III. 2. Ultimele zile printre terase (Sete – Jiri)

14 04 2011

povestirile anterioare

a. Sete – Deurali (23.10.2010)

Dimineaţa ne întâmpină cu o vreme superbă, care ne motivează să plecăm spre Kinja pe la 7:15. Continuăm coborârea începută ieri şi coborâm şi tot coborâm, ba prin pădure, ba prin clasicele sate răspândite pe dealuri  terasate. Valea largă a lui Likhu Khola se vede jos şi pare aproape, dar tot coborâm până acolo vreo două ore. (Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi traseul în sens invers… să urci 2000 de metri de-odată şi apoi să cobori spre Junbesi cred că îţi sar picioarele de la locul lor) În Kinja ne oprim la Sherpa Guest House, lodge-ul recomandat de nenică din Goyom şi lenevim pe acolo vreo două ore la soare. Să tot stai aici să te relaxezi…

Pe firul văii totul este verde, incredibil de verde, iar insectele şi păsările gălăgioase îţi dau senzaţia că te plimbi prin junglă, nu pe la 1600 de metri… genial… Nefericită idee însă să plecăm din Kinja la ora prânzului, căci simţim efectiv cum ne topeşte soarele la urcarea pe versantul celălalt şi abia ne târâm. Dar nu noi ar trebui să ne plângem, care facem asta de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, ci localnicii care vor nu vor sunt la cules de orez şi porterii ce vin dinspre Jiri încărcaţi cu coşuri mai mari decât ei, ca de obicei.

Deşi mergem mai mult pe curbă de nivel, urcăm şi tot urcăm, arşi de sete şi scârbiţi de apa clocită din platipusuri şi cu gust de pastile dezinfectante. Nu mai găsim nici un lodge unde să bem un ceai sau să luăm nişte apă, noroc cu livezile de portocali şi pădurea care ne mai apără un pic de căldura soarelui. Când trecem pe lângă case ne asaltează copii cerşetori. Obişnuiţi cu copii şerpaşilor, le facem poze dacă ne cer, dar ăştia după ce ne cer poze încep să ne ceară şi bani, bomboane sau pixuri. Unii ne trag de mâini sau de rucsaci, e enervant. Aproape de Bhandar poteca se transformă într-un drum de pământ… primul drum pe care îl vedem după 4 săptămâni… Simţim că se apropie încet încet finalul şi o lălăim din ce în ce mai tare făcând poze la terase şi bucurându-ne de soarele care în sfârşit ne-a însoţit toată ziua.

În Bhandar (200m) ne asaltează iar copiii cerşetori ai hinduşilor, deşi de data asta nici nu mai scosesem aparatul foto. Copiii budiştilor ne aduc floricele şi ne cer să le facem poze, fără să ne ceară nimic în schimb. Este ora 15:30 şi am rămâne pe aici, dar pentru că mâine vrem să ajungem la Jiri hotărâm să mai facem un efort de urcat încă 500 de metri diferenţă de nivel până în pasul Deurali, unde se află şi localitatea cu acelaşi nume (2705m).  Urmăm poteca ce taie drumul de pământ dintre Bhandar şi Deurali şi pe la ora 17 ajungem sus, destul de obosiţi şi înfometaţi, căci nu mai mâncaserăm nimic de dimineaţă din Kinja.

 

Pentru că nu vrea nimeni să negocieze cu noi cazări gratuite sau mai ieftine, ne cazăm la lodge-ul care arată cel mai bine  Lama Guest House, unde primim o cameră de 3 persoane la 3 euro. Deja mâncăm dal bhat, cerem milk tea cu lapte natural şi gem şi miere de albine făcute în casă, dacă au, căci de obicei turiştilor le dau din cele cumpărate (câteodată expirate) pentru că arată mai bine. În cabană sunt destul de mulţi turişti care acum încep traseul spre Lukla, dar nu ne întreabă nimeni cum e mai sus, ce îi aşteaptă, aşa că ne ducem cu nepalezii la bucătărie, locul nostru preferat în ultima săptămână:).

b. Deurali – Jiri (24.10.2010)

O nouă zi… ultima zi de mers prin munţi şi o zi deosebită pentru unii dintre noi:)… Nu-i de mirare că nu mai avem nici un chef să ne grăbim. Mâncăm bine, mai stăm la vorbe cu cabanierii şi cu nişte canadieni şi plecăm abia pe la ora 9, la vale iar. Iniţial încercasem să ne urcăm într-un camion care era pe-acolo dar am aflat că mai jos era rupt drumul din cauza ploilor şi nu avea cum să treacă.  N-avem de ales decât să coborâm pe poteca ce intersectează din când în când drumul pe pământ.

Vreo două ore tot coborâm cei 1000m diferenţă de nivel până în  valea lui Khimti Khola, mai întâi prin pădure, alături de porteri care deja urcă încărcaţi spre Deurali, apoi iar printre case cu porumbi la geamuri şi terase cu grâu, pe lângă ieduţi ţopăitori, pisici genial de gri şi copii şi oameni care ne salută de pe prispe şi de pe la geamuri … Unii, mai avuţi, ne roagă să facem o poză cu ei, pe telefonul lor mobil cu cameră.

În Shivalaya (1767m) ne întâmpină casele îngrămădite toate la drumul mare şi mizeria… deh se vede că aici ajung maşinile şi sunt mai mulţi hinduşi decât budişti. (fără a face discriminări religioase, căci n-avem nimic cu nimeni, dar nu poţi să nu observi că în general, budiştii sunt mai curaţi decât hinduşii, atât prin temple şi case, cât şi prin sate). Facem o pauză de vreo oră jumate la River Guest House Valley, unde mâncăm deja obişnuitele plăcinte cu banane şi pâini tibetane cu miere făcută în casă, stropite cu milk tea. Savurăm fiecare înghiţitură, căci de mâine lucrurile se vor schimba. Uff, am vrea ca ziua asta să dureze cât mai mult…

 

Puteam alege să rămânem aici şi să luăm un autobuz a doua zi, dar auzisem atâtea povestiri terifiante despre drumul între Jiri şi Shivalaya încât hotărâm să-i spunem „pas” şi să-l facem la picior… Ne urnim cu greu şi după ce traversăm apele lui Khimti Khola începem să urcăm alene până în Mali Danda (2440m), ultimul pas care ne mai desparte de Jiri. Aşa cum am făcut de când am întâlnit prima dată drumul în Bhandar, preferăm vechile poteci noilor drumuri, căci acestea sunt oricum mai scurte, dar şi mai pitoreşti. La urcare ne întâlnim cu un porter a cărui încărcătură părea „mai imensă” decât cele cu care îi vedeam în general … Laviniu e curios cât cară şi rămâne fără cuvinte când îi spune că în jur de 110 kg… iar porterul era mai mic şi mai slab decât mine… tot respectul pentru aceşti oameni, care din păcate nu prea au din ce altceva să trăiască…

În ultima săptămână ne-a fost destul de uşor cu orientarea, deşi nu plecaserăm deloc informaţi de acasă. Ghidul Lonely Planet şi harta primită de la german, precum şi faptul că nu erau prea multe poteci care să se intersecteze ne-au făcut viaţa foarte uşoară. Dinainte de Bhandar însă, când au început să apară şi drumuri de pământ orientarea a devenit mai anevoioasă, căci erau mai multe intersecţii şi nu mai ştiai care e poteca, care e drumul şi care unde duce. Până în Shivalaya a fost ok, căci vedeai în general unde trebuia să ajungi şi îţi dădeai seama care e poteca. Din Shivalaya spre Jiri însă, doar prima parte este potecă bătută, fără intersecţii. Înainte şi după pas apar şi alte poteci şi drumuri de pământ care te cam derutează. Din păcate nu ştiu cum să explic pe unde am luat-o exact. Dar cu ajutorul unor budişti, cu harta şi cu ajutorul unor turişti nepalezi aflaţi în zonă, coborând mai întâi printre terase şi case izolate, şi apoi prin pădure, reuşim să ajungem în Jiri după vreo 3h30 de la plecarea din Shivalaya. A fost plăcut căci am încercat să ne bucurăm de aceste ultime clipe petrecute în zonă, dar a fost enervant căci copiii hinduşi care erau pe acolo cereau bani ca să ne arate încotro trebuie s-o luăm.

În Jiri găsim un sătuc murdar şi aglomerat, cu case îngrămădite una lângă alta la drumul principal, cu miros de gaze de eşapament şi praf, mult praf … Asta e, sperăm că va trece repede noaptea şi mâine vom pleca spre Kathmandu. Ne cazăm la Sagarmatha Lodge recomandată de cabanierul la care am mâncat în Shivalya, facem câte un duş cald, primul după 3 săptămâni:)) şi apoi ne ducem prin sala de mese să mâncăm un dal bhat, să bem o bere şi mai stăm la vorbe cu fratele cabanierului. Aflăm că autobuzele vor fi foarte pline pentru că tocmai se termina un festival şi nu se găsesc locuri în autobuz pentru trei zile de acum încolo. Dacă vrem să plecăm mâine o putem face doar cu jeep-ul sau cu… acoperişul autobuzului:D.

Tocmai ne gândeam că nu prea mai avea ce să se mai întâmple deosebit azi şi că excursia s-a cam încheiat, când ne trezim în sala de mese cu cabanierul şi familia lui cu o budincă cu o lumânărică în ea cântând „Happy Birthday to you…”. Iniţial am crezut că e „opera” lui Laviniu şi a Cristinei, dar şi ei erau la fel de surprinşi ca şi mine. Oamenii ăştia pur şi simplu ne auziseră vorbind şi s-au chinuit să-mi facă un tort din ce aveau. Noi nu ştiu dacă ne-am fi gândit să facem asta dacă am fi fost cabanieri şi am fi aflat că este ziua unui turist… Nu mai e nevoie să zic că nu ne-au cerut absolut nici un ban pentru asta şi ne-au mai făcut şi cinste cu o bere, care pentru noi costă foarte puţin la 2,5 euro, dar pentru unii nepalezi sunt banii pe două zile…

Am stat destul de târziu seara de vorbă cu ei… oricum nu ne mai grăbeam niciunde şi nu aveam absolut nici un chef să ne întoarcem acasă la curăţenie şi … „civilizaţie”?

continuare

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: