Cappadocia – case şi castele în stânci, văi colorate, baloane şi oraşe subterane (rezumat)

19 10 2016

Cappadocia este un platou înalt aflat la 1000m altitudine, în inima Turciei, înconjurat de 3 foşti vulcani:  Erciyes (3,917m), Hasan (3,263m) şi Melendiz (2,963m). Tuful vulcanic generat din erupţia acestor vulcani a fost modelat de apele şi vânturile care au creat văi unice în lume şi stânci cu cele mai ciudate forme, iar oamenii l-au săpat pentru a-şi construi biserici şi oraşe subterane încă din cele mai vechi timpuri. În plus, culorile baloanelor care umplu în fiecare dimineaţă cerul înainte de răsăritul soarelui transformă această regiune într-un loc unic în lume.

img_4287

img_5044

img_4275

img_5585

Vroiam de mult să mergem în Cappadocia, aşa că oferta la biletele de avion de la Pegassus (260 euro pentru toţi 3, inclusiv 1 bagaj de cală) şi vacanţa de Paște impusă de grădiniţă, ne-au făcut să ne hotărâm să plecăm pentru 9 zile în Turcia (29.04 – 8.05.2016).

img_4443

img_4416

img_5465

img_4871

Deşi în jumătate din zile am avut parte de ploi, am făcut mult mai multe lucruri decât am fi putut spera, căci în zilele cu vreme bună ne-am plimbat pe văi (Valea Porumbeilor, Zemi-Gorkundere, Red şi Rose, Valea Săbiilor, Valea Iubirii), iar în cele cu ploaie am vizitat oraşe subterane şi canioane (Kaymakli, Guzelyurt, Valea Ihlara). A fost clar cel mai frumos concediu de când a apărut Mihaela, într-o zonă minunată, cu oameni primitori, deschişi şi mari iubitori de copii.

img_4740

img_4699

img_5328

Povestiri detaliate şi poze

1-Orăşele şi castele din Cappadocia

2-Baloane, oraşe subterane, muzee în aer liber şi valea Ihlara

3-Red and Rose Valleys (Güllüdere I şi II)

 4- Valea Săbiilor, Valea Iubirii şi Valea Zemi – Gorkündere

5-Valea Porumbeilor (Güvercin Vadisi / Pigeons Valley)





5. Valea Porumbeilor (Güvercin Vadisi / Pigeons Valley)

19 10 2016

Toată excursia în Cappadocia

Teoretic aceasta poate fi parcursă pe două trasee: varianta lungă (6km), care pleacă de la Hotelul Kaya, din capătul de sud al orăşelului Uchisar şi varianta scurtă (3km), care pleacă din partea de nord al aceluiași orăşel, de la hotelul Cappadocia Cave Resort and Spa.

20160430_122927

img_4378

img_4389
Noi am intrat pe vale undeva între cele două puncte, coborând direct pe străduţele de sub castelul din Uchisar la indicaţiile unui vânzător de la o tarabă. Pentru că după aceea nu am mai găsit nici un indicator sau om pe care să-l întrebăm, am ţinut direcţia „în jos”, mai întâi printre casele noi, locuite,  apoi pe un drum de pământ ce mergea printre formaţiuni stâncoase „găurite” cu foste case pentru oameni şi/sau porumbei, la bifurcaţii am ţinut-o tot „în jos”, până când am ajuns la un ogor cultivat înconjurat de  stânci unde am găsit o piatră pe care arăta cu roşu direcţia spre Goreme (stânga cum coboram noi). A urmat o potecă foarte bine definită printre pereţii de stâncă, până la un moment dat când am ajuns pe un prag deasupra văii de unde se vedea o privelişte superbă… dar nu mai aveai unde să te duci. În schimb se vedea o potecă foarte bine definită ce continua pe deasupra văii pe partea stângă şi aşa ne-am dat seama că ar fi trebuit s-o luăm stânga un pic mai în spate prin nişte boscheţi.

img_4390

img_4425

img_4434

img_4436

img_4438
Până am făcut poze şi am ajuns pe poteca pe care o văzusem şi care ne gândeam că cel mai probabil cobora în firul văii, a început şi ploaia. Bine că am găsit un portal de stâncă sub care să ne adăpostim şi să servim masa de prânz. Mihaela era şi un pic obosită, aşa că am făcut o pauză mai lungă, timp în care am văzut un nenică care tot direcţiona turiştii de pe poteca mare, pe care vroiam să continuăm noi şi îi urca pe undeva pe stâncile de lângă noi şi apoi el apărea pe altă parte şi îi mai aducea pe aici şi pe alţii pe care îi mai aduna de pe potecă. Eram convinşi că îi păcăleşte şi îi bagă prin altă parte să câştige şi el nişte bani, dar am fost curioşi să vedem ce se vede de sus pe unde îi urca el pe turişti. Ne-a plăcut mult cum arăta şi am hotărât să lungim traseul mergând pe platoul de sus, urmând poteca de pe marginea văii până aveam să găsim un loc pe unde să coborâm. (cum mergi pe potecă, la un moment dat pe stânga se vede o scară de fier ce urcă către o casă săpată în stâncă, acolo e şi portalul şi traseul pe care am mers până la urmă).

img_4442

img_4451

img_4456

img_4459

img_4475
Am ocolit destul de mult dar a fost frumos şi ne-am dat seama că vom coborî în vale pe la ceainăria lui Hassan, din varianta scurtă a traseului. De aici încolo nu am mai avut nici o problemă de orientare până în Goreme, poteca fiind clară, lată şi fără dificultăţi, iar la final transformându-se într-un drum forestier ce trecea prin câteva tuneluri săpate în stâncă. Numai bună încât să ne bucurăm din plin de superbele formaţiuni stâncoase sculptate de-a lungul timpului, atât de apele care le-au dat forme neaşteptate, cât şi de oameni care au făcut căsuţe pentru a atrage porumbeii ale căror excremente au fost şi încă mai sunt materiale preţioase pentru agricultura în această zonă aridă şi nisipoasă.

img_4465

img_4480





4. Valea Săbiilor, Valea Iubirii şi Valea Zemi – Gorkündere

18 10 2016

Toată excursia în Cappadocia

Valea Săbiilor (Kılıçlar Vadisi/ Swords Valley) este un traseu mai scurt, dar frumos şi variat. Pornim pe acelaşi traseu pe care am mers spre Red şi Rose Valleys dar de data asta ţinem cel mai dreapta, ca să zic aşa.

img_5046

img_5051

img_5092
„Valea” începe tot cu o porţiune largă, în care sunt tot felul de stânci cu ruine de biserici şi case, unele chiar cu mai multe etaje şi cu resturi din picturile anterioare, unde petrecem destul de mult timp la explorat. Stâncile care nu au case şi biserici au căsuţe pentru porumbei şi chiar stupi de albine, iar starea lor arată că încă sunt folosite.

img_5098

img_5136

Apoi valea se îngustează încet încet şi după ceainărie avem surpriza  să intrăm într-un canion cu pereţi foarte înalți şi apropiaţi, prin unele locuri fiind amenajate chiar scări de lemn sau trepte săpate în stâncă pentru a putea continua. După canion poteca continuă în sus pe vale, dar pe stânga se vede şi o intrare în stâncă. Citisem ceva de un tunel de 300 metri aşa că intrăm în stâncă şi chiar mergem printr-un tunel interesant, din loc în loc cu „geamuri” în laterale sau în tavan şi cu locuri înguste de abia ne strecurăm.

La ieşirea din tunel găsim o potecă ce ne scoate în drumul Goreme – Ortahisar şi o luăm înapoi spre Goreme, dar nu pe drum ci pe malul văii, ca să mai intrăm şi prin ruinele fostelor case şi biserici ascunse prin stâncile de aici.

img_5190

img_5245

Valea Iubirii (Bağlıdere/ Love Valley) este un traseu mai lunguţ, între Cavusin şi Uchisar şi se numeşte aşa pentru că stâncile de acolo au nişte forme deosebite. 🙂 Noi nu am parcurs traseul, am urcat doar de la hotel pe un drum de unde am putut vedea în vale. Cel mai probabil am fi găsit şi un loc de coborâre, dar norii care se adunau pe cer şi tunetele din depărtare ne-au făcut să ne întoarcem.

img_5413

img_5400

img_5420

img_5402

img_5555
Zemi – Gorkündere este un traseu circular în care am urcat pe Valea Zemi şi apoi ne-am întors în Goreme peste platoul Gorkündere. Valea Zemi porneşte din drumul Goreme – Ortahisar, înainte de muzeu şi  nu este neapărat impresionantă prin formaţiunile de stâncă, ci mai ales prin  faptul că este mai sălbatică, plină de vegetaţie şi pare destul de puţin umblată. Apoi, pentru parcurgerea cu un copil este şi interactivă, căci are şi câteva trepte şi un cablu şi bolovani de escaladat. 🙂

img_4560

img_4565

img_4585
Noi am parcurs cam jumătate din vale şi apoi am făcut dreapta şi am urcat pe platoul Gorkündere ca să ne întoarcem înapoi în Goreme.  Pe platou mai sunt câteva resturi de bisericuţe şi un drum de pe care te poţi bucura fără griji de priveliştea care te înconjoară la 360 de grade, sau căra uşor pe umeri copilul obosit:). Sunt multe variante de coborâre spre Goreme, inclusiv spre punctul din care am plecat dimineaţă pe Valea Zemi, dar noi am hotărât să coborâm pe la Goreme View Point, pentru că ne-a plăcut mult prima dată şi am vrut să revenim.

img_4655

img_4660

img_4663





3. Red and Rose Valleys (Güllüdere I şi II)

27 09 2016

Toată excursia în Cappadocia

A fost unul din cele mai frumoase trasee pe care le-am făcut în Cappadocia, impresionându-ne prin varietatea de culori ale stâncilor: roşu, roz, galben, alb, portocaliu, dar şi prin varietatea bisericuţelor vizitate. Documentația legată de aceste văi, precum şi semnalizările de la faţa locului sunt ambigue şi falsificate :), aşa că am încercat să fac o hartă şi o mică descriere a modului în care intri/ieşi de pe traseul pe care l-am făcut noi (cel cu albastru pe hartă). Cred că ne-am dus pe Güllüdere I/ Güllüdere  (Rose Valley) şi ne-am întors pe Güllüdere II/ Kizil Cukur (Red Valley) dar nu bag mâna în foc pentru asta. 🙂

harta-red-si-rose

Teoretic cel mai uşor este să porneşti din Cavusin şi atunci găseşti mai uşor traseul, dacă eşti atent ca la piatra indicatoare G 102 să o iei corect, nu cum arată săgeata măsluită.  Dar noi am luat-o de-a dreptul de la hotel, pentru că nu avea rost să mai pierdem timp să ajungem în Cavusin, şi părea şi mai scurt. Am traversat drumul Goreme – Cavusin, am mers prin zona de decolare a baloanelor  şi am coborât în valea mare care vine dinspre Cavusin (cam pe linia punctată cu roşu de pe hartă). Sunt o mulţime de săgeţi pe stânci spre Rose şi Red Valley, unele te duc prea în dreapta spre Valea Săbiilor (Kılıçlar Vadisi), altele prea în stânga spre Cavusin, esenţial este să te orientezi după cele mai din mijloc şi să ajungi la ghereta din valea mare (balonul roșu din poză).  GPS rocks! :).

img_4703

img_4715

img_4738

După ce am băut un suc de grefe au început dubiile, căci cei de la  ghereta unde se face suc de fructe  ne-au spus să continuăm pe valea mare (spre  Kucuk Kilise care apare pe hartă) că pe acolo e traseul. Pe de altă parte tot acolo era şi o piatră de marcaj (probabil G 103), dar nu mai ţin minte dacă era sau nu modificată şi săgeata spre Güllüdere  arăta corect spre  drumul ce porneşte în stânga pietrei cum te uiţi la ea, sau incorect pe valea mare. GPS-ul îi contrazicea şi el pe cei doi, aşa că nu am ascultat sfaturile şi am luat-o un pic pe vale spre Cavusin să vedem ce mai găsim. (GPS-ul arăta că intrarea pe traseu se afla un pic mai departe şi că pe la gheretă era ieşirea).

img_4718

privire de ansamblu asupra traseului

img_4735

indicatorul modificat

img_4739

Am găsit întâi indicatorul G 102 care iniţial arăta intrarea pe Güllüdere I, dar se vedea clar că fusese modificat şi acum arăta spre gheretă, iar un pic mai în faţă am găsit şi indicatorul G101 care arăta corect. Clar, intrarea era între cele două indicatoare, dar cineva, nu am înţeles de ce, a modificat indicatorul astfel încât să te duci pe valea mare… Ne-am gândit şi la faptul că cine ştie, s-o fi stricat traseul şi nu mai este accesibil dar am hotărât totuşi să încercăm. A fost cea mai bună decizie, că am făcut un minunat traseu circular, întorcându-ne fix pe drumul de lângă gheretă, pe unde ne spuseseră oamenii că nu e bine. 🙂

img_4804

Uc Hacli Kilise

img_4785

Uc Hacli Kilise

img_4836

Ayvali Kilise

img_4821

img_4840

După ce am găsit traseul corect am încercat să explorăm toate găurile şi tunelurile săpate în stâncă, căci prima parte este un loc deschis de decolare a baloanelor, „presărat” cu stânci care au fost modelate şi săpate în toate felurile. După ce ne-am plictisit am urmat după nişte indicatoare (săgeţi negru cu galben) drumul de pe valea care se îngusta şi am vizitat şi impresionanta bisericuţă Uc Hacli Kilise. Am continuat pe vale după indicatoare şi am mai ajuns la o bisericuţă săpată în stânca roşie, Ayvali Kilise, care din păcate era încuiată.

img_4850

20160502_151251

img_4866

img_4883

De aici traseul urcă în dreapta pe o pantă mai abruptă, ca să ajungă pe un platouaş pe care este un singur copac, vizibil din toate locurile înalte din zonă. Practic de aici au început să se etaleze în toată frumuseţea lor culorile şi formele stâncilor de la poalele muntelui Aktepe, de nu mai ştii unde să te uiţi prima dată. Am continuat după ceva semne şi după ureche, pe marginea mai dinspre munte a platouaşului, apoi am mai găsit o bisericuţă drăguţă, Hacli Kilisi, iar sub ea am avut surpriza să găsim o ceainărie unde puteai să bei suc proaspăt de portocale.

img_4878

Hacli Kilise

img_4904

Hacli Kilise

img_4933

Văile din Cappadocia sunt brăzdate de o mulţime de poteci care te duc de colo colo, pentru că oriunde este un loc cultivabil acesta este folosit, aşa că ai de multe ori posibilitatea să alegi dacă vrei să lungeşti sau să scurtezi un traseu. Şi de la ceainărie puteai să cobori direct spre Cavusin rapid dacă vroiai, dar noi am continuat în direcţia punctului de belvedere dintre Goreme şi Urgup, ca să ne mai bucurăm de stâncile roz, roşii şi galbene printre care mergea poteca stâncoasă. Poteca era destul de animată faţă de prima parte a traseului în care am întâlnit doar o persoană, probabil cu oamenii care veneau pe varianta scurtă de la punctul de belvedere unde se ajunge cu maşina pe drumul asfaltat. În ultima parte, înainte de a intra pe valea pe care am coborât, unde ajungea şi poteca de la view point, am mai explorat găurile din stânci şi am vizitat uimitoarea biserică Kolonlu Kilise, întrebându-ne cum a fost posibil să sapi aşa ceva în stâncă acum muuuult timp.

img_4928

img_4921

img_4939

img_4960

„Am văzut destule biserici şi am intrat în destule găuri” a concluzionat Mihaela după această biserică, aşa că am luat-o pe vale, unde poteca se transformase în drum şi am ajuns fix la gheretă, pe drumul pe care ni se spusese de dimineaţă că e închis. Chiar nu am înţeles de ce oamenii te trimiteau pe vale şi îţi spuneau că traseul pe care l-am făcut noi era închis (poate ca să te întorci înapoi la ei în speranţa că mai bei un suc?)… Drumul înapoi spre hotel îl ştiam bine de data asta şi l-am parcurs tot uitându-ne înapoi la copăcelul singuratic sub care am luat masa de prânz şi la stâncile divers colorate pe lângă care trecusem.

20160502_160728

Kolonlu Kilise

img_4993





2. Baloane, oraşe subterane, muzee în aer liber şi valea Ihlara

23 09 2016

Toată excursia în Cappadocia

Baloanele din Cappadocia

Cappadocia este cunoscută pentru zborurile cu balonul, se zice că degeaba ai fost aici dacă nu ai zburat cu balonul (la un preţ care variază de la 80-100 euro/pers în sus). Probabil că dacă vii o zi şi nu te plimbi pe nici o vale, această afirmaţie este adevărată, dar dacă te plimbi 3-4 zile pe văi, eu personal nu văd în zborul cu balonul decât o experienţă mai deosebită la un preţ prea mare, căci peisajele nu cred că sunt mult diferite. Dar nouă ne place întotdeauna să evităm cât putem chestiile la care se înghesuie toată lumea, aşa că suntem subiectivi. 🙂

20160508_055255_richtonehdr

20160508_060438_richtonehdr

img_4590

În fiecare dimineaţă cu vreme bună, la ora 5 începea să se audă de afară un zumzet înfundat, iar la ora 6 cerul era deja plin de baloane. Baloane, baloane, baloane… de toate culorile, unele mai jos, altele mai sus, unele mai mari, altele mai mici, unele abia decolând, altele aterizând. Iar pe străzi maşini şi microbuze care îşi „urmăresc” propriile baloane, ca să meargă să le recupereze de unde aterizează. Practic o adevărată industrie a zborului cu balonul care se pornea în fiecare dimineaţă. La câţi turişti am văzut în Goreme ne-am întrebat de fiecare dată de unde se strângeau atâţia oameni care se plimbau cu balonul în fiecare zi?

img_4507

img_4505

img_4525

Noi am şi stat la un hotel  din partea de nord a orăşelului Goreme, aproape de ieşirea spre Cavusin, vis a vis de micul platouaş de unde se lansează majoritatea baloanelor. Aşa că dimineaţa la ora 6 nu aveam altceva de făcut decât să ieşim în faţa hotelului sau să urcăm pe terasă ca să ne bucurăm din plin de spectacol.

Oraşele subterane

Solul moale al Cappadociei a facilitat construcţia unor case-peşteră, săpate în tuful vulcanic încă din anii 1300 î.Hr. Acestea s-au dezvoltat şi s-au extins de-a lungul secolelor din cauza armatelor invadatoare care au tot măturat Anatolia Centrală. Unele s-au transformat chiar în adevărate oraşe subterane extinse pe 7-8 nivele sub pământ, unde toţi locuitorii şi animalele din oraşul supra-teran se ascundeau din calea invadatorilor pentru perioade de la o săptămână la câteva luni. Au fost descoperite 36 astfel de oraşe în Cappadocia, cel mai mare fiind Kaymakli iar cel mai adânc fiind Derinkuyu. În 2014 a fost descoperit un alt oraş subteran la Nevsehir, care pare a fi mai mare decât toate celelalte, dar încă nu a fost deschis publicului.

Pentru că am avut parte de ceva ploaie în cursul vacanţei am reuşit să vizităm două astfel de oraşe subterane: Kaymakli (25 lire/persoană) şi Guzelyurt (5 lire/persoană).

img_5328

img_5334

img_5317

Ca să ajungem în Kaymakli am mers întâi până în Nevsehir, unde am traversat strada şi am luat de pe partea cealaltă un microbuz care mergea prin Kaymakly. Am ales să vizităm acest oraş subteran pentru că Derinkuyu este inclus în Green Tour pe care îl oferă agenţiile de turism şi am vrut să evităm o potenţială aglomeraţie. Este impresionant ce au reuşit să facă oamenii cu atâta timp în urmă: „camere” pentru familii – cu „paturi” săpate în stâncă gen cuşete de la tren şi „dulapuri” constând din mai multe găuri una lângă alta pe post de poliţe, grajduri pentru animale, camere de depozitare a alimentelor, fântâni pentru apă, hornuri înalte de 80 m pentru ventilaţie care veneau de la cel mai de jos nivel până la exterior, locuri speciale pentru gătit, „băi”, crame, locuri pentru prelucrarea cuprului şi chiar biserici. Toate aveau ieşire la o reţea de tuneluri înguste cât să aibă loc un om şi câteodată atât de joase încât trebuia să mergi mersul piticului. Din loc în loc erau blocuri rotunde de piatră care culisau şi blocau accesul invadatorilor la următoarea parte a oraşului. Se estimează că puteau locui aici în jur de 3500 de oameni.

img_5469

img_5487

img_5496

img_5519

Oraşul subteran de la Guzelyurt a fost un „bonus” adus de ploaia care ne-a prins când am fost în Ihlara. E mai mic, mai puţin cunoscut şi ca atare mult mai ieftin decât Kaymakly, cu un farmec aparte. Are o parte mică, în care accesul e gratuit, semnalizată destul de puţin vizibil cu un indicator şi partea principală, unde e şi casa de bilete, care are o porţiune interesantă în care cobori printr-o gaură într-un perete. Intrarea include şi vizitarea unei foste mănăstiri transformate în moschee.

Muzee în aer liber

img_5186

Lângă Goreme sunt două muzee în aer liber (Goreme Open Air Museum  şi Zelve Open Air Museum), în care, în schimbul sumei de cca. 20 lire/persoană, poţi vizita foste biserici săpate în stâncă ale căror picturi interioare sunt restaurate în mare parte. Nu am încercat să le vizităm pentru că erau mult prea aglomerate şi pentru că în plimbările pe văi am văzut destule bisericuţe încât să considerăm că nu se merită să ne călcăm în picioare pentru nişte picturi. Şi iar întrebare de baraj, de unde atâţia turişti dacă Goreme pare mai mult pustiu?

img_5548

Valea Ihlara

Valea Ihlara este la vreo 80 km de Goreme, la poalele muntelui Hasan Dagi (3253m). Am ajuns aici cu o maşină închiriată (125 lire închiriatul + 30 lire motorina), pentru că ne plictisisem de atâta ploaie în Goreme iar aici părea prognoza bună. Din păcate nu a fost, aşa că n-am reuşit decât să ne oprim cu maşina prin câteva puncte de belvedere de deasupra canionului săpat de râul Ihlara şi cam atât. Am avut surpriza că trebuie să plătim 20 lire/persoană ca să ne putem plimba prin canion, aşa că am renunţat, căci cu o ploaie torenţială care abia se oprise şi una care se pregătea să vină nu avea rost.

20160506_124406_richtonehdr

img_5458

Având în vedere că Green Tour costă cam 120 lire/persoană şi are incluse intrările la Derinkuyu şi pe Valea Ihlara, plus masa de prânz, pentru 2 persoane e mult mai rentabil aşa decât pe cont propriu, dacă nu ţii neapărat să petreci o noapte în Ihlara. Iar tour-ul am înţeles că este organizat cu microbuze de 15-16 locuri, deci ar trebui să fie rezonabil şi dpdv al aglomeraţiei.





1. Orăşele şi castele din Cappadocia

22 09 2016

Toată excursia în Cappadocia

Goreme

Ne aşteptam ca Goreme să fie un centru turistic aglomerat şi gălăgios, dar rămânem surprinşi când găsim un sătuc mic şi liniştit, parcă cu mai multe hoteluri decât case şi cu câteva supermarketuri cam prost aprovizionate. Restaurantele sunt aproape goale, vânzătorii de suveniruri stau plictisiţi la măsuţele lor, turiştii sunt neaşteptat de puţini şi par a fi din Orientul Mijlociu, vestici mai deloc.

img_4323

img_4699

20160429_145740

Partea veche a oraşului, cu căsuţele săpate în tuf vulcanic pare ireală, mai degrabă o scenă dintr-un film de animaţie decât un oraş adevărat. Iar de sus de la punctul de belvedere (Goreme Sunset Point) te copleşeşte „panorama” cu castelul din Uchisar care domină valea, muntele Erciyes (3.916m), văile colorate şi divers sculptate ale Cappadociei şi muntele roz Aktepe (1.350m).

img_4677

img_4296

20160429_173323_richtonehdr

Uchisar

Este un orăşel micuţ, cocoţat pe un deal, în care vin cei care vor să viziteze castelul sau să viziteze Valea Porumbeilor. Aici se ajunge cu  microbuzul care pleacă la fiecare oră spre Nevsehir, din autogara din Goreme (2 lire/pers pt. cca 5 km).

img_4374

20160430_122936

Microbuzul ne lasă la drumul mare, de unde mai mergem un pic pe jos ca să ajungem la castel (6.5lire/pers).  Castelul este de fapt o stâncă în care au fost săpate numeroase camere conectate între ele prin pasaje şi tuneluri închise cu uşi masive de piatră, iar silueta lui domină toată valea, căci se află în cel mai înalt punct din Cappadocia (1.400m). Din cauza eroziunii pot fi vizitate doar câteva camere, iar majoritatea camerelor de pe partea nordică a castelului sunt utilizate încă drept case pentru porumbei, ale căror excremente sunt folosite ca îngrășământ natural pentru viţa de vie şi livezile din zonă. Priveliştea de la castel este deosebită, cu văile frumos modelate ale Cappadociei ce se întind la poalele muntelui roz Aktepe (1.350m) şi cu muntele Erciyes (3.917m) cel veșnic înzăpezit în depărtare.

img_4326

20160430_130740

img_4372

Nevsehir

Este un orăşel normal, în care nu prea ai ce vizita şi ajungi cu acelaşi microbuz (3.5 lire/pers pt. cca 13 km) cu care ai mers şi în Uchisar. Dar aici este hub-ul de transport de unde poţi pleca în alte direcţii (oraşele subterane, valea Ihlara şi alte zone), iar dacă tot ajungi să schimbi microbuzul aici, poţi să profiţi să-ţi cumperi şi baclavale, rahat sau fructe, care în Goreme nu prea se găsesc, sau să schimbi bani la un curs mult mai convenabil decât în Goreme.

20160504_163738_richtonehdr

Urgup

Mai mare şi mai plin de viaţă decât Goreme, se spune că acesta este „tabăra de bază” pentru turiştii mai pretenţioşi, în timp ce Goreme este pentru cei cu rucsacul în spate. Se ajunge aici cu microbuzul (3 lire/pers pt. cca 8.5 km) care vine din oră în oră dinspre Avanos – Cavusin şi pe care îl iei din staţia aflată la intersecţia străzii principale din Goreme cu şoseaua care merge spre Goreme Open Air Museum.

20160507_150216_richtonehdr

20160507_142316_richtonehdr

Poţi să te plimbi pe la ruinele castelului, să vizitezi punctul de belvedere şi găseşti şi aici fructe, baclavale, rahat şi alte delicatese care în Goreme nu prea sunt. Este un punct numai bun pentru o plimbare într-o zi cu prognoze prea sumbre ca să te aventurezi pe o vale.

20160507_141109_richtonehdr

20160507_140208_richtonehdr





Gust de Maroc

18 04 2016

Această postare nu este neapărat o descriere a unei excursii „exotice”, ci mai degrabă o invitaţie la călătorie pentru părinţii care au copii. Copiii mici şi mari n-ar trebui să ne oprească călătoriile, ci doar să le dea unalt ritm şi o altă perspectivă, căci avem cu toţii de învăţat câte ceva şi în special ei, cei mici.

IMG_3292

De ce tocmai în Maroc, unde nu mai fusesem nici noi?
Pentru că am citit povestirea lui Radu din Maroc şi ne-a plăcut mult.
Pentru că speram la o aventură gen Nepal şi Marocul părea să aibă potenţialul acesta în condiţii de cazare şi mâncare mai bune, căci oamenii din țările mai sărace sunt clar mult mai primitori şi prietenoşi decât cei din ţările „bogate şi civilizate”.
Pentru că 484 euro pentru 3 persoane, inclusiv 1 bagaj de cală, a fost o ofertă de nerefuzat la biletele de avion. Am cumpărat biletele înainte să ştim ce e de vizitat sau ce e de făcut cu copilul acolo, citisem doar că „ Morocco is ideal for parents who once travelled to intrepid destinations, and don’t necessarily fancy a Western poolside now they have knee-high travelling companions.” (Lonely Planet).
Pentru că Marocul, cel puţin momentan, este una din puţinele ţări stabile şi sigure din regiune, iar în decembrie este destul de răcoare ca să nu existe riscul unor boli tropicale. În plus au curent electric, frigidere, poţi să mănânci carne, sistem funcţional de apă şi canalizare (pe noi ne-a impresionat pozitiv căci nu ştiu de ce, ne aşteptam la un mic Kathmandu).

IMG_3387

IMG_3295

IMG_3553

Adevărul este că e cam mult spus că am fost în Maroc, ar fi mai corect să spunem că am fost 5 zile în Marrakesh şi 2 zile la munte, la Imlil. Cu un copil de 3 ani, într-o primă călătorie într-o ţară unde aproape totul este diferit, nu ne-am făcut prea multe planuri. Am vrut să-i dăm timp de acomodare, de asimilare şi de odihnă după atâţia stimuli pe care nu i-a mai văzut până atunci. A fost important că am avut un loc de ancorare pentru primele zile (același hotel la care ne întorceam seara), iar când am fost în deplasare i-am suscitat interesul cu „Ia să vedem, oare cum va arăta camera în care vom dormi în seara aceasta?”. Ca să putem vizita cu plăcere ceea ce ne interesa, am găsit nişte obiective interesante şi pentru copil „Ce zici mergem să vedem mai de aproape cămilele pe care le-am văzut ieri din autobuz?” (care erau lângă un palat de pe lista noastră) sau ca să putem face un mic traseu la munte, în Imlil „Ce zici, urcăm până acolo sus să vedem ce este, că am înțeles că mai este un sat?”. În plus, câte o mică atenție care să-i ridice moralul când începea să se plictisească de atâtea plimbări (gen o mică cămilă de jucărie cumpărată de pe stradă, pe care să o plimbe peste tot) a făcut adevărate minuni.

IMG_3377

IMG_3438

Prin Marrakesh

Am ales Hotelul Cecil , aflat chiar lângă piaţa Jemaa el-Fnaa, de pe a cărui terasă vedeam standurile cu mâncare şi cu suc de portocale, iar seara ascultam tobele şi muzica care nu tac decât la ora de rugăciune şi după 2 noaptea. Ne-a plăcut mult să stăm acolo, pentru că am putut încheia fiecare seară cu câte o plimbare plăcută prin nebunia din piaţă şi străduţele înguste din jur. Iniţial aveam ceva emoţii legate de locaţie, pentru că citisem pe un blog ce nasol e în Jemaa el-Fnaa, că eşti asaltat non stop de vânzători de diverse, dresori de şerpi, femei care îţi desenază pe mână, chelneri etc. Dar acolo ne-am dat seama că nu este deloc aşa, cel puţin nu pentru noi care eram obişnuiţi să ignorăm cu succes „hărţuitorii” din India şi Nepal :). Dar pentru cine nu e obişnuit cu asta probabil că e stresant şi obositor, că dacă te-au „ghicit” că eziţi nu mai scapi de ei. 🙂

IMG_3478

IMG_3358

Marrakesh-ul e un oraş al contrastelor: labirinturile pieţelor cu străduţe înguste şi înţesate de oameni, biciclete şi motociclete, dar şi spaţii largi cât vezi cu ochii şi bulevarde largi cu 2-3 benzi pe sens în afara zidurilor oraşului vechi; femei îmbrăcate în burkha din care nu li se văd nici ochii, femei de serviciu îmbrăcate cu uniforma specifică peste baticul care la acoperă părul şi câteodată faţa şi ochii, dar şi tinere cu pantaloni mulaţi, tricou şi părul lăsat liber; monumente odată impunătoare, acum deteriorate şi prost întreţinute, cu minunate mozaicuri acoperite de praf sau de excremente de porumbei; cartiere prăfuite de praful roşu al deşertului şi fără fir de verdeaţă, dar şi parcuri exotice, adevărate oaze verzi cu susur de apă şi cântece de păsărele; portocale cumpărate cu cca. 73 eurocenţi/kg în primele zile şi cu 18 eurocenţi /kg în ultimele zile, când învăţasem pe unde să le căutăm şi cât să negociem.

IMG_3318

IMG_3484

Ce ni s-a părut relativ ciudat este modul de construcție al clădirilor , ale căror geamuri şi uşi sunt cumva orientate spre o curte interioară, iar tu care te plimbi pe străduţe vezi doar nişte ziduri goale portocalii şi prăfuite. Tot ne plimbam şi speram să găsim ceva clădiri sculptate sau pictate, dar nimic, oriunde mergeam ziduri peste ziduri, indiferent că erau case de locuit, hoteluri sau monumente, aceeaşi poveste. Cine ştie, poate n-am nimerit noi unde trebuie. 🙂

La munte

O ţară o cunoşti cel mai bine în afara oraşelor mari, în zonele mai puţin turistice şi folosind mijloacele de transport pe care le folosesc şi localnicii…

Aşa că până la Imlil luăm un microbuz local, al cărui preţ, deşi îl negociem de 3 ori mai mic decât cel propus iniţial, tot e mai mare decât făcea (am dat cca. 6,5 euro pt toţi 3). Dar măcar suntem toţi 3 înghesuiți pe cele două locuri din faţă, de lângă şofer, nu în spate în zăpuşeală şi aglomeraţie. Ce scaun de maşină pentru copil, ce centuri de siguranţă pentru adulţi. 🙂 Dar se pare că marocanii, cel puţin în zona asta, conduc foarte încet, în medie cu 50km/h, chiar dacă drumul este bun şi serpentinele nu prea înguste, aşa că stăm relativ liniştiţi. Pe lângă opririle pentru a urca sau coborî noi pasageri, avem şi opriri ca să-şi cumpere şoferul măsline, covoare, să ia şi o uşă (nu ştim dacă pentru el), nimic deosebit. 🙂

IMG_3602

IMG_3909

Imlil (1740m) este punctul din care se pornește spre Toubkal (4167m), cel mai înalt vârf al munților Atlas, deci unul din cele mai importante atracții turistice ale Marocului. Nu-i de mirare astfel că deşi suntem în extrasezon şi nu cred că sunt mai mult de 10 turişti în tot satul, preţurile la mâncare (cca. 3 euro tajin fără carne şi 7 euro tajin cu carne) şi cazare sunt destul de mari faţă de ce ne-am fi aşteptat. După mai multe vizite pe la riad-uri găsim o cameră chiar elegantă, cu încălzire cu aer conţionat la Riad Atlas Toubkal , cu vreo 25 euro/noapte, mic dejun inclus. Cu siguranţă am fi găsit uşor ceva mai ieftin, dar vroiam încălzire pt că era destul de răcoare iar Mihaela îşi revenea după o mică răceală care ne-a şi întârziat de altfel plecarea din Marrakesh spre munte.

IMG_3749

IMG_3892

Pentru că ajungem destul de târziu, în prima zi reuşim să facem doar o plimbare circulară spre satul Tamatert, ducându-ne pe drumul ce continuă în direcţia Tacheddirt (2314m) şi întorcându-ne printre terasele de pe partea opusă a văii. La un moment dat suntem chiar invitați de croitorul satului la un cous-cous pentru a doua zi, păcat că atunci trebuia să ne întoarcem în Marrakesh.

IMG_3706

IMG_3693

IMG_3738

A doua zi urcăm spre Aroumd (1843m), pe un traseu ce merge de-a lungul râului Mizane şi apoi urcă în sat pe lângă nişte cascade. Foarte frumos aici, în sătucul agăţat pe marginea de morenă şi înconjurat de terase pe care cresc orz, porumb, cartofi, ceapă, migdale, mere, cireşe şi nuci, nu ştiu de unde în ariditatea asta. Ne plimbăm un pic şi pe valea lată şi înverzită pe care continuă poteca spre Toubkal, iar apoi coborâm înapoi în Imlil, de data aceasta pe drumul de pământ pe care urcă şi maşinile şi pe care se plimbă turiştii francezi călare pe măgari. În timpul coborârii ne bucurăm de priveliştea pâlcurilor de căsuţe agăţate pe terase în toate zonele în care au găsit probabil o sursă de apă.

IMG_3855

IMG_3842

A doua zi de dimineaţă avem avionul sprecasă, aşa că mergem să ne luăm rucsacii de la riad şi apoi aşteptăm cu răbdare în staţie ca şoferul microbuzului (de fapt un grand taxi de 7 persoane) să accepte preţul pe care i-l oferim până în Marrakesh (cca 8,20 euro pt toţi 3, un preţ de altfel normal pentru un marocan 🙂 ).

IMG_3862

IMG_3801

O ultimă plimbare de seară prin nebunia din Jemaa el-Fnaa, o altă cină la restaurantul Toubkal Snack cu preţuri la fel ca la măsuţele din piaţă (cca 3,2 euro tajin-ul cu carne) dar cu porţii mult mai consistente, o ultimă joacă pe terasa hotelului şi la intrarea în avion o concluzie care ne-a bucurat mult: „Mami, să ştii că mi-a plăcut. O să mai melgem o oală (adică o dată 🙂 ) când o să mai avem timp?” 🙂