trecerea pasului înzăpezit, iar poteca este destul de neclară şi prost marcată (adică cu momâi prea rare, căci marcaje nu există de nici un fel pe nicăieri în Nepal). Aşa zice ghidul cel puţin, nu ştim ce e exagerare şi ce e adevărat.
Plecăm pe la 7.30, traversăm râul Langtang pe singurul pod din zonă (indicat de cabanier) şi apoi prindem o potecă prin pădure, marcată cu momâi. Pădurea este ciudată, scoarţa copacilor în special, căci se cojeşte ca nişte pergamente şi îţi dă o senzaţie de vegetaţie de pe altă planetă. N-am mai văzut aşa ceva. Vremea este superbă, iar peisajele copleşitoare… Nu ne mai săturăm de privit. Filmuleţul este aici: http://www.youtube.com/watch?v=L1zo67LGmZU.
Peste vreo 2h30 suntem sus pe versantul pe care îl vedeam de la cabană şi ajungem pe păşunile Ngegang (4000m), unde găsim adăposturile de piatră de care citisem. Acum acestea sunt nişte grămezi de piatră părăsite, semănând cu foste ruine, dar în timpul musonului aici urcă păstorii cu turmele de iaci. Aceştia îşi aduc cu ei până şi acoperişul. Cei care vor să urce în pasul Ganja trebuie teoretic să doarmă aici, pentru aclimatizare, dar şi pentru că următorul loc de cort este tocmai după pas, în adăposturile de piatră de la Keldang (4270m) (şi acestea doar nişte ziduri din pietre, fără acoperiş).
Noi continuăm pe poteca spre pas, dar ne dăm seama că nu prea are rost să urcăm doar ca să ne întoarcem de mai sus, mai ales că peisajul va fi cam acelaşi, aşa că ochim un vârfuleţ-gâlmă în stânga noastră şi hotărâm să mergem pe el. Pe la 11 ajungem în vârf, ca să ne dăm seama că acesta este doar un moţ de pe un picior ce urcă până sus, la peste 5000 m, nicidecum un vârf.:) Dinspre vârfurile cele mari se aud sunete de avalanşe… Probabil că nu e deloc sigur să treci pasul Ganja acum. Stăm un pic sus pentru ceva aclimatizare, dar e cam frig şi altitudinea îşi spune un pic cuvântul, aşa că o luăm destul de repede înapoi.
Pentru că e încă devreme, iar vremea pare să mai ţină cu noi cel puţin o perioadă, hotărâm să facem un detur şi pe la steguleţele de rugăciune din dreapta noastră, cum coboram. Admirăm peisajul care încet încet se acoperă de nori, prindem şi noi steguleţul nostru, ca vântul să-i poarte vorbele peste vârfurile cele înalte şi plecăm destul de repede, căci vântul devine turbat şi parcă taie în carne vie. Vremea care se strică rapid ne face să grăbim pasul, căci n-am vrea să ne prindă white-out-ul pe păşunile Ngegang, unde ne-am pierde cu uşurinţă printre atâtea pietre, tufişuri şi şanţuri. Începe să ne doară şi capul, dar nu ne mai dăm seama dacă de la vânt sau de la altitudine. N-ar fi de mirare să fie de la altitudine, că deşi am vrut să nu urcăm prea mult, pe gâlma aia am ajuns până la 4400 m fără să ne dăm seama.
Când intrăm înapoi în pădure e mult mai bine şi chiar trebuie să dăm jos din haine, să nu transpirăm. Ne mai minunăm încă o dată de pergamente şi adunăm unele de pe jos spre amintire, iar în 1h40 după ce am plecat de la steguleţe ajungem înapoi la cabană, la fix, căci cum am ajuns s-a pus iar ninsoarea de seară.
Seara o petrecem în jurul sobei, distrându-ne cu nişte englezi glumeţi, cu cei ai cabanei şi cu un ghid poznaş care face glume pe seama japonezilor-trekkeri. Descoperim şi momo cu ton la 2,5 euro, yum yum. Tonul fiind la conservă, era de încredere, aşa că am mai cerut şi următoarele zile. Oricum în zona asta nu am văzut meniuri cu carne, faţă de zona Everest unde aveau şi carne. Ghici de ce făceau străinii diaree:).
d. Pe lângă gheţarii de pe valea Lirung (24.04.2011)
Astăzi este ziua Sfintelor Paşti, aşa că dimineaţă întrebăm cabanierii dacă au ceva cu care am putea vopsi ouăle fierte cu roşu. Se gândesc ce se gândesc, se uită la tot felul de condimente pe care le aveau, dar nu era nici unul roşu. Ne roagă să aşteptăm un pic şi tanti pleacă pe deal, deasupra cabanei şi se apucă să culeagă ceva de pe jos. Ce a apucat-o ??? Vine bucuroasă cu nişte rădăcini, le pune la prăjit într-o tigaie şi apoi unge ouăle cu zeama roşie care s-a format. Şi uite-aşa avem ouă roşii într-un peisaj de vis, pe o faţă de masă ţesută din zăpadă proaspătă.:)
Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!
Pentru că de Paşte nu trebuie să munceşti prea mult, ne propunem o plimbare destul de scurtă (ziceam noi) până la gheţarul din Valea Lirung. Tiparul vremii se repetă şi e iar senin de dimineaţă, deşi aseară ningea de rupea. Plecăm pe la ora 9 pe poteca indicată de cabanier, pe valea râului Lirung. La un moment dat poteca urcă spre dreapta pentru a traversa un mic picior şi apoi ieşim în păşunile Tserpochi (4000-4100m), asemănătoare cu cele de la Ngegang (adică cu pietre, tufişuri şi şanţuri, numai bune să te pierzi unul de altul). Acestea se află la baza punctului de belvedere Kyanjin Ri, pe „partea cealaltă” faţă de sat. Teoretic se poate urca de la cabane la punctul de belvedere Kyanjin Ri şi apoi se poate coborî direct aici şi astfel se fac două trasee într-unul. Era o idee să ne întoarcem la cabane peste Kyanjin Ri, dar una din potecile vizibile trecea pe nişte limbi de zăpadă nu prea încurajatoare, iar alta părea să se piardă undeva în jurul unor stânci abrupte.
Gheţarul Kimshung arată foarte bine şi pentru că e abia 10, ne gândim că n-ar fi rău să mergem până pe buza morenei, să-l vedem şi mai de aproape. Ajunşi pe morenă, observăm că aceasta este parcursă de o potecă destul de bine definită, pe care o urmăm şi o tot urmăm până ajungem destul de aproape de gheţar, la 4600m după afişajul GPS-ului. Fără să ne dăm seama, în jur de ora 12 ne trezim la aceeaşi altitudine la care se află şi punctul de belvedere Kyanjin Ri, deşi nu vroiam neapărat să facem asta. Poteca părea să continue şi mai sus, dar norii acoperiseră deja aproape toate vârfurile înalte şi coborau vertiginos spre noi, aşa că nu prea avea rost să mergem mai departe. Filmuleţul din zonă este aici: http://www.youtube.com/watch?v=RlwAt3TxL34.
Teoretic trebuia să fim cu ochii după frumoasele vârfuri Kimshung (6781m) şi Yansa Tsenji (6575m), dar din păcate acestea au intrat în ceaţă înainte să ajungem noi la ele şi aşa au rămas toată ziua. Desprinderea unui bloc de gheaţă de pe gheţarul Kimshung şi o avalanşă copleşitoare pe una din feţele lui Langtang Lirung ne fac inima să tresară pentru câteva clipe. Bine că aici jos suntem în siguranţă…
Înapoi în păşunile Tserpochi, ne hotărâm să nu ne mai întoarcem pe unde am venit, ci să o luăm pe buza morenei gheţarului Lirung. Deşi găsim o potecă destul de bine conturată, îmi tot vin în minte amintirile de anul trecut şi am emoţii că poate dăm de zone în care poteca de pe morena instabilă este surpată sau pe cale de surpare sub greutatea noastră. Posibilitatea de a ne prinde noaptea sau ceaţa pe aici nu este deloc încântătoare. La un moment dat pierdem un pic poteca şi dăm în râul ce se scurge din gheţarul Lirung, pe care nu-l putem traversa, dar urcăm mai sus prin boscheţi şi regăsim poteca marcată cu momâi, care traversează râul pe un pod. Ne liniştim când, după râu, găsim şi poteca de coborâre spre Kyanjin, căci la un moment dat poteca pe care mergeam noi o lua aşa de mult în dreapta încât aveam impresia că o să ne ducă înapoi în satul Langtang:).
În Nepal, distanţele şi relieful ni s-au părut destul de înşelătoare, fiind destul de riscant să te aventurezi în zone necunoscute dacă nu ai destul timp la dispoziţie până la căderea serii. Ai impresia că din punctul X ai ajunge în punctul Y în 5 minute, dar te trezeşti că ai de trecut 5 văi şi 5 creste şi de fapt faci 3 ore şi eventual ajungi şi rupt de atâtea urcuşuri şi coborâşuri. Iar cursurile de apă, mai ales dacă vin dintr-un gheţar, sunt adevărate obstacole, câteodată de netrecut dacă nu dai de un pod.
La 1h30 după ce plecăm din păşunile Tserpochi ajungem înapoi în Kyanjin, încă o dată fix la timp încât să ne punem la adăpost de ninsoarea de la ora 15. Cam aşa a nins în majoritatea serilor: http://www.youtube.com/watch?v=1gJd7iyPZ7A. Seara o petrecem admirând de la geamul cabanei copilaşii care se joacă pe afară în ninsoare, dându-se pe furtunele care alimentează cabanele cu apă curentă. În plus, mergem cu cabanierul la un lodge mai mare, de unde dăm telefoane acasă la preţul de 1,5euro/minut.
Mai stăm de vorbă cu cabanierul şi ne luăm la revedere, căci mâine el pleacă să ducă copii la şcoală. Vor merge cu calul până în Dunche şi de acolo cu autobuzul către Kathmandu, unde sunt şcoli mai bune, pe care şi le permit datorită veniturilor obţinute cu lodge-ul. Poate că astfel, copiii copiilor lor vor avea şi alte jucării în afară de datul pe furtun…
partea aIIa aici
e. Langhisha Kharkha (25.04.2011)
Văzând cum ningea în seara anterioară şi gândindu-ne şi la aclimatizarea insuficientă, hotărâm ca azi să mergem până la Langhisha Kharkha (4100m), iar ziua următoare să urcăm pe Tsergo Ri (4984m). Dar dimineaţa e din ce în ce mai frig şi noi ne urnim din ce în ce mai greu. În zona Khumbu ne-am tot străduit să ne trezim de dimineaţă şi să înfruntăm frigul, pentru a prinde vremea bună. Dar de data asta ne-am propus să fim mai relaxaţi şi să nu ne mai chinuim. Încercăm să ne trezim la 6 dar e prea frig, aşa că mai şadem în sacii de dormit şi nu ne încumetăm să scoatem nasul afară. Înainte să luăm micul dejun scoatem la uscat nişte rufe, dar acestea îngheaţă aproape instantaneu, deci nu ne grăbim să plecăm.
Plecăm un pic înainte de 8, când căldura soarelui începe să-şi facă simţită prezenţa şi să ne dezmorţească oasele. Iniţial ne gândeam să închiriem cort şi izoprene, să dormim la Langhisha, dar ninsorile şi frigul din fiecare seară, precum şi faptul că ar fi trebuit să cărăm mai multă greutate, ne fac să alegem doar o plimbare de o zi, dus-întors.
Poteca ce merge pe firul văii Langtang e bine definită şi marcată cu momâi. Trecem pe lângă heliport unde chiar aterizează un elicopter şi pe lângă o fostă pistă pentru avioane, studiem poteca pe care va trebui să o urmăm mâine pentru a ajunge pe Tsergo Ri, urcăm şi coborâm uşor, căci poteca ba merge pe malul nisipos al râului, ba se urcă pe versanţii din stânga (cum mergem) printre pietre şi arbuşti pitici. Nici nu ne dăm seama cum zboară timpul, şi peste 1h30 vedem că am ajuns la cabanele de păstori de la Jatang (3930m) (de data asta cu acoperiş). Nu ştim exact cu ce se ocupă aceşti păstori, poate vin şi cu alte animale în timpul sezonului verde, căci acum iacii umblă liberi pe unde vor. Chiar cabanierul ne spuneau că au un iac, de fapt o nak dar că nu ştiu exact pe unde umblă momentan:).
De aici peisajele, oricum impresionante, devin şi mai frumoase, căci pe măsură ce înaintăm apar rând pe rând minunatele vârfuri Tenbathang (5702m), Langshisha Ri (6427m), Urkeinmang (6151m), Dorje Lakpa (6966m), Penthang Karpo Ri (6830m). Nu sunt aşa de înalte ca cele din zona Khumbu, dar sunt la fel de frumoase. Peste încă o oră şi ceva ajungem şi în păşunile Nubathang, care sunt pline de iaci ce pasc liniştiţi iarba uscată, unii cu puiuţi mici şi drăgălaşi care se zbenguie ce se zbenguie şi apoi se trântesc obosiţi în iarbă: http://www.youtube.com/watch?v=UdQjTVk_01Y . E tare frumos aici, numai noi, printre iaci şi vârfuri înalte.
Valea se îngustează din cauza morenei gheţarului Shalbachum, coborâtă mult în firul văii. Trecem morena fără probleme pe o potecă bine definită, căci la fel ca morena gheţarului Lirung, e de fapt capătul ce închide gheţarul şi are aspectul unui deal din pietre, nefiind accidentată şi „mişcătoare” ca morena gheţarului Khumbu pe care am traversat-o în excursia anterioară. Apoi, pe la ora 12 ajungem pe păşunile din Langhisha Kharkha, unde nu mai e nimeni în afară de noi, gheţarii veşnici şi iacii care pasc prin împrejurimi.
Adăpostul are ceva acoperiş acceptabil, dar e destul de mizerie înăuntru şi fără o salteluţă/izopren şi un material pe care să-l pui nu prea e fun de dormit. Este foarte frumoasă zona, aşa izolată oarecum între munţi, fără prea multe urme de civilizaţie şi aproape că ne pare rău că nu putem dormi aici. Ar fi drăguţ să mai explorăm zona, căci poteca pare să continue destul de mult spre graniţa cu Tibetul. Norii au început iar să se strângă pe vârfurile mai înalte, aşa că după ce mâncăm câte ceva o luăm înapoi pe unde am venit şi ajungem la cabană după vreo 3 ore şi un pic (timp în care se include şi noua pauză de admirat iacii din Nubathang). Am avut noroc azi, căci deşi s-a înnorat destul de devreme, precipitaţiile şi-au făcut apariţia după ora 17 şi în cantităţi mai mici.
Pentru că a doua zi vroiam să urcăm pe Tsergo Ri, am comandat o mulţime de momo ca să luăm la pachet şi am rugat-o pe cabanieră să ne lase şi micul dejun pregătit în sala de mese, ca să nu o mai trezim pe ea dimineaţa. Am cerut atât de multe momo, încât a mai chemat o vecină să o ajute la împachetat:). Deh ce să-i faci, astea erau cel mai uşor de cărat şi bune la gust şi reci.
f. Tsergo Ri (26.04.2011)
Găsim dimineaţă în sala de mese tonele de momo şi termosurile cu ceai, porridgeurile şi tot ce mai comandasem pentru ziua respectivă, aşezate şi acoperite frumos cu folie de aluminiu. Afară e iar foarte frig, aşa că plecăm abia pe la 7. Din excursia spre vârf nu e mare lucru de povestit. Căci nu faci altceva decât să urci, să urci, să urci cale de 1124m diferenţă de nivel pe un picior pe care îl vezi pe tot parcursul traseului. Vezi cum urci în serpentine strânse şi tot urci şi nu se mai termină, iar vârful parcă nu se mai apropie.:) Partea proastă e că pe drum nu prea sunt copaci/tufişuri şi dacă te taie ceva nu prea ai unde să te bagi ca să nu te vadă cei care urcă/coboară. Noroc că azi nu prea mai era nimeni în afară de noi.:)
Primul urcuş e cel mai greu psihologic, pentru că urcă pe serpentine strânse strânse de nu-ţi vine a crede, până aproape de nişte adăposturi cu acoperiş puse fix pe culmea piciorului. De aici urcarea devine mai lejeră până la Yala Kharka, unde se găsesc iar nişte ruine de adăposturi. În continuare treaba devine un pic neclară, căci apare şi zăpada pe alocuri iar momâile se desluşesc destul de greu din grămezile de pietre. Dacă ar fi ceaţă n-ar fi chiar bine. Dar e încă destul de senin aşa că cu atenţie şi un pic de simţ de orientare ieşim de aici spre dreapta şi începem ultima urcare spre vârf. La început urcăm un pic abrupt pe un fel de grohotiş, iar apoi intrăm pe poteca bine bătută prin zăpadă de turiştii care fuseseră înaintea noastră. Poteca ocoleşte spre vârf un pic „prin spate-stânga”, pe nişte păşuni înzăpezite, căci accesul direct era destul de stâncos şi înzăpezit.
Pe măsură ce facem ultimii paşi pe zăpadă spre vârf, ghicim în jur peisaje deosebite, căci norii s-au grăbit şi s-au strâns cam devreme astăzi. La 11, când ajungem sus, suntem cu totul în ceaţă, singurul lucru pe care îl vedem fiind steguleţele ce flutură cu putere în bătaia vântului… Acest vânt care nu prea ne-a slăbit în nici una din zilele petrecute în Langtang… Dar acum nu e neapărat rău, căci din când în când mai împrăştie norii şi mai vedem câte ceva din gheţarii dinspre pasul Ganja sau căsuţele din Kyanjin Gompa care sunt mici, mici, jos, jos:). Dar Yala Peak, Kimshung şi Yansa Tsenji nu vor să se arate nici de data asta. Teoretic s-ar putea coborî dinspre vârf spre traseul pe care am mers ieri până la Langhisha Kharkha, dar un ghid ne-a zis că poteca are porţiuni acoperite cu zăpadă şi e periculoasă (asta nu însemna neapărat că avea dreptate, cel mai probabil vroia doar să ne sperie), iar vremea nu ne îndemna deloc să încercăm trasee necunoscute.
Vremea nu pare să se îndrepte, ba dimpotrivă, aşa că îi dăm la vale fugăriţi de ploaie (care ne-a şi prins de altfel în ultima parte) şi ajungem înapoi la cabană în 2h10. Seara devenim un pic melancolici şi ne pare chiar rău că trebuie să plecăm de aici, unde ne-am simţit ca acasă.
continuare
a. upper Renche – Langtang (21.04.2011)
Ne trezim la 6 cu speranţa că avem să vedem ceva maimuţe, dar nu avem noroc. Pentru că grupurile cu ghid au prioritate la mai toate cabanele, noi primim micul dejun destul de târziu, deşi îl cerusem cu jumătate de oră mai devreme decât auzisem că îl ceruse grupul… Asta e cultura şi obişnuinţa n-ai ce-i face, ştiam oricum de anul trecut … căci ghizii vor mai veni şi altădată, iar noi cel mai probabil nu. Mai mult decât atât, ghizii şi porterii primesc mâncare gratuită (chiar şi cazare, în sala de mese) de la cabanieri pentru că le-au adus turişti. Nu contează că, de multe ori, noi facem consumaţie mai multă decât cei din grupuri organizate.
Plecăm pe la 8.20, cu rucsacul mai greu cu o roşie, pe care cabaniera ne-a rugat să o ducem fratelui ei din Kyanjin Gompa:). La Lama Hotel găsim o aglomeraţie de lodge-uri mari, aşa cum ne aşteptam şi ne bucurăm că nu am venit aici. Dar turişti sunt cam puţini şi majoritatea coboară… Noi eram convinşi că suntem în mijlocul sezonului, dar aflăm că suntem la sfârşit. Numai bine, asta înseamnă linişte, pace şi cazare uşor negociabilă.
Peisajele se schimbă, iar pădurea de arţar, cucută, stejar şi ferigi ne aduce aminte de pădurea primordială „Lost Valley of Dinosaurus” pe care am întâlnit-o anul trecut între Lukla şi Kharikhola. Numai că aici sunt şi mulţi copaci de rododendron înflorit, care se pare că se decolorează o dată cu altitudinea:). Dacă lângă Thulo Bahrku erau de un roşu aprins, de pe la Renche au dat-o spre roz, iar acuma au început să apară şi albi. Din când în când printre copaci îşi face apariţia şi frumosul vârf Lantang Lirung (7227m).
În două ore ajungem la Gumanchok (Riverside hotel) (2770m), unde facem o scurtă pauză pentru a ne plimba prin superba pădure de rododendroni înfloriţi care se află pe malul apei. Copaci de rododendron de mai multe culori se află unii lângă alţii, iar printre ai se găsesc şi tufe de lăcrămioare uriaşe… Pe măsură ce înaintăm spre izvoarele văii Langtang pădurea începe să se rărească, vârful Langtang Lirung se apropie din ce în ce mai mult, iar rododendronii de diverse nuanţe de roz şi alb ne înconjoară din toate părţile. Din loc în loc mai găsim şi cactuşi şi ferigi uriaşe. După încă o oră suntem la Ghora Tabela (3000m), unde rododendronii au luat-o complet razna şi au invadat poiana cea mare cu culorile lor. Filmuleţul poate fi văzut aici: http://www.youtube.com/watch?v=2KwdUOWRN2Y.
Facem o pauză de vreo două ore pentru o gustoasă masă de prânz şi pentru admirarea împrejurimilor, iar pe la ora 14 ne continuăm drumul în sus pe vale, după ce ne înregistrăm la check-point-ul de intrare în Parcul Naţional Langtang. Pădurea devine din ce în ce mai rară, iar frumoşii copaci de rododendron înfloriţi dispar şi ei încet încet. După Thangshyap (3200m) valea glaciară a râului Langtang se prezintă în toată măreţia ei, iar copacii cam dispar pentru următoarele zile. Poteca merge pe curbă de nivel, pe deasupra râului, printre terase cu grâu, orz şi cartofi. Seamănă cu zona Khumbu, dar ne dă o senzaţie de zonă mai sălbatică şi mai puţin umblată.
Înainte de Langtang sunt tot felul de lodgeuri-fantomă care au acelaşi nume cu lodgeurile faimoase din Langtang şi ai căror proprietari trag de tine să te opreşti la ei, ceea ce e cam neplăcut. Pe seară îşi fac apariţia şi vânturile tăioase specifice acestor zone, care ne fac să mărim paşii. Totuşi încercăm să nu ne grăbim prea tare, căci suntem deja la 3400m şi nu vrem să ne ia durerile de cap. Înainte de sat, permisele de parc naţional şi paşapoartele ne mai sunt controlate încă o dată la un check point.
Ne oprim la prima cabană, Peaceful Lodge Langtang, pe care ne-o recomandaseră cei de la cabana din Renche şi negociem cazarea la 1,5 euro/camera. Până aici am făcut 3 ore din Ghora Tabela, dar nu ne-am grăbit absolut deloc, ba dimpotrivă. Seara ne-o petrecem în sala de mese, uitându-ne la televizor împreună cu toţi cei ai casei şi câţiva vecini, aşa cum se întâmpla şi la noi la ţară când numai 1-2 persoane din sat aveau televizor.
Una peste alta, până acum valea Langtang parcă ne place mai mult decât zona Khumbu, ca atmosferă mai caldă şi lodge-uri mai puţin comerciale, dar şi ca peisaje, mai variate şi cu o tentă mai mare de sălbăticie. Este adevărat că în Khumbu peisajele au fost mult mai impresionante şi mai măreţe … dar aici e altceva… Sau poate pur şi simplu am avut noi noroc să nimerim la lodgeuri mai mici, de familie şi în extrasezon…
b. Langtang – Kyanjin Gompa (22.04.2011)
Astăzi se preconizează o zi scurtă, cu numai 2-3 ore de trekking până în Kyanjin Gompa (3860m). Dar seara dormită în Langtang este obligatorie pentru acomodarea cu altitudinea şi evitarea problemelor. Langtang este un sat mare, în adevăratul sens al cuvântului, cu locuitori permanenţi, faţă de restul aşezărilor de pe vale, unde doar cabanierii stau permanent. Avem toată ziua înainte, aşa că petrecem vreo oră vizitând satul cu case tradiţionale din piatră, cu acoperişuri în stil tibetan şi cu ferestre sculptate în lemn. Aici e şi o fabrică de brânză unde teoretic găseşti brânză (tip emmentaller), dar nouă ne spusese cineva cum că era închisă. Minciunică clasică, cum aveam să constatăm ulterior, ca să luăm de la el, nu de la fabrică. Numai că noi n-am mai luat deloc.
Drumul până în Kyanjin Gompa ne transpune parcă în vastele platouri tibetane, cu valea largă şi aridă împodobită cu mani walls, chorten-uri şi steguleţe de rugăciune budiste şi populată cu câteva sate adunate (Mundu, Sindum, Yamphu) şi cu turme de iaci ieşite la păscut. În faţă se vede Tsergo Ri, care pare mai fioros decât este, precum şi frumoasele vârfuri de peste 6000m ce închid valea… Nu ne grăbim deloc, în ciuda vânturile care nu întârzie să ne ia în primire şi astăzi. Ajungem în Kyanjin Gompa peste aproape 4 ore, o dată cu primii fulgi de nea care încep să cadă din norii care s-au strâns fără să ne dăm seama deasupra noastră. Şi uite aşa în două zile am trecut de la +31 la ninsoare.:)
Un nepalez îmbrăcat cam jerpelit, care părea şi băut, ne abordează şi ne întreabă unde mergem. Sătui de abordările din ziua anterioară şi convinşi fiind că o să încerce să ne convingă să mergem la lodgeul lui, îi spunem scurt că avem deja recomandare la Sherpa Hotel şi dăm să plecăm ca să „scăpăm”. „Ah, păi e lodge-ul meu!” ne spune el uimit, parcă nevenindu-i să creadă că tocmai la el veneam, iar faţa i se deschide într-un zâmbet plin de căldură. Şi n-a încercat să ne păcălească, lodge-ul chiar era cel căutat, recomandat tot de cabanierii din Renche… un lodge mic, de familie, aşa cum vroiam noi.
Cazarea o obţinem gratuit pentru că aveam să stăm mai multe nopţi, iar preţurile la mâncare sunt ok, aşa că hotărâm să rămânem aici. Atât în zona Khumbu – Jiri, cât şi aici, am negociat de cele mai multe ori preţul la camere. La prima vedere s-ar putea spune că suntem zgârciţi pentru că ne bucurăm la 1-2 euro câştigaţi pe noapte. Dar dacă tragem linie la sfârşit, economisim cel puţin cheltuiala cu viza unuia dintre noi. Şi faţă de alţi turişti străini care mâncau trei lulele trei surcele, noi făceam întotdeauna consumaţie sănătoasă la cabane şi lăsam mulţi bani proprietarilor. Aceştia câştigau cu siguranţă mai mult din ce le lăsam noi, decât din ce le lăsau cei care nu negociau camerele dar mâncau doar un porridge. Cred că a fost echitabil pentru toată lumea.:)
Atât nenică, cât şi cabaniera, sora lui, s-au dovedit a fi nişte oameni foarte de treabă şi primitori, care ne-au făcut să ne simţim efectiv ca acasă în cele 5 zile cât am stat aici. Probabil că celelalte cabane mari din Kyanjin au sala de mese şi camerele mai izolate şi mai călduroase, dar căldura sufletească întâlnită aici nu cred că se găseşte aşa uşor în altă parte. Nenică, cu zâmbetul său poznaş de neuitat este un om deosebit, deşi seara se mai duce şi el ca omul la câte o duşcă. De la duşcă nu venea decât şi mai vesel şi mai pus pe şotii şi glumiţe, nicidecum violent sau morocănos. Ne-a părut rău că ne-am lăsat pradă prejudecăţilor şi că prima dată l-am judecat după cum arăta şi după cum se comportaseră cei de dinaintea lui… Dar cum zicea cineva, prejudecăţile nu-s întotdeauna rele, căci uneori ne fac viaţa mai uşoară, că nu mai trebuie să gândim:))).
Afară ninge liniştit … şi-n micul godin arde focul … iar noi ne delectăm cu bunătăţile gătite de cabanieri, garnisite cu minunatul „fresh chili” făcut din roşia pe care le-o aduseserăm de la sora lor din Renche.:) Pfuai, şi-acum când îmi reamintesc îmi lasă gura apă.:D. Şi asta la preţuri decente având în vedere altitudinea şi condiţiile. De exemplu dal bhat-ul, care e „all you can eat”, adică poţi să mai ceri oricât vrei şi poţi să mănânci, era 3,5 euro, o supă groasă de legume proaspete şi tăiţei de casă (sherpa stew) era 2,45 euro, o plăcintă cu mere 2,55 euro şi un ceai negru sub 50 de cenţi.
Noaptea începem să ne închidem sacii şi să băgăm şi medicamentele şi bateriile înăuntru, căci temperatura scade aproape de 1-2 grade.
