Înfruntând Colţii Babei spre Gura Portiţei:)

13 09 2011

Sâmbătă, 4 septembrie 2011
Locaţie: Complexul lagunar Razim-Sinoie
Participanţi: Elena şi Marius, Florin, noi doi şi 5 bicle aferente
Grad: „flat as a pancake”:)
Durata: nedefinită:)

Cuvânt înainte

După două ieşiri de câte 20 km prin pădurile de lângă Bucureşti şi o ieşire aventuroasă de vreo 70 km pe o parte din traseul Primei Evadări, care s-a lăsat cu şa ruptă, împins la bicle, far călcat de autobuz şi pedalat obligatoriu prin trafic contra cronometru să nu ne prindă noaptea:), ne-am considerat destul de avansaţi în ale bicicletei ca să ne încumetăm la o tură de 65 km pe ruta Sinoie – Grindul Lupilor – Gura Portiţei – Grindul Chituc – Vadu. Citisem vreo două povestiri înainte, dar eram atât de încântaţi de ideea acestei ture încât am reuşit să privim doar partea pozitivă din ele.

Mare brânză… 65 de kilometri pe plat e floare la ureche, hai, cine mai vine cu noi? S-au înscris Elena cu Marius şi Florin. Noroc că Elena şi Marius n-au suporţi de bicle şi am mers cu două maşini, că altfel tura s-ar mai fi lungit cu 35 de km între Vadu şi Sinoie. Şi noroc că alţii nu ne-au ascultat să vină, că altfel ne-ar fi considerat un mic Radu care i-a dus la tortură:).
 
Aventura

Ziua începe bine încă de dimineaţă, cu o ploaie torenţială cu trăznete şi inundaţii pe drum prin zona localităţii Lumina. Maşina Elenei se udă şi începe să aprindă becuri şi să scoată fum… din fericire îşi revine destul de repede şi ne continuăm drumul. La Sinoie lăsăm băieţii se pregătească biclele şi noi fetele mergem să lăsăm o maşină la Vadu, în faţa magazinului-birt local. Ne şi imaginam cum aveam să stăm acolo să bem o bere diseară, în timp ce băieţii se duceau să aducă maşina… Apoi ne suim amândouă în maşina Elenei, ne întoarcem în Sinoie şi lăsăm maşina tot în faţa magazinului-birt local din localitate. Toată mişcarea ne-a luat cam o oră şi un pic, căci drumul este cam prost şi plin de vrăbiuţe care se aruncă în stoluri în faţa maşinii şi trebuie să ai grijă să nu le loveşti.

Ne urcăm pe biciclete şi pornim la drum în jur de ora 9.30, cam târziu faţă de cât ne planificaserăm, dar asta e. Prima parte a drumului e asfaltată, astfel încât Laviniu şi Florin au un bun răgaz pentru a se obişnui cu dezechilibrul creat de portbagajele destul de încărcate de pe bicle. Apoi drumul se transformă într-un drum de pământ întărit, foarte fain de mers pe el pe biclă. Timpul zboară pe lângă noi şi aproape că nici nu ne dăm seama când trece o oră şi ne trezim că am şi ajuns la Canalul 2 (între lacurile Zmeica şi Sinoie),  parcurgând deja 10 km, adică o treime din traseu…

 

Facem o pauză mai lungă pentru a ne bucura de superbele sandvişuri brevetate de Elena şi Marius, apoi trecem podul şi ne continuăm drumul, de acum încolo aflându-ne oficial pe Grindul Lupilor. Drumul şerpuieşte printre ierburile şi smârcurile de pe grind, iar cormoranii şi pelicanii zboară din când în când pe deasupra noastră. Norii s-au risipit complet iar soarele e sus pe cer în toată forţa lui. Vântul care adie face însă ca temperatura să fie rezonabilă, chiar plăcută. După o porţiune de pedalat printre ierburi, prin soare, intrăm într-o pădurice unde după miros şi aspect este raiul porcilor, aşa că încercăm să ne menţinem cât mai grupaţi .

Când ne apropiem de malul lacului Goloviţa găsim nişte căsuţe cu acoperiş de stuf, dar turma de căţei ce le păzeau ne taie curiozitatea de a vedea mai în detaliu ce e acolo. Drumul continuă aproape de malul lacului iar la un moment dat avem surpriza ca drumul de pământ să se transforme în drum de dale de ciment şi ajungem la altă casă înconjurată de un gard de sârmă. Ne dăm seama că am ajuns deja la Canalul 5 (între lacurile Sinoie şi Goloviţa). S-au mai scurs 12 kilometri şi încă o oră şi un pic fără să ne dăm seama…

Aveam ceva emoţii căci ne gândeam că poate găsim ecluza deschisă şi nu putem trece… Dar nenică de la ecluză ne spune că e ok să trecem. La ecluză scrie pe un panou că ecluzările se fac între orele 8-18 şi costă 25 lei. Dar în prezent am auzit că ecluza ar fi stricată. Când ne aude că vrem să ajungem cu biclele la Gura Portiţei ne spune că sunt mulţi colţii babei pe drum. „Ştim, ştim, suntem informaţi” ne gândim noi veseli.:)))

Şi nu apucăm să trecem bine pontonul că începe distracţia… Marius pană… Laviniu semi-pană … Florin semi-pană:). (Voi folosi termenul „pană” pentru situaţiile în care roata se dezumfla rapid şi nu aveam altă opţiune decât să lipim gaura sau să schimbăm camera, şi termenul  de „semi-pană” pentru situaţiile în care resuscitam din când în când roata cu pompa). În timp ce Marius  se opreşte să-şi schimbe camera şi Laviniu cu Florin să mai bage câteva pompe de aer pentru a ameţi roţile până la Portiţa, eu cu Elena o luăm înainte, Elena pe biclă şi eu pe lângă, căci lângă poteca îngustă era un şleau de vreo 40 cm în care nu aveam chef să cad cu tot cu biclă:). Suntem atacate de o serie de ţânţari giganţi care nu pişcă dar bâzâie şi ne enervează când se aşează pe noi. După vreo 50 de m şleaul se micşorează aşa că mă sui şi eu pe biclă şi… panăăă!!!:))))

Colţii babei (Tribulis terestris) cică au un profund efect relaxant, care permite un comportament firesc şi menţinerea liniştii interioare, chiar în situaţii conflictuale. Planta este indicată bărbaţilor care se confruntă cu tensiuni relaţionale şi care au reacţii nenaturale, eventual cu tendinţe violente.

Ne aşteptam noi la pene, dar nici chiar aşa, 4 pene în nici un kilometru:D. În fine, vin băieţii, declară că de fapt am semi-pană şi îmi resuscitează roata şi apoi băgăm cum putem căci roţile noastre sunt contra cronometru:). Drumul merge însă pe o potecă îngustă prin ierburi şi bălării, aşa că nu putem băga o viteză prea mare. La o pauză de regrupare şi reculegere a unuia şi altuia de prin vre-un tufiş în care s-a împrăştiat, observăm că şi Elena are un dit-ai colţul babei înfipt în cauciuc, că tot o invidiam că ea a fost singura care a scăpat:). Băieţii hotărăsc că e mai bine să-l lase acolo pe post de dop şi să-i dăm bătaie să ajungem la Gura Portiţei până nu ne lasă toate roţile:).

Ultima porţiune înainte de intersecţia cu Grindul Chituc ne uimeşte iar cu un drum din plăci betonate. Căsuţele de la Gura Portiţei se văd în stânga noastră, dar până la ele mai băgăm pe o potecă printre ierburi care din când în când ne lovesc peste mâini sau peste picioare. Evident că mai facem şi pauze de resuscitare a cauciucurilor:). Înainte să ajungem la Gura Portiţei mai trecem pe lângă nişte case drăguţe cu acoperiş de stuf şi un mic lac plin de pescăruşi. În sfârşit pe la ora 14 ajungem pe plaja din Gura Portiţei şi ne dăm seama că ultimii 6 kilometri i-am făcut într-o oră. Dar a fost super frumos şi amuzant…

Vreo oră-două le petrecem cu bere de la terasă (4 lei paharul de plastic), pizza şi sandvişuri din traistă şi bălăceală:). E super fain că pe plajă au toalete şi duşuri cu apă fierbinte, gratuite. După ce ne săturăm de mâncare şi de baie rezolvăm penele, căci roţile stăteau deja fleşcăite şi pe la ora 16 hotărâm să plecăm. Dar în timp ce mergem noi să vizităm şi mini-portul din Gura Portiţei îmi dau seama că am pană şi pe roata din spate… şi nu semi-pană de poţi s-o mai fraiereşti cu pompa… Aşa că până la urmă plecăm abia pe la ora 17… Ştiam deja că ne va prinde noaptea, dar credeam că doar pentru vreo jumătate de oră… Nu ştiam însă că distracţia era abia la început:).

Următoarele două ore avem parte de o pedalare pe Grindul Chituc, printr-o junglă de ierburi cât noi de înalte, în multe locuri fără potecă, încercând să menţinem o oarecare viteză ca să nu cădem de pe biclă, căci era foarte greu să mai porneşti în junglăraia care era pe jos. Ierburile ne prindeau de picioare, se încâlceau în lanţuri şi în pinioane, iar bicicletele începuseră să aibă propria personalitate şi să schimbe vitezele şi foile aşa cum vroiau ele, nu aşa cum le comandam noi. Spinii copacilor se agăţau de pielea noastră şi ne dădeau sângele pe mâini şi pe faţă. Soarele apunea foarte repede deasupra lacului Sinoie. Stâlpii de curent electric pe care îi urmăream parcă nu se mai terminau, iar Peribona nu se mai apropia. Şi colac peste pupăză, că tot nu înaintam noi prea repede, ce mare brânză dacă mai facem şi două pene?:) Şi totuşi era extrem de amuzant:).

În cele din urmă reuşim să supravieţuim celor 10 km de junglă chitucică şi ajungem în sfârşit la Periboina. Un pic de echilibristică pe o pasarelă cam şubredă ce trece spre ponton, o mică pauză după traversarea canalului prin care lacul Sinoie se varsă în mare şi apoi pornim voioşi şi plini de speranţă pe superbul drum de nisip întărit ce merge spre Vadu. Mai aveam 25 de km şi eram convinşi că aveam să-i facem în maxim două ore, aşa că nu aveam să mergem prea mult pe noapte.

 

Cei 5 km până la podul de la Edighiol îi străbatem voioşi în jumătate de oră. De aici mai avem 20 de km din care ultimii 3 pe un drum betonat, aşa că suntem liniştiţi că ne aflăm în grafic. Dar după Periboina, Laviniu şi Florin băgaseră viteză mai mare, ca până ajungem şi noi, în speţă eu:), ei să şi plece să recupereze a doua maşină din Sinoie. La despărţire stabilisem că trebuie să ne ţinem după stâlpii de curent electric, aşa că după podul de la Edighiol ne-am ţinut după stâlpi, numai că în loc s-o luăm pe drumul care trebuie, un pic în stânga, noi am luat-o pe unul secundar, fix înainte, care mergea tot pe lângă stâlpi, oarecum pararelel cu celălalt, fiind mai aproape de canal şi mai nisipos, cum aveam să aflăm ulterior… Şi aventura continuă:D

Mai întâi apar porcii mistreţi în faţa noastră, dar ne oprim şi îi lăsăm să treacă. Apoi Elenei i se cam dezumflă o roată, aşa că hotărâm ca ei să se oprească să bage câteva pompe iar eu să o iau înainte, că oricum mergem cel mai încet. Zis şi făcut, o iau înainte un pic crispată din cauza porcilor şi luptându-mă cu nisipul care îmi strica treburile pe alocuri. Dar avansez constant, până sună telefonul … Elena: „Irina, eu am pană pe ambele roţi, hai înapoi că durează şi să nu ne despărţim acum pe noapte”…. Ooofff! Mă chinui înapoi pe porţiunea răzbită, nu fără a lua şi câteva trânte cu nasul în nisip… Deja nu mai suntem deloc în grafic, dar ce contează, am vrut aventură:).

Şi ce mai putea să  lipsească? Probleme cu umflarea camerelor şi ATAAAACUUUL ŢÂNŢARILOOOOOORRRR!!!!!!!! Ne-au terminat, ne-au făcut praf, erau peste tot şi ne muşcau de unde apucau. Nici de vorbit nu prea puteam să vorbim că ne intrau în gură… Iar nenorocita aia de cameră nu vroia deloc să se umfle… Deja era întuneric şi lumina frontalelor atrăgea şi mai multe legiuni de ţânţari… Ne simţeam blestemaţi:) La un moment dat Elena a propus să ascundem bicla ei, eu şi Marius să mergem pe bicle, iar ea să alerge pe lângă noi… numai să scăpăm o dată de atacatori… 

 Cu toate acestea, era încă foarte foarte distractiv !(?) Aventurăăă:))))

Cred că după vreo oră de tortură reuşim să rezolvăm problema şi ne urcăm iar pe bicle. Numai că procentajul de nisip afânat creşte pe măsură ce înaintăm, iar oboseala şi lipsa de experienţă pe biclă îşi spun cuvântul. Îmi e din ce în ce mai greu să menţin direcţia pe bucăţica îngustă de nisip întărit şi cad de fiecare dată cum ies un pic în nisipul afânat. La pornire mă chinui să-mi iau elan din nisipul moale. Tot cad şi mă ridic de mai multe ori, dar la un moment dat mă satur şi mă apuc să împing voiniceşte la biclă. Oricum cu atâtea căzături şi restarturi nu cred că avansam mult mai repede decât dacă aş fi mers pe lângă biclă. La un moment dat vorbim la telefon cu băieţii şi ne dăm seama că am greşit drumul şi facem stânga ca să ieşim în drumul principal. În loc să fi băgat viteză pe o bună porţiune cu nisip întărit, numai bun de pedalat, cum au făcut ei, ne-am chinuit pe aici. Băieţii îmi mai spun că se luptă cu nisipurile, dar că mai au doar 5 km.

Urmează două ore şi cam 13 kilometri interminabili în care preponderent împingem la biclă prin bezna nopţii, privind cu jiind la luminile din Vadu care păreau să se depărteze în loc să se apropie. La un moment dat vorbesc iar cu Laviniu şi îmi spune că mai au 3 kilometri şi el are pană pe spate, aşa că împinge de zor la biclă căci pompa era la noi. Ne mirăm un pic că au făcut aşa mult, dar aflăm că de fapt atunci când credeau că mai au 5 km mai aveau vreo 15:).

Drumul merge în general pe lângă stâlpii de curent, apoi la un moment dat se apropie destul de mult de mare, de avem impresia că ne-am rătăcit. Nu vedem nimic şi pentru asta sunetul mării e cu atât mai ciudat, dar drumul îşi reia curând direcţia spre becurile roşii de la unitatea militară şi spre stâlpii de curent, aşa că răsuflăm uşuraţi. La un moment dat dăm peste nişte săgeţi de lemn care arată spre malul mării, dar noi continuăm înainte, căci pe acolo merseseră şi băieţii. Ulterior ne-am dat seama că dacă acolo am fi făcut stânga am fi ajuns la o cherhana şi de acolo până la Vadu am fi putut parcurge un drum mai puţin nisipos…

Vreo 6 kilometri mai în faţă, Florin pedala, iar Laviniu împingea la biclă pe dalele de beton dinainte de Vadu… În bezna nopţii nişte copite de cal răsunau sinistru undeva în faţă şi se apropiau… Din fericire nu erau fantomele ci nişte localnici care se duceau cine ştie unde sa facă te miri ce:).
Pe la ora 12 noaptea reuşim să ne regrupăm şi suntem salvaţi:). Credeam noi…

Epilog

Pe la 1.30 noaptea ajungem la Sinoie cu maşina noastră şi după ce recuperăm şi cealaltă maşină plecăm înapoi spre locul unde îl lăsasem pe Marius cu biclele. După câţiva kilometri Elena dă într-o groapă şi îi buşeşte janta şi cauciucul pe faţă, aşa că dă-i şi schimbă roata care părea înţepenită acolo. După ceva chinuri (vreo 45 min) reuşim să rezolvăm problema şi ne continuăm drumul. Dar peste ceva timp dăm şi noi într-o groapă, dar din fericire scăpăm doar cu un capac pierdut şi janta îndoită… mai avusesem câteva experienţe de acest gen, aşa că îi dăm două topoare s-o îndreptăm şi ne continuăm cu emoţii drumul. Acum chiar începem să ne întrebăm dacă ne-a blestemat cineva weekendul ăsta:)

Acasă am constatat că fiecare bicicletă mai avea minim câte o pană:) Am scos jantele, am descoperit găurile din fiecare şi am extras cu penseta colţii babei care îşi lăsaseră câte un spinişor în cauciucuri… Atunci nu ştiam proprietăţile benefice ale acestei plante şi am aruncat-o:D.

Anunțuri

Acțiuni

Information

9 responses

13 09 2011
MeetTheSun

Mamaaa, nebunie curata! Ce sa zic, daca DOAR citesti e amuzant foc sirul pataniilor, epic, aventuros, spumos, cu intriga si o lunga desfasurare a actiunii, cu mai multe puncte culminante si cu un deznodamant mult amanat.

Partea cu tantarii mi se pare un pic cam horror totusi 😀

p.s. deja va invidiez un pic pentru tura, dar cum nu-mi amintesc ce-am facut eu in week-end-ul ala, sigur eu nu v-am blestemat 😀

13 09 2011
Andrei

Da, e clar, v-ati distrat, nu gluma, nici nu stiu daca imi pare rau sau bine ca n-am mai ajuns 😀

13 09 2011
Cezar Partheniu

Mda, interesanta aventura. In momentul asta chiar ca ma gandesc ca e mai bine ca nu am avut bicla sa vin cu voi. Eu am avut parte de plimbari mult mai distractive in Bucegi. We asta am fost la catarat in cheile galbenului (pestera muierii) sa gust un pic din „verticale”. A fost interesant si mi-a aratat ca totusi nu sunt eu chiar de 3B / 6 sau mai mult… 😀

13 09 2011
mike

Mama….era mai simplu sa mergeti la munte mai ales ca a fost vreme buna.
Dar nu e nimic, ce nu te omoara te face mai puternic (sau mai intelept)

13 09 2011
mariusica

ASTA DA AVENTURA :)))!!!!! Am ras cu pofta, va multumesc. Si eu am patit ceva….asemanator. Dar la o sacara muuuuullllttttt mai mica la Gura Dobrogei

16 09 2011
Iuliana

De obicei drumurile pe plat sunt mai anevoiaose, in primul rand din cauza terenului nefavorabil inaintarii (nisip), in al doilea rand ca nu ai perspectiva sa te orientezi dupa relief (cum suntem noi obisnuii pe munte). Dupa ce am „traversat” Delta cu bicicleta m-am convins si eu de acest aspect. Stateam la 10 metrii de drum si nu il vedeam din cauza blestematului de relief plat ! E mai frumos pe munte ! :))

20 09 2011
Roze

hahahahaha….pare rau da’ nu ma pot abtine!!!!!! :):):):):):):)
tantarii erau mai rai decat cei da la Shabla? :P:P:P:P aoleu, saraciii….pare rau 😦 vai d emult n-am mai ras cu atata pofta!!! :):):):) frumoase poze

21 09 2011
Irina si Laviniu

Daaaa… erau tare rai si tare multi 🙂 Si la Shabla macar puteam sa alergam de ei sau sa ne adapostim, aici trebuia sa facem penele 🙂

24 06 2014
thomas

pt coltii babei cred ca era indicat un spray pt pana cauciuc introdus in camere inainte de plecare…iar pt tzantzari cea mai buna e vitamina b pastlutze luate o zi doua inainte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: