Franţa : două pasuri, două văi şi o via ferrata mai ”gazoasă”

28 06 2011

Miercuri, 16 iulie 2008
Distanţa parcursă cu maşina ~ 165 km

Via ferrata Roc du Trovière
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Graici – Masivul Vanoise
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Savoia – Localitatea Val d’Isère
Grad: PD, D şi partea pe care n-am mai făcut-o TD/ED
Durata traseului pentru noi: 2h45 pe Via Ferrata, 45 min coborârea

Harta zilei:

Zilele anterioare le-am petrecut mai mult pe drumuri între Austria şi Franţa, alungaţi de prognozele de vreme proastă din toţi Alpii, cu excepţia celor francezi. Cu toate acestea am mai vizitat şi câte un lac (Traun – Salzkammergut), o vale (Stubai) şi două pasuri (Brenner şi Pennes). Seara am dormit într-o parcare de pe autostrada italiană, cu puţin înainte să trebuiască să ieşim spre pasul Mont Cenis, pe unde aveam să intrăm în Franţa.

Ne trezim devreme şi pe la ora 8 ieşim deja de pe autostrada italiană (A23) şi intrăm pe drumul naţional spre Susa/Montcenisio (SS25), care avea să ne ducă în pasul Mont Cenis (2083m). Graniţa se află undeva înainte de pas şi este marcată doar printr-un indicator care ne arată că am ieşit din Italia şi am intrat în Franţa.:)

Pasul este foarte fain, cu un mare lac de acumulare, de un albastru cum parcă n-am mai văzut, înconjurat de păşuni înverzite şi pline de flori. Deşi nu este aşa „sălbatic” ca alte pasuri (seamănă cu un mic platou mai mult) are un farmec aparte. Asta se datorează poate şi faptului că ne aflăm în locuri cu încărcătură istorică. Până în secolul XIX pasul a fost principala rută de traversare a Alpilor între Franţa şi Italia, şi a fost folosit chiar de Carol cel Mare (Charlemagne) pentru a invada Lombardia în 773. Graniţă geografică, aflându-se între Alpii Cotici şi Graici, pasul a fost şi graniţă statală până în anul 1947, între Franţa (Savoia) şi Italia (Piedmont). Primul drum prin pas a fost construit de Napoleon în 1805.

Ne plimbăm un pic prin pas pentru a face poze şi a asculta marmotele şi apoi coborâm în partea cealaltă, în orăşelul Lanslebourg, din Haute Maurienne (partea superioară a văii Maurienne). Pentru că motorina părea cam la limită ca să ne ducem până în Val d’Isère şi să ne şi întoarcem, căutăm o benzinărie, dar găsim  numai câte 1-2 pompe aflate în faţa unui magazinaş de ţară care ni se par cam dubioase.  Punem câţiva litri şi urmăm traseul planificat spre localitatea Val d’Isère, unde vroiam să parcurgem o via ferrata. (o decizie foarte bună, pentru că ulterior aveam să observăm că benzinăriile din zonă sunt toate aşa, şi se închid după ora 18!)

Ca să ajungem acolo avem de urcat un pas din masivul Vanoise… şi nu orice pas, ci Col de l’Iseran (2770m), cel mai înalt pas din Europa traversat de un drum de maşină (în Europa mai există două drumuri care ajung la altitudini mai mari – Otztal Glacier Road – Au, 2829m şi Cime de la Bonette – Fr, 2802m, dar acestea nu sunt pasuri). Având în vedere experienţa de anul trecut din Elveţia ne aşteptam la un drum îngust, cu serpentine strânse şi cine ştie ce alte stresuri suplimentare, însă francezii s-au descurcat mai bine la capitolul ăsta. Drumul urcă liniştit până în pas, în serpentine largi cu două benzi întregi care îţi permit să admiri în voie satele din valea Maurienne care devin tot mai mici şi vârfurile înzăpezite din Parcurile Naţionale Vanoise (Fr) şi Grand Paradiso (It) care par tot mai aproape. În pas găsim o pârtie de schi funcţională, un vânzător ambulant de dulciuri şi bine cunoscutul frrrig.:)

Ne plimbăm un pic, facem poze, mâncăm ceva rapid fără să depunem efort, căci dinţii mestecă singuri clănţănind de la frig:D şi coborâm pe partea cealaltă în valea Tarentaise (partea superioară a văii Isère), spre orăşelul Val d’Isère. Serpentinele coboară larg pe un versant care iarna este plin de pârtii de schi, mărturie fiind indicatoarele la diverse intersecţii de pârtii şi stâlpii de telescaune. Aş vrea să venim o dată să schiem aici… (Radu şi Mike au fost deja)

În descrierea traseului scrie că via ferrata Roc du Trovière s-ar afla la ieşirea din Val d’Isère, lângă o parcare, dar nu găsim indicatoare aşa că ieşim bine din orăşel şi mergem până la lacul Chevril, unde ne dăm seama că am cam ratat şi ar trebui să ne întoarcem. Dar înainte de asta nu ne abţinem să mai urcăm un pic cu maşina spre staţiunea Tignes, pentru a admira munţii care ne înconjoară.

Când ajungem înapoi în Val d’Isère întrebăm pe cineva şi ne direcţionează spre traseul care porneşte din faţa unui grup de hoteluri înalte. Ne echipăm rapid şi la ora 14.30 intrăm în traseu, alături de alţi francezi. Suntem cam uimiţi când vedem că atâţia francezi intră în traseu la o oră aşa târzie, căci eram obişnuiţi cu austriecii care ori intrau până în 9-10, ori nu mai intrau:). Dar în zilele următoare aveam să vedem că francezii sunt mai relaxaţi şi mai „leneşi”, şi mulţi intră în trasee ca boemii după ora 11 încolo.

Citisem mai multe descrieri şi rămăsesem cu impresia că traseul este format din două părţi, una uşoară, pentru începători şi una grea, între ele existând şi o ieşire de urgenţă. Aveam de gând să facem partea uşoară şi apoi, funcţie de cum ne simţim, să ne retragem sau să continuăm. Prima parte, formată dintr-o traversare ascendentă şi câteva urcări echipate cu trepte a fost scurtă şi destul de lejeră, numai bine pentru a ne reobişnui cu expunerea.

Însă după un punct în care puteai să te retragi a început distracţia: vreo două poduri formate dintr-o scândură îngustă care se cam mişca şi cu balustradă un cablu laaarg care mai mult te încurca decât să te ajute, plus o traversare echipată destul de dubios pe un perete vertical (cel puţin aşa  ni s-a părut nouă atunci), pe care ne-au tremurat mâinile şi picioarele de numa`. Şi se mai adăuga şi faptul că sub picioare vedeam constant drumul pe care veniserăm, pe care treceau nişte maşini cât un purice… aproape că te lua ameţeala dacă te uitai printre picioare… Dar cine ştie, poate ni se mai şi părea, fiind prima via ferrata pe care o făceam anul ăsta.

După traversarea cea drăguţă am mai trecut un pod normal (adică lat şi cu balustrade sănătoase:D) şi am urcat un pilier, după care ne-am regrupat într-un loc mai puţin ameţitor şi am început să ne mărturisim reciproc că dacă ăsta e traseu uşor în viziunea francezilor mai bine o lăsăm baltă şi ne apucăm de altceva.:) De aici se vedea şi ultima parte a traseului „La Traversée du non-retour”, de 4 ori mai lungă şi de 10 ori mai expusă:)) decât cea de care abia trecuserăm. Începusem să mă îngrijorez că ieşirea ar fi fost cea pe care am ignorat-o mai devreme şi ne şi vedeam prinzându-ne noaptea agăţaţi prin pereţi, cu elicopterul zburând în jurul nostru încercând să ne salveze.:D Între timp în spate apăruseră doi părinţi cu doi copii şi le-am strigat îngrijoraţi că traseul e foarte greu, dar oamenii ştiau foarte bine ce fac, iar copii se descurcau mai bine ca noi, ditamai adulţii:).

 Pentru că de aici până la marea traversare traseul devenea mai lejer (ca un brâu 1A de la noi cu cablu pe el), am hotărât să continuăm, în speranţa că totuşi avea să fie o ieşire de urgenţă. Când am ajuns la marele pod (40m) dinainte de marea traversare am răsuflat uşuraţi când am văzut semnul de ieşire … pfiuuuu… bine că nu mai trebuie să ne întoarcem pe unde am venit că ăia eram:). Mai relaxaţi, ne amuzăm traversând podul, uitându-ne în jos la maşini şi admirând peretele echipat cu trepte dar uşor surplombat ce urmează după pod. Cine ştie, la un moment dat, poate vom reveni şi vom continua, dar acum bine că am scăpat:)).

Coborârea înapoi la baza traseului o facem pe o potecă lejeră. Ne uimeşte faptul că pe geamurile hotelurilor pe lângă care trecem sunt indicaţii cu ce sa faci în caz de avalanşă. La maşină ne apucăm să studiem cu atenţie descrierile traseului şi vedem că într-una din ele acesta este împărţit în trei părţi: prima, până la prima ieşire pe lângă care am trecut este PD (peu difficile), a doua, până înainte de marea traversare este D (difficile) şi ultima, pe care nici n-am mai încercat-o (formată din peretele surplombat de după marele pod şi din traversarea fără întoarcere care este întreruptă de două diedre)  este TD/ED (très / extrêmement difficile). Ne mai liniştim, căci vedem că nu am făcut totuşi o via ferrata uşoară, deci nu suntem chiar aşa varză.:)

Ne întoarcem înapoi în Hautte Maurienne, prin pasul acum părăsit şi liniştit, scăldat în lumina caldă a apusului. E aşa linişte încât găsim pe drum o căpriţă care aproape că ne sperie când ne apare în faţă, iar pe lângă drum mai multe marmote care ţipă de răsună tot versantul. Valea Maurienne, săpată de râul Arc, îşi are izvoarele sub pasul Iseran şi merge până la Aiton, unde se uneşte cu valea Isère, de pe care tocmai am venit (pe o hartă se observă că cele două văi izvorăsc de o parte şi de alta a pasului Iseran şi formează un inel în jurul Masivului Vanoise). Aceasta este mărginită la nord de  masivul Vanoise, din Alpii Graici şi la sud de Alpii Dauphiné şi cei Cotici. De la izvoare până la Modane este cunoscută ca Haute Maurienne, iar după Modane până la Aiton ca Basse Maurienne. Orăşelul Saint Jean de Maurienne este considerat „capitala” văii.

În primul sătuc, Bonneval sur Arc, ne oprim să consultăm prognoza meteo (afişată pe geamul Centrului de Informare Turistică), să luăm nişte apă de la izvor şi să admirăm frumoasele căsuţe construite din piatră, foarte îngrijite faţă de cele pe care le văzuserăm cu un an înainte în Elveţia. De fapt aveam să observăm că majoritatea căsuţelor de pe vale, cel puţin până la Modane, precum şi cele din valea Tarentaise, sunt construite şi întreţinute cam în acest stil. Ulterior am aflat că arhitectura tradiţională (până în 1950 casele aveau bucătăria, dormitorul şi grajdul  în aceeaşi cameră), bisericile vechi cu fresce remarcabile şi şarmul rustic sunt printre atracţiile din Haute Maurienne. Altă atracţie o reprezintă brânzeturile tradiţionale: Beaufort, bleu de Termignon şi bleu de Bonneval. Zona este superbă şi merită studiată mai în detaliu, poate chiar cu bicicleta prin cătunele din munte (Ecot, Bellecombe).

Trecem iar prin locurile pe care le-am văzut în fugă dimineaţă, acum mergând mai relaxat şi bucurându-ne de aceste sătuce frumoase răspândite pe la poalele masivului Vanoise. Aflăm cu această ocazie şi că sătucele Lanslebourg şi Lanslevillard s-au unit încă din 1967, pentru a forma staţiunea Val Cenis. De asemenea, am înţeles că la biserica din Lanslebourg a fost în fiinţat ”spaţiul baroc din Maurienne”, unde există un muzeu şi se fac proiecţii care te ajută să călătoreşti în timp, pentru a înţelege mai bine viaţa muntenilor de altădată.

Seara dormim într-o parcare împădurită de pe marginea râului, între Termignon şi Sollières.

 Ziua următoare ne planificasem să urcăm spre localitatea Aussois, pentru a parcurge câteva trasee de via ferrata. După aceasta aveam să mai mergem un pic pe valea Maurienne, până la Saint Michel de Maurienne, unde planificasem să traversăm masivul Cerces prin pasul Telegrafului spre staţiunea Valloire şi prin pasul Galibier spre faimoasa staţiune La Grave. Noaptea am dormit într-o parcare între Valloire şi pasul Galibier.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: