Cetăţi şi biserici fortificate din zona Saschiz – Prejmer

Perioada: Vacanţa de Paște din 2018
Locaţie: podişul Transilvaniei, judeţul Braşov
Participanţi: 2 adulţi + 1 copil de 5 ani jumătate

De când cu reședința prinţului Charles am tot auzit de Viscri, biserici fortificate, cetăţi transilvănene şi trasee de bicicletă amenajate la standarde europene, potrivite inclusiv pentru copii… Cum ne era cam dor de turele de bicicletă în care descoperi lucruri necunoscute şi interesante, ture prea lungi pentru a fi făcute pe picioare şi prea plictisitoare pentru a fi făcute cu maşina, hotărâm să profităm de mini vacanţa de Paște pentru a vizita câteva din aceste locuri.

Ca de obicei, lucrurile se aranjează unul câte unul pe ultima sută de metri. Marţi găsim bicicletă cu viteze (accesoriu obligatoriu) pentru Mihaela, miercuri găsim cazare, joi facem planul, iar vineri dimineaţa plecăm pentru o tură de acomodare cu noua biclă şi cu vitezele ei în pădure la Băneasa. Oricum vineri a plouat peste tot şi altceva mai bun nu am fi avut de făcut.

Am stat 3 seri în Rupea, la pensiunea Michael’s House , o pensiune drăguţă cu vedere la cetatea Rupea, cu loc de lăsat bicicletele şi cu camere curate, proprietari de treabă şi un mic dejun copios pe care nici măcar noi, care mâncăm mult dimineaţa nu am reuşit să îl terminăm… toate pentru 90 lei camera twin (de Paşte)!

*

Traseu 1: Rupea – Dacia – Viscri – Dacia – Viscri
Dificultate: 29km, 100m diferenţă de nivel urcare+ 100m coborâre, ½ asfaltat+ ½ drum de pământ
Durata: 3h dus+2h întors

Prima zi am plecat direct din curtea pensiunii pe biciclete spre localitatea Dacia. Prima parte a drumului este asfaltată, cu mici urcări şi coborâri cărora un adult antrenat nu le-ar da vreo importanţă, dar pentru un copil de 5 ani jumătate sunt o mică provocare. Din Dacia traseul continuă pe un drum neasfaltat încă (la intrare sunt nişte panouri care anunţă o viitoare modernizare), dar foarte bun, cel puţin la momentul în care l-am parcurs noi. Dacă pe asfalt ne-au dat de furcă urcările, aici au fost şi mai grele, dar cu ajutor, pauze şi dulciuri am reuşit să o scoatem la capăt până în Viscri. Şi ne-am şi bucurat de un traseu frumos printre dealuri înverzite, oiţe cu mieluţi, văcuţe cu viţeluşi, cai şi porci care păşteau liniştiţi, păsări care s-au trezit la viaţă o dată cu venirea căldurii, floricele colorate şi probabil doar 10 maşini care au trecut pe lângă noi.

În Viscri am rămas un pic surprinsă, pentru că după atâta reclamă, mă aşteptam să aibă asfalt măcar pe strada principală şi eventual multe maşini şi turişti. Dar când colo am găsit un sat liniştit, cu un drum prăfuit, un mic magazin local, cu oameni stând la soare pe băncuţele din faţa porţii şi cu câte un animal plimbându-se agale pe stradă. Erau şi câţiva turişti, mai mult străini şi câţiva biciclişti. Biserica este cocoţată în vârful satului, şi se ajunge la ea pe un drum de pietre, aşa că pe ultima porţiune am împins bicicletele.

 Biserica evanghelică fortificată din Viscri se află de fapt în interiorul unei foste cetăţi săteşti, construită prin secolul XIII. Monument UNESCO, arată foarte bine la exterior, dar în curtea interioară pare cumva neterminată sau încă în construcţie, deşi nu pare să mai construiască cineva ceva. Ne-a plăcut foarte mult, Mihaela a rămas impresionată de urcarea în turn şi de priveliştile care se vedeau de sus, iar noi de micul muzeu cu o bogată colecţie de haine şi unelte folosite de saşii din vechime. Costă 8 lei intrarea, bicicliştii având reducere la jumătate şi atenţie că au şi pauză de prânz în jur de ora 13.

Întoarcerea a mers mult mai uşor, mai ales după o bere pentru cei mari şi o îngheţată pentru cei mici. Deşi aveam vântul din faţă, traseul este mai mult în coborâre şi aproape că nici nu ne-am dat seama când am ajuns înapoi la pensiune. Am făcut inclusiv un mic ocol până la biserica evanghelică fortificată din Dacia (construită în 1500), dar am văzut-o doar pe dinafară, căci era încuiată. Culorile calde ale apusului şi priveliştea cetăţii Rupea agățată în vârful dealului au făcut traseul de întoarcere o adevărată plăcere.

*

Traseu 2: Buneşti – Criţ – Meşendorf – Criţ – Buneşti
Dificultate: 20km, 200m diferenţă de nivel urcare+ 200m coborâre, ½ asfaltat+ ½ potecă
Durata: 2.5h dus+2h întors

A doua zi am mers cu maşina până în Buneşti, am parcat-o în faţa primăriei şi de acolo am plecat pe biciclete cu direcţia Criţ (pe poteca de pe malul râului Scroafa) şi apoi biserica fortificată din Meşendorf. Am folosit google maps şi GPS-ul, căci în afară de un indicator de lemn pe care nu mai scria nimic, aflat tocmai lângă pensiunea Bike Check Inn, nu am mai găsit alte semne care să ne îndrume către poteca single trail construită cu trudă şi la standarde europene din fonduri europene. Iar aplicaţia TBT nu îmi afişa nici o potecă de bicicletă când încercam să o folosesc.

Mici urcări, mici coborâri, pe pământ sau piatră, pentru un adult antrenat nimic, pentru un copil adevărate provocări, potecă îngustă şi drăguță printre ierburi şi terenuri arate şi semănate, uneori blocată cu crengi de copaci tăiate sau crescute peste ea. La început am avut un pic emoţii când am văzut poteca îngustă de pe malul râului, dar după ce s-a acomodat, Mihaela s-a descurcat de minune.

Când am ajuns în Criţ am traversat râul, care săracul îşi reprezintă pe deplin numele din cauza locuitorilor din zonă care au aruncat de-a lungul lui toate cele vrute şi nevrute , pe un pod lăsat într-o parte şi cam şubred (aş presupune că făcut tot din fonduri) şi am fost întâmpinaţi de o mână de copii din periferia satului care vorbeau o limbă ciudată până ne-au auzit că vorbim româneşte şi ne-au cerut dulciuri sau bani (cred că iniţial cereau într-o germană stâlcită).

Până în Meşendorf ne-am bucurat iar de asfalt bun şi foarte puţin circulat (cel puţin aşa a fost în ziua de Paşte), cu câteva urcări solicitante pentru picioruşele micuţe, care însă au dat tot ce-au putut şi au reuşit să străbată şi ultima urcare, cea mai lungă, înainte de intrarea în sat. De fapt aceea a fost penultima, pentru că picioruşele au mai pedalat din greu şi pe urcarea spre biserica fortificată, neasfaltată, că na, aşa am observat că se poartă la noi pe lângă multe obiective turistice.

Pentru a putea vizita biserica evanghelică fortificată din Meșendorf (construită în sec XIV), se găseşte pe poartă numărul de telefon al doamnei care are cheia. Fiind fix ziua de Paşte şi Mihaela foarte obosită, am zis că nu mai deranjăm pe nimeni să ne deschidă. Dar altcineva o chemase deja pe doamna, aşa că am profitat şi noi, iar Mihaela şi-a găsit resurse nebănuite să studieze fiecare cotlon, deşi cu câteva minute înainte mă întrebam cum vom face să ne întoarcem cu ea la maşină. Nu e monument UNESCO, dar ni s-a părut mai bine întreţinută decât cea din Viscri şi foarte bine îngrijită, având în vedere că nu este nici aşa turistică. Din păcate în turnul bisericii nu se poate urca pentru că au hotărât să îl închidă după ce au găsit mucuri de ţigară în urma unor turişti, dar se poate urca încă în turnuleţul mai mic de lângă…

Întoarcerea în Criţ a fost rapidă şi uşoară, la vale pe asfaltul bun. Am fi vrut să vedem măcar pe dinafară şi biserica evanghelică fortificată din Criţ, dar nu am avut chef să trecem fix prim mijlocul cartierului mărginaş şi apoi să ne mai şi întoarcem tot pe acolo, să iasă iar copiii la cerut chestii. Şi chiar şi poteca dintre Criţ şi Buneşti, deşi acum au fost mai multe urcări decât coborâri, a trecut mai uşor, căci deja tehnica se îmbunătăţise. Înainte să ajungem la maşină am trecut şi pe lângă biserica evanghelică fortificată din Buneşti, care arăta foarte frumos şi îngrijit, dar era deja închisă din păcate.

*

Obiective vizitate cu maşina

Pe lângă turele de bicicletă am mai vizitat şi cu maşina câteva cetăţi – biserici fortificate aflate în drumul nostru de întoarcere, nişte locuri minunate, care habar nu aveam că există în România, şi mai ales atât de aproape de Braşov.

Cetatea Țărănească din Saschiz – ridicată de sași începând cu anul 1347, servea drept refugiu pentru localnici în caz de invazii, dar, în același timp, și pentru păstrarea alimentelor. Cetatea a fost bine întreținută de sași, până în 1940-1945, când s-a organizat strămutarea acestora în Germania sau deportarea lor în Uniunea Sovietică. Acum este în ruine, pentru că locuitorii rămaşi au folosit-o ca sursă de materiale de construcţii şi nimeni nu s-a îngrijit de renovarea ei.

Cetatea Rupea – ridicată prin anul 1324, este o cetate minunat restaurată, care ne-a impresionat încă de acum 10 ani când era în ruine, când am văzut-o aşa agăţată pe stâncă şi ne întrebam ce e cu ea şi cum poţi ajunge acolo. Acum e şi mai impresionantă şi nu numai că ajungi pe un drum asfaltat, dar mai ai şi o parcare foarte mare şi suport de prins bicicletele. O cetate chiar mare, construită pe 3 nivele dezvoltate treptat de-a lungul anilor, datorită faptului că se afla chiar în zona de legătură dintre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Intrarea este 10 lei pentru adulţi.

Biserica evanghelică fortificată din Homorod am văzut-o numai pe dinafară, căci teoretic conform unui semn de pe gardul ei trebuia să mergem să cerem cheia de la o casă şi nu am mai stat. S-ar putea ajunge foarte drăguţ cu bicicleta direct din Rupea, căci drumul secundar este mai mult necirculat.

Cetatea Feldioara este cea mai importantă fortificație ridicată de cavalerii teutoni în Transilvania, care a fost transformată ulterior în cetate ţărănească de către saşi. Este restaurată de curând, deşi din pozele vechi se vede că nu mai rămăsese mare lucru din ea. Nici acum nu are mare lucru în afară de vechea fântână, zidurile şi nişte scări care te urcă pe ziduri de unde ai parte de nişte peisaje minunate, cu toţi munţii ce mărginesc podişul Transilvaniei… să tot stai să îi priveşti. Cel puţin momentan intrarea a fost gratuită, iar drumul până la ea nu este asfaltat în totalitate, asfaltul terminându-se la biserica veche din sat.

Cetatea – biserică fortificată Prejmer este cea mai bine păstrată și cea mai puternică biserică-cetate medievală din Estul Europei, înscrisă pe lista monumentelor UNESCO. Este locul care ne-a impresionat cel mai mult din tot ce am văzut în această vacanţă. Fiindcă Prejmerul era prima localitate care primea loviturile turcilor veniți prin pasul Buzău, regele Sigismund de Luxemburg a început fortificarea bisericii prin ridicarea unei incinte înalte și puternice înconjurată de un șanț lat de apă. Cetatea, clădită în formă de cerc, avea ziduri groase de 3-4 metri și înalte de 12 metri, bastioane, porți de fier și poduri care se ridicau. În curtea interioarăau fost construite o mulţime de căsuţe-cămăruţe, lipite de zidul interior ca nişte faguri, în care se refugiau foştii locuitori în caz de invazie. Între acestea şi zidul exterior, a fost construit un drum de strajă care folosea pentru aprovizionarea luptătorilor de la crenele. Interiorul cetăţii s-a păstrat/a fost recondiţionat aşa cum era probabil cu mulţi ani înainte, plin de căsuţe, iar pe drumul de strajă poţi da turul cetăţii, ca să îţi dai seama şi mai bine ce construcție grandioasă este. Lângă intrare este şi un mic muzeu cu unelte, haine şi alte obiecte vechi, iar intrarea în cetate costă 10 lei pentru adulţi.

Aproape de Prejmer se află şi biserica cetate de la Hărman, care arată foarte bine în poze, dar ne-am dat seama că am putea să o vizităm când era deja prea târziu.

*

Câteva concluzii
Nu-mi dau seama care e treaba cu Transylvania Bike Trails, ori proiect cu mare tam tam de proiect european dar făcut de mântuială ca multe altele din România, ori localnicilor chiar nu le pasă şi distrug intenţionat ceea ce ar fi fost un frumos mijloc de promovare al României şi de îmbunătățire considerabilă a veniturilor oamenilor din zonă într-un mod cât se poate de ecologic… Cert e că pe unde am mers noi nu am văzut nici un indicator pentru traseu, ne-am întâlnit şi cu nişte prieteni care au reuşit să ajungă din Saschiz în Viscri doar pe naţional, din cauza stării foarte proaste a pistei de bicicletă la standarde europene, iar aplicaţia nu îmi arăta absolut nici o potecă pe nicăieri… De mizeria de pe valea râurilor nu mai vorbesc.

Dar avem o ţară frumoasă şi sper ca de acum încolo să descoperim pe bicicletă cât mai multe locuri interesante.

 

I.3. Tenerife : Montanas de Anaga şi Loro Parque

Toate povestirile din Insulele Canare

Ultimele zile ale excursiei am ales să le petrecem în partea de Nord-Est a insulei, în fosta zonă vulcanică Montanas de Anaga. Ne-am cazat la Montes de Anaga Hostel  , un fel de refugiu liniştit şi pe gustul nostru, cu atmosferă caldă şi oameni drăguţi, care ne-a plăcut cel mai mult din toate cazările din Tenerife. Adevărul că prin această zonă nici nu prea am găsit pe Booking alte cazări la preţuri rezonabile.

Montes de Anaga este o zonă destul de sălbatică, cu localităţi izolate şi câteva drumuri de legătură, uneori fiind mai rapid să ajungi pe jos în satul de peste creastă, decât pe drumul care ocoleşte şi eventual coboară tocmai până la ocean ca să urce în sat pe partea cealaltă. Drept urmare, nici cine ştie ce magazine nu prea sunt, aşa că mai bine te duci acolo aprovizionat cu mâncare şi apă, dacă nu vrei să fii legat de mâncarea de la refugiu, care e rezonabilă, dar destul de fadă şi nu prea multă.

Aici reuşim în sfârşit să facem şi singurul traseu din toată excursia, un traseu drăguţ, despre care am aflat la final că era închis. 🙂 Mergem cu maşina în Benijo şi parcăm acolo unde se termină asfaltul şi începe drumul de pământ spre El Draguillo, un sat mic cu 2-3 case şi câteva terase. În El Draguillo căutăm un pic traseul, căci era indicator doar spre Chamorga, satul de sus, iar noi vroiam să mergem spre Faro de Anaga. Până la urmă o luăm pe ceea ce părea poteca pe curbă de nivel care mergea spre far, o potecă ok, dar cu vedere direct spre oceanul de jos. Era cumva ciudat, că deşi vedeam şi auzeam oceanul sub noi, efectiv nu aveam pe unde coborî la el, pentru că noi ne aflam destul de sus şi sub noi era totul abrupt şi friabil…

La un moment dat trecem şi printr-un cătun aproape părăsit, Las Palma de Anaga, unde păreau a mai fi doar 2-3 locuitori care nu îmi dau seama din ce trăiau, căci vechile terase cultivate la un moment dat acum păreau destul de lăsate în paragină. Aici vedem şi prima „pădure” de cactuşi din viaţa noastră şi ne bucurăm de priveliştea impresionantelor Roques de Anaga care ies semeţe din ocean. Credeam că mai e puţin şi ajungem la far, dar curba de nivel tot urca şi cobora, traversând toate văiugile care coborau în ocean. Ni se tot părea nouă că traseul nu era prea bine marcat şi pe alocuri poteca era relativ ruptă, fiind nevoie de atenţie, dar am zi că aşa or fi traseele din Tenerife… Nu era ceva dificultate deosebită, dar pentru un traseu marcat era destul de ciudat.

Într-un final ajungem şi la far şi aici aflăm şi motivul pentru care traseul era aşa cum era: poteca era de fapt închisă, dar semnul era doar în partea dinspre far, nu şi în El Draguillo. Ei poate mai bine aşa, că dacă am fi ştiut că e închis traseul nu ne-am fi încumetat şi iar ne-am fi ofticat că nu am reuşit să facem nimic. Aşa, a fost chiar un traseu drăguţ. 🙂 Facem o pauză de masă deasupra farului, luptându-ne pe mâncare cu nişte şopârle curajoase care dacă nu erai atent îţi furau mâncarea din pungă sau chiar din mână. Şi chiar când ne gândeam că nu mai avem nici un chef să ne întoarcem pe unde am venit, cu atâtea traversări, coborâri şi urcări, mai ales că Miha era şi destul de obosită, apar de pe traseul nostru nişte germani cu care intrăm în vorbă şi care ne propun să urcăm cu ei în Chamorga şi de acolo să ne ducă cu maşina la maşina noastră (ei făcuseră traseul circular Chamorga – El Draguillo – Faro de Anaga – Chamorga).

Nu putem refuza aşa propunere, mai ales că aveam să vedem locuri noi, prin care altfel nu cred că am mai fi ajuns. Ei au coborât de la far la Playa de Roque Bermejo şi apoi au urcat în Chamorga direct de acolo, în timp ce noi urcăm direct de la far, ajungând cam în acelaşi timp. O zonă frumoasă şi pitorească, care ne aducea cumva aminte de crestele, satele şi terasele din Nepal, deşi ca vegetaţie predominau plantele de aloe şi cactuşii.

Prin munţii Anaga sunt mai multe trasee care par interesante, unele dintre ele fiind descrise şi aici  . Şi pe wikilock se găsesc de asemeena, multe idei de trasee prin insulele Canare .

Încă un lucru interesant la acest masiv este faptul că dacă pe partea nordică, masivul se opreşte în ocean cu plajele cu nisip negru şi valuri mari de la Benijo, fiind raiul surferilor, pe partea de sud se opreşte în ocean cu drăguţa plajă Las Teresitas, o plajă mare cu nisip galben adus din Sahara (mi-e neclar dacă de vânt sau de vapor), cu dig şi apă mică, numai bună pentru bălăceala copiilor.

Distracții cu bani – Loro Parque

Dacă stai să cauţi, în Tenerife găseşti multe atracţii interesante care, în general, costă destul de mult: parcuri acvatice, plimbări cu submarinul, plimbări printr-un tub de lavă, parcuri cu animale, plimbări cu barca să vezi balene, scufundări în oraşul statuilor etc., dând fiecăruia posibilitatea să aleagă în funcţie de buget şi disponibilitate.

Ceea ce ne-a impresionat pe noi şi ni s-a părut că s-a meritat toţi banii, deşi la început am fost cam sceptici, a fost vizita la Loro Parque (35 euro/pers, copil de 5 ani gratuit). Aici, pe lângă grădina zoologică (pinguni, red panda, lei etc.), au spectacole cu lei de mare, delfini, papagali şi balene orca, care sunt efectiv impresionante. Pot spune că am profitat de fiecare bănuţ cheltuit, pentru că Mihaelei i-a plăcut atât de mult, încât de dimineață de la deschidere, până seara la închidere, am alergat de la un spectacol la altul ca să le vedem pe fiecare de mai multe ori (erau cam 3 spectacole/zi la fiecare categorie). Noi adulţii eram cam leşinaţi că nici nu am apucat să mâncăm până seara, dar copilul, hrănit rapid în pauza dintre spectacole, avea doar grija locaţiei următorului spectacol, când începe, hai să fugiiim să îl prindeeem. 🙂 Spectacolele cu balene orca au fost mai presus de orice cuvinte… Foarte interesant şi educativ este că la fiecare spectacol dădeau informaţii despre cum să protejăm natura, cum sunt afectate respectivele animale de poluare, cât rău fac oamenii prin acţiunile lor, cum din banii pe care îi plătim pe bilete o parte se duce pentru studiul şi protejarea animalelor din sălbăticie… După 6 luni, Mihaela încă mai întreabă cel puţin o dată pe săptămână când mai mergem la Loro Parque să vedem balenele orca…

I.2. Tenerife : Los Gigantes – Masca – Punta del Teno şi Coasta de Nord

Toate povestirile din Insulele Canare

Canionul Masca
Fosta zonă vulcanică din nord vestul insulei este cunoscută prin satul Masca, care a fost izolat de restul insulei până în 1991. Abia atunci s-a construit până la el un drum îngust de o bandă şi cu o înclinaţie considerabilă, pe care în multe porţiuni chiar nu au loc să treacă două maşini, devenind un loc foarte turistic şi cunoscut.

Vroiam să facem un traseu care coboară cei 600m diferenţă de nivel din sat, prin canionul cu acelaşi nume, până la ocean. De la ocean aveam în plan să luăm o barcă taxi  cu fund de sticlă cu care să mergem în Acantilados de Los Gigantes. Iar de acolo eram pregătiţi cu orarul autobuzelor  care ne-ar fi dus înapoi la Masca la maşină, cu schimbare în Santiago de Teide. Super aventură pentru toată lumea, ne gândeam noi, ne-am fi bucurat şi de măreţia stâncilor Los Gigantes pe sub care am fi trecut şi poate, speram eu, am fi avut norocul să vedem şi o balenă două. Dar se pare că Tenerife se încăpăţânează să fie locul în care planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg…

Când ajungem noi, la 10 dimineaţa, deja pe drum este coadă de maşini şi autobuze şi micuţa parcare de deasupra satului este arhiplină. Dar avem totuşi noroc să găsim unul din ultimele locuri de parcare, un pic mai sus de sat, lângă stația de autobuz. În timp ce ne pregătim de traseu, observăm că bate cam tare vântul şi că oceanul este cam înspumat, dar am zis să fim optimişti. Când ne oprim însă la primul chioșc din sat să întrebăm cum se procedează cu rezervarea biletelor pentru barca taxi ni se confirmă temerile că vântul este prea puternic şi că barca nu va circula în acea zi. Zona este foarte drăguţă, cu vegetaţie luxuriantă care acoperă versanţii abrupţi, case de piatră aflate la baza unui colţ de stâncă şi terasele cultivate ale oamenilor. Dar în afară de o scurtă plimbare prin sat nu prea ai ce să faci pe aici şi ca să mergem pe vânt până la ocean coborând şi apoi urcând cei 600m diferenţă de nivel pe acelaşi traseu nu are rost şi ar fi şi cam obositor pentru Mihaela.

Prin acest masiv se pare că mai există cel puţin un traseu  , care pleacă din Tamaiano printr-un tunel şi coboară la ocean prin Barranco Secco, dar se găsesc destul de greu informaţii despre aceste trasee şi se pare că nici starea lor nu e chiar bună, din cauză că pământul e friabil şi nu se chinuie nimeni să le întreţină când se surpă câte ceva. Am mai găsit şi aici un site interesant cu tot felul de trasee prin Tenerife, inclusiv de hike, MTB, maşină etc. UPDATE: Se pare că momentan traseul de la Masca spre ocean este închis.

Coasta de Nord: Bazinele naturale de la Garachico, plajele cu nisip negru la Puerto de la Cruz, Punta del Teno – farul de pe lavă

Suntem fix după zilele în care am încercat fără succes traseele de pe lângă El Teide şi în plus am mai şi venit special până aici o oră din Vilaflor, unde eram cazaţi şi unde trebuia să ne întoarcem seara. Colac peste pupăză la începutul coborârii ni se aprinsese şi becul de motorină, aşa că nici măcar nu puteam să continuăm pe drumul ce urca şi cobora mai mulţi versanţi spre Buenavista del Norte, spre coasta nordică, măcar din maşină să vedem această parte a insulei. Trebuie să urcăm înapoi tot versantul pe care l-am coborât, pe drumul şi mai aglomerat acum şi apoi să coborâm în partea cealaltă spre Santiago del Teide ca să alimentăm, asta dacă ne ţine motorina la urcarea destul de abruptă. 🙂 Cel mai tare ne irită faptul că în loc să facem şi noi ceva mişcare trebuia să stăm iar în maşină…

Noroc că nu avem obiceiul să plecăm cu planuri bătute în cuie şi suntem obişnuiţi cu schimbările, aşa că după ce punem motorină, ne reconfigurăm uşor traseul. Noua destinaţie – bazinele naturale de la Garachico, de pe coasta nordică, măcar o baie în ocean să facem şi noi. 40 de minute pe 20 km spune GPS-ul până la bazine, da ce mai are şi drumul acesta că pare cât se poate de principal? Ei ce să aibă săracul, serpentine normal, care coboară în ace de păr peste alunecarea de teren de la prăbuşirea vulcanului, ca majoritatea drumurilor din Tenerife care trec dinspre Sud-Est spre Nord-Vest pe lângă vulcan :). Sau poate eram noi prea stresaţi de atâta stat în maşină de ni se păreau toate drumurile aşa lungi şi serpentinoase. Aviz bicicliştilor, dacă pe partea de sud mai găseşti o localitate gen Vilaflor sau poate un loc de campare în pădurea de pini, pe partea de nord localităţile se află aproape de nivelul mării şi din cauza alunecării de teren nu prea ai nici vegetaţie şi nici locuri de campare până ajungi pe coastă.:)

Coasta de nord are în cele mai multe locuri, un mal abrupt şi stâncos, te uiţi pe hartă, zici că ajungi pe plajă la un punct de belvedere (mirador), dar de fapt cobori o grămadă de serpentine ca să ajungi la un punct de belvedere deasupra unor stânci de pe care nu prea ai cum să cobori la apă. 🙂 Excepţie fac câteva zone, printre care şi interesantele plaje cu nisip negru, format din lavă şi cenuşă, din Puerto de la Cruz şi bazinele naturale de la Garachico, chiar bazine adevărate cu pereţi din lavă, amenajate cu scări şi balustrade, şi cu apă care se împrospătează continuu de la valurile oceanului.

Dacă în Masca nu prea îţi dai seama că aici a fost o zonă vulcanică, din cauza vegetaţiei luxuriante care a acoperit fosta lavă , la farul din Punta de Teno, construit pe o veche întindere de lavă din foştii vulcani din zona Masca, nu mai ai nici un dubiu. Ne bucurăm de o privelişte minunată a impresionantelor stânci Los Gigantes la apus de soare şi de sunetul valurilor care lovesc malul de lavă pe care este construit farul.