IV. Unsprezece ore nepreţuite (în loc de încheiere)

15 04 2011

 povestirile anterioare

Pentru că în ultima săptămână auzisem tot felul de poveşti înfiorătoare despre drumul între Jiri şi Kathmandu, cabanierul ne găsise un jeep care ne cerea un preţ acceptabil (cca 4 euro /pers). Şoferul jeep-ului a fost însă neserios şi s-a răzgândit, cerându-ne sumă dublă, ceea ce ne-a enervat şi ne-a hotărât să ne riscăm pe autobuz.

Pe la 6.30 ne înfiinţăm în staţie unde ne aşteaptă autobuzul TATA pe al cărui acoperiş urmează să mergem, dotat cu un portbagaj de fier, ca cele de pe vechile dacii. Pe partea stângă a autobuzului sunt instalaţi deja câţiva nepalezi, aşa că ne urcăm şi ne aranjăm şi noi pe partea dreaptă. În câteva minute portbagajul se umple de nepalezi, de parcă nu i-ar fi lăsat cineva să urce până atunci pentru a ne ţine nouă locurile de pe partea dreaptă.

Brrrum Brrrrum … Pornim. Ne surprinde să găsim drumul asfaltat, doar pe o bandă ce-i drept, dar asfaltat. Prima jumătate de oră autobuzul, expres:D, opreşte prin tot felul de staţii şi oamenii se înghesuie unii peste alţii şi unii peste noi până când nu mai poţi arunca nici un ac. Nu mai e loooc!!! Ne distrăm, facem poze, ne uităm la unul care vomită de sus iar voma lui se scurge pe geamul pe care se uită pasagerii din autobuz şi la altul care deja dormitează pe buza autobuzului.

 

Însă nu după mult timp drumul începe să coboare pe nişte serpentine strânse pe care frânele scârţâie îngrozitor, de zici că acu acu nu ţine frâna şi ne ducem cu toţii în prăpastie. Băgăm aparatul în rucsac şi ne ţinem cu toate mâinile şi toate picioarele de bara de la portbagaj la curbele dese:D. Nepalezii sunt relaxaţi şi cred că râd când ne văd aşa nehotărâţi: ba râdem cu gura până la urechi, ba ne crispăm şi strângem din dinţi:D:D:D Dar cum să fii frate relaxat când vezi că autobuzul merge cu viteză spre curbele înguste şi în loc să încetinească claxonează? Sau când auzi scârţâitul frânelor de zici că acum îi sar roţile sau se dezmembrează în bucăţi ? Şi mai ales când te gândeşti că asta e doar începutul unei zile întregi de astfel de distracţii?:D

Cum stăm noi aşa crispaţi pe curbele fără nici un fel de parapet, vedem cum apare controlorul de bilete care merge relaxat în picioare prin afara barei de care noi ne ţinem. Strânge banii de la oameni şi din când în când stă atârnat în afara autobuzului şi scrie chestii pe bilete, fără să se ţină de nimic. Iar autobuzul nu mai pridideşte cu curbele şi frânele. Zici că acum acum o să cadă de acolo, parcă îmi vine să închid ochii, să nu-l văd cum zboară:D. Se opreşte şi la noi… ăsta doar n-o vrea acum să descleştăm mâinile de pe bară ca să-i plătim lui biletul ???:)))) (3,5 euro de persoană) Ba da!!! „Panică, panică, panică” cum ar spune Radu:)))))))). În sfârşit termină de încasat banii şi dispare, măcar nu-l mai vedem atârnat pe acolo.

Credeam că autobuzul avea să coboare în vale şi apoi să mergem pe firul văii până în Kathmandu. Dar surprize, surprize, după ce ajungem la firul văii îl traversăm şi apoi începem să urcăm pe partea cealaltă, pe serpentine la fel de înguste şi la fel de fără parapeţi sau alte chestii de siguranţă. Şi toată ziua până seara numai asta am făcut, sus, serpentine, scââârrrrţţ serpentine, serpentine, scâââââââârrrţ, jos, serpentine, serpentine, scâââââââârrrrţ, serpentine, sus, jos, sus, jos şi tot aşa de multe ori, peste nenumărate dealuri care la noi sunt munţi adevăraţi. La un moment dat ajunsesem chiar pe la 2400 de metri, punctul cel mai înalt al drumului.

Dar emoţiile serpentinelor nu erau totul, căci era şi mai interesant când ne întâlneam cu alte autobuze sau camioane ce veneau din sens opus. Nu am înţeles încă principiul care stă la baza modului de a conduce în Nepal:). Am observat doar că atunci când se întâlneau, ambele maşini mergeau una spre alta în viteză, până aproape să se ciocnească, se opreau şi apoi unul dădea cu spatele ieşind de pe asfalt, de multe ori pe buza prăpastiei,  făcându-i loc celuilalt să treacă. Celălalt trecea aşa de aproape încât puteam să dăm mâna cu călătorii de pe celălalt acoperiş.

Pot spune că am fost norocoşi să stăm pe partea şoferului şi nu am văzut prea des hăurile căscându-se sub picioarele noastre. Dacă am fi stat pe partea cealaltă a autobuzului cel mai probabil am fi făcut stop cardiac:))). Când eram pe partea cu hăul aveam impresia că suntem în cel mai tare montagne russe:).

Trece-o oră, trec două, trec trei şi ne relaxăm încet încet, făcând poze şi filmuleţe, vorbind cu nepalezii din jurul nostru şi aproape moţăind, căci dormeau atât de mulţi pe lângă şi pe noi încât ne făceau poftă:D. Ce frâne, ce scârţâieli, ce serpentine, oricum dacă e să cadă autobuzul, noi sărim direct în copaci:). Sate răspândite, terase, vârfuri înalte, motociclişti, măgăruşi, autobuze la fel de pline ca al nostru… Nepalezii încep să cânte, întâi doar unii mai tineri cu care ne împrieteniserăm, apoi şi restul trec de ruşinea faţă de noi şi cântă cu toţii de iar aveam impresia că ne uităm la un genial film documentar.:)

Monotonia mai este din când în când întreruptă la punctele de control, unde poliţiştii îi pun pe toţi să se dea jos pentru că nu au voie să meargă pe acoperiş. Aşa, autobuzul trece cu acoperişul gol de punctul de control şi apoi, la nici 500 de metri opreşte iar oamenii se urcă la loc pe acoperiş, sub privirile poliţiştilor:D. După ce ne dăm astfel jos de 2-3 ori, Ramesh, unul din băieţii cu care ne-am împrietenit vorbeşte cu poliţiştii şi le spune că noi suntem oaspeţi în ţara lor şi că nu e frumos să ne tot streseze atâta, aşa că de-atunci încolo noi trei rămânem pe autobuz la toate punctele de control:). La intrarea în oraş suntem obligaţi să intrăm în autobuz, unde e cald, miroase îngrozitor şi pe jos mai e şi vomă. Bleah, bine că n-am găsit locuri înăuntru. Ajungem înapoi în Kathmandu seara, după 11 ore … nepreţuite.:D

Două filmuleţe făcute de pe autobuz găsiţi aici: 

 http://www.youtube.com/watch?v=GAIbRm4vAJk

şi aici:  http://www.youtube.com/watch?v=JcWiaEMQbHw

Claie grămadă în microbuzul care ne duce de la autogară în Thamel, ne dăm seama cum au zburat ultimele patru săptămâni, care ne vor rămâne amintire pentru toată viaţa … vârfuri înalte, altitudini copleşitoare, Ama Dablam, Chukhung, steguleţele budiste care flutură neîncetat în pasuri, copii zâmbitori  care îţi dăruiesc floricele, ieduţi ţopăitori şi pisici geniale, dal bhat-uri, pâini tibetane, zâmbete sincere ca cel al lui nenică din Junbesi, privirea tristă a lui Pasi când ne-a povesti că tatăl ei a murit în timp ce conducea un grup spre Annapurna, tortul din Jiri, mani wall-urile şi roţile de rugăciune întâlnite la tot pasul … Atâtea locuri, atâtea amintiri şi atâtea sentimente … Deşi majoritatea turiştilor care au timp la dispoziţie urcă din Jiri spre EBC, e muuuuulllt mai interesant să vii dinspre zona de munte extraturistică spre zona de sate autentice şi nu invers, cel puţin asta e părerea noastră. O-m fi pierdut un avion, dar am câştigat lucruri mult mai importante, de nepreţuit.

Ne-a plăcut atât de mult, încât  povestea a mers mai departe mai repede decât ne-am aşteptat:)…

Anunțuri

Acțiuni

Information

One response

10 09 2013
Andrei

foarte tare cu busul asta… am dat de voi din intamplare cautand info ca intentionez sa fac si eu acelasi traseu care l-ati facut voi si nu multi il fac, de la namche la jiri… doar ca timpul e f limitat si sa ne incadram ar trebui realizat in 5 zile… avand in vedere ca voi ati fost la fata locului credeti ca e posibil si asta fara a forta 8 ore pe zi? noi o sa mergem (eu cu prietena) la sfarsitul lui decembrie cand vremea ar trebui sa fie tocmai buna, fara ploi si noroi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: