c. Kharikhola – Nunthala (20.10.2010)
Ne trezim nerăbdători să vedem ce lucruri deosebite se vor mai întâmpla în ziua ce abia începe sau pe cine vom mai cunoaşte, dar suntem şi un pic trişti pentru că iar trebuie să ne despărţim de nişte oameni deosebiţi. Încercăm să scăpăm de ploile zilnice de după-amiază aşa că la 7.30 ne luăm la revedere de la gazde şi de la olandez şi ne continuăm drumul.
Timp de două ore, cât coborâm spre apele lui Dudh Kosi (1510m) ne uimesc sutele de terase construite pe toţi versanţii şi diversitatea vegetaţiei prin care trecem… pini alături de copaci de mango, milet mov lângă porumb şi bananieri, lămâi cu fructe galbene şi verzi, dovlecei căţărători care cresc peste pini şi alţi copaci, flori roşii, galbene şi mov, copaci de bambus, ierburi înalte ca de stepă, de un verde crud, livezi de meri, ferigi care se caţără în copaci… La asta se adaugă mirosul de iarbă proaspătă şi de flori care ne gâdilă nările, şi cântecul zecilor de păsărele şi zumzăitul sutelor de insecte care stau în copaci şi prin iarbă, un adevărat „bruiaj” sonor care atinge nivelul maxim în Jubing (1680m). Două filmuleţe „edificatoare” din zonă găsiţi aici: http://www.youtube.com/watch?v=C9dZtwnFapQ şi aici : http://www.youtube.com/watch?v=uAURlaJ6wLU.
Şi oamenii şi locurile se schimbă încet încet. Încă din Surkhe terasele şi grădinile nu mai sunt delimitate de garduri din piatră, iar casele încep să fie tencuite şi vopsite în alb, cu geamurile, uşile şi acoperişurile albastre. Roţile de rugăciune, steagurile şi mani wall-urile sunt din ce în ce mai puţine, iar trăsăturile oamenilor se apropie pe măsură ce înaintăm de cele ale indienilor. Femeile din cultura Rai nu prea mai sunt îmbrăcate în polare şi pantaloni, ci în sari-uri şi au cercei mari în urechi şi în nas şi multe brăţări pe la mâini. Dar deşi se schimbă culturile şi religiile, oamenii sunt tot la fel de prietenoşi şi zâmbitori şi ne farmecă cu „Namaste-urile” spuse pe diverse intonaţii şi cu diverse tipuri de zâmbete.
Dar gata cu coborârea, traversăm „râul de lapte” (Dudh Khosi), cu a cărui prezenţă ne obişnuiserăm în ultimele săptămâni şi o luăm spre vest, unde, peste multe rânduri de dealuri de până în 3000m se află capitala Kathmandu şi avionul de mâine către casă:D. Urcăm pe versantul opus tot printre terase şi căsuţe dispersate cu geamuri albastre şi porumbi prinşi la geamuri sau la acoperişuri. În micuţa aşezare Phuleli observăm un fenomen ciudat: toată lumea stătea în fata caselor şi se căutau în cap. Nu ştiu dacă era un obicei local:) sau poate chiar căutau ceva anume?:D
Absorbiţi de peisaje, aproape că nici nu de dăm seama când s-a acoperit cerul de nori. După un pic de stropeală cât căutăm nişte lodge-uri de care scria în ghid, dar care din păcate nu mai există, pe la 11.30 începe să toarne sănătos. Avem însă noroc să găsim un bhatti unde cerem permisiunea să ne adăpostim. Bhatti este un fel de lodge cu o singură cameră unde se opresc porterii să mănânce şi să doarmă. Prin bhatti-uri stăteau turiştii care veneau în Nepal acum mulţi ani.
Ştiu că îmi doream încă dinainte de plecare să intrăm într-un bhatti şi iată că acum vrând nevrând am reuşit. Găsim o cameră mică, cu un pat într-un colţ, o băncuţă cu o masă, o sobă de ţară pentru gătit şi încălzit şi nişte rafturi cu mâncare şi ustensile de bucătărie. Mai aveau o mică debara şi un pod unde îşi ţineau probabil proviziile. Câteva poze religioase, nişte porumbi atârnaţi din tavan şi o cergă făcută din bambus constituiau decoraţiile casei.
O mamă şi două fete se ocupau de pregătirea mâncării şi a ceaiului, un tânăr nepalez şi un moşuleţ cu un „iatagan” la brâu serveau un chang şi o pisică genială se cocea pe sobă:). Mai târziu am observat că într-un colţ al patului pe care stăteam dormea un bărbat. Nu ne vedea să credem unde suntem, parcă ne uitam la un documentar de pe National Geographic:D… genial, cel puţin pentru noi, că pentru ei nu ştiu cum o fi să trăiască cel puţin 4 persoane în acea cameră, plus porterii şi călătorii care se opresc acolo să doarmă noaptea…
Stăm vreo oră până se potoleşte ploaia şi apoi, cu părere de rău, continuăm spre Nunthala (2220m), unde ajungem în jur de ora 13 şi ne oprim pentru prânz la Himalayan Trekkers Lodge. Lodge-ul are bucătăria direct în sala de mese şi vedem exact cum ni se pregăteşte mâncarea (pe un fund de lemn direct pe jos, deşi aveau masă:D). Ne impresionează pasiunea pe care o pune nenică de la lodge la pregătirea cartofilor şi a pastelor şi abia aşteptăm să mâncăm. Preţurile sunt la aproape jumate din cele de după Lukla, porţiile sunt la fel de mari iar gustul este incomparabil… yum yum. Da da! Ne place să mâncăm, asta e:D. Milk tea-ul făcut din lapte natural, gemul de prune făcut în casă, geniala pâine tibetană şi celelalte mâncăruri care erau nişte bunătăţi ne „cuceresc” de nu ne mai vine să plecăm de aici.
Cineva de sus ne ascultă dorinţele ascunse şi ne trimite, chiar când ne pregăteam să plecăm, o ploaie torenţială cu tunete şi fulgere care ne hotărăşte repede să rămânem la cabană în seara asta. Ce vreme… dacă o va ţine tot aşa nu vom mai avea ce face şi vom fi obligaţi să mergem şi prin ploaie ca să reuşim să ne întoarcem acasă… În seara asta camera e mai scumpă, un euro:D.
d. Nunthala – Junbesi (21.10.2010)
Astăzi plecăm la 7:15, ca să putem merge cât mai mult pe vreme bună. Din Nunthala mai mergem o perioadă printre terase şi case, şi apoi urcăm către pasul Traksindu (3071m), unde se află şi o mănăstire. Pe drum ne întâlnim şi cu nenică bătrân pe care îl cunoscusem ieri în bhatti, împreună cu soţia. Nenică intră în vorbă cu noi, mai un cuvânt în engleză, mai unul în nepaleză şi ne cam face să alergăm după el la deal, astfel încât cele două ore jumate până în pas trec pe nesimţite.
Vremea se strică iar şi norii se strâng peste noi, aşa că din pas nu vedem nimic şi coborâm direct pe partea cealaltă spre valea lui Dudhkunda (2510m). Tot timpul nenică a mers cu noi, din când în când chiar ne mai aştepta că era mai rapid:D şi ne învăţa cuvinte în nepaleză, iar noi pe el cuvinte în engleză:D. Înainte de Ringmo (2720m) ne mai oprim cu ei la un bhatti unde bem un ceai şerpaş (un milk tea sărat) şi ne trezim poftind la dal bhat-ul pe care îl fac fetele pe sobă, deşi în condiţii nu tocmai salubre. După ceai nenică cu soţia ne mai însoţesc un pic până în centrul satului, de unde o iau spre Phaplu, căci trebuiau să se ducă la aeroport să ia un pachet de la fiica lor din Kathmandu. Sau poate o aşteptau chiar pe fiică, deh nu înţelegeam aşa bine nepaleza:D.
E ora prânzului şi Ringmo e descris în ghid drept important producător de gemuri, murături şi brânză aşa că abia aşteptăm să ne oprim la Centre Sherpa Lodge să mâncăăăm:). Nu vă mai zic ce delicios a fost magiunul de prune cu pâine tibetană, în schimb vă zic că atunci când ne pregăteam şi noi să plecăm a început iar o torenţială de toată frumuseţea. De data asta era chiar aiurea, că dacă iar ne opream aici pentru noapte, chiar nu mai ajungeam în Kathmandu niciodată… Aşa că pe la 14.30, când se mai potoleşte, plecăm pe o bureală măruntă, sperând că nu avea să se transforme iar în ploaie serioasă. Nici nu vreau să mă gândesc ce am fi făcut în Lukla în ritmul ăsta… cred că încă am fi aşteptat degeaba avionul pentru „open-ticketzi”.
Coborâm un pic până la apele râului Dudhkunda şi apoi ghici ce? Începem să urcăm pe partea cealaltă pe curbă de nivel până în localitatea Phurteng (2900m). Sus jos, sus-jos, sus-jos de 3 zile şi încă cel puţin alte 3 de-acum înainte:)). De aici mergem pe curbă de nivel, exclusiv prin ceaţă de uneori nu vedeam decât la 20 de metri în faţă şi o dată cu lăsarea serii începem coborârea spre valea lui Junbesi Khola, unde se află şi satul cu acelaşi nume. Pe ultima porţiune se mai ridică ceaţa şi ne trezim într-un peisaj care seamănă izbitor de mult cu Apusenii noştri… uau…
În Junbesi (2680m) intrăm pe întuneric (aproape de ora 18) şi avem o senzaţie dubioasă pentru că pe uliţa îngustă de la intrarea în sat e ceva vânzoleală şi cabanele sunt într-o beznă de-ţi bagi degetele în ochi. Intrăm în a doua cabană pentru că aveau mai multe lumânări, dar acolo dăm peste un cabanier beat care nu înţelege engleza şi ne arată nişte camere la care ajungi prin nişte ganguri ce par dubioase acum pe întuneric. În sala de mese mai găsim un grup de soldaţi care ne sporeşte sentimentul de nesiguranţă. Auzisem şi nişte focuri de artificii înainte să intrăm în sat, şi acum cu întunericul, soldaţii şi beţivul prin ganguri aveam impresia că se întâmplă lucruri ciudate. Ieşim afară şi ne scoatem frontalele, că să ne orientăm mai bine şi aflăm de pe la nişte trecători că e pană de curent în tot satul. Aha, ne mai vine inima la loc.
Intrăm la primul lodge pe dreapta după kani prin care se intră în sat, Sagarmatha Lodge, unde măcar cabanierul înţelege ceva engleză, iar în sala de mese e un grup de călugări şi de nepalezi liniştiţi. Negociem o cameră la 1 euro şi coborâm în sala de mese. Preţurile din meniu ne lasă mască căci sunt de 2-3 mai mici faţă de ce ne-am obişnuit. Cabanierul ne spune că din cauză că nu au curent ne poate servi doar cu ceai negru sau milk tea şi dal bhat. Nu prea mai aveam noi chef de dal bhat, căci ultimele pe care le mâncaseră nu fuseseră aşa reuşite, dar asta e n-avem ce face. Milk tea-ul a fost foarte gustos, făcut din lapte adevărat, dal bhat-ul a fost cel mai bun din câte am mâncat în cele 4 săptămâni cât am stat prin munţi, iar zâmbetul constant al lui nenică era genial… trebuia numai să te uiţi la el şi te inspira parcă să fii fericit. A fost unul din cele mai faine locuri din excursie, unde ne-am întoarce oricând cu mare plăcere.
e. Junbesi – Sete (22.10.2010)
Dimineaţa ne bucurăm cât putem de bunătăţile şi zâmbetul lui nenică de la cabană, păcat că era cam timid şi nu prea am reuşit să-l ţinem de vorbă. Aflăm însă ce era cu artificiile şi cu vânzoleala de aseară… azi este prima zi din faimosul festival Mani Rimdu, care se ţine la mănăstirile tibetane de la Junbesi până la Tengboche. Uitasem complet de acest festival, căci în mod normal ar fi trebuit să fim de mult plecaţi de aici.
Pe la 8 pornim iar la deal, căci doar n-am coborât degeaba ieri:D. De data asta însă avem de urcat sănătos, căci trebuie să ajungem la 3530m în pasul Lamjura Bhanjyang. Urcăm vreo 3h30, printre terase şi case izolate şi pe lângă mani wall-uri şi mani stones. Întâlnim iar vaci „pitice” şi ieduţi zbânţuiţi, ne salutăm cu porterii încălţaţi în şlapi şi urcăm zeci de scări ce şerpuiesc printre tufele uriaşe de rododendron. Ne-am obişnuit atât de mult cu toate acestea încât nici poze nu prea mai facem, căci ni se pare normal ceea ce vedem.:)
Ultima urcare prin pădure este destul de susţinută, dar se simte aclimatizarea, căci ne oprim din când în când pentru că nu ne mai ţin picioarele, dar respiraţia e foarte relaxată şi liniştită, ca şi cum ne-am plimba pe stradă prin oraş. Vremea nu se dezminte nici astăzi şi norii se adună încet încet pe cer. Când ieşim în pas iar ne învăluie ceaţa de nu mai vedem nimic în jur.
Ne era cam foame şi ne gândeam să mâncăm un dal bhat la bhatti-ul din pas, dar când ne loveşte cu nişte preţuri mai mari ca cele de la lodge-uri ne hotărâm să răbdăm până la unul din lodge-urile de mai jos. Traseul continuă prin păduri de magnolii şi rododendron şi apoi începe să coboare constant până la 1630m, spre apele râului Likhu Khola. Pe la 13:20 ajungem în Goyom (3060m), o mână de case în pădure şi ne oprim la Sherpa Lodge, pentru a mânca de prânz. Stăm vreo două ore pe aici, căci proprietarul este foarte de treabă, vorbeşte bine engleză şi are şi chef de vorbă, aşa că nu ne plictisim deloc, ba dimpotrivă. Printre altele aflăm că în zona Everest este atât de multă lume încât este criză de mâncare… yuck! Într-un final ne hotărâm să plecăm, căci aveam planuri să ajungem tocmai în Kinja, unde ne recomandase cabana fratelui său.
Pe la 16:30 ajungem în Sete (2520m) unde ne cam ia lenea când ne gândim că ar mai trebui să coborâm aproape 900 meri diferenţă de nivel. Afară e ceaţă în continuare, cei care vin de jos ne spun că până în Kinja mai facem 2-3 ore, aşa că ne hotărâm să rămânem aici. Alegem să stăm la Solukhumbu Sherpa Guide Lodge (ultima din sat pe dreapta cum mergeam noi) pentru că proprietarul ne oferă cazare gratuită şi duş gratuit. Lodge-ul e cam prost întreţinut şi preţurile din meniu cam dubioase la anumite mâncăruri, dar dacă ştii ce să-ţi iei chiar se merită.
Poveste in doi 
Lasă un comentariu