III.1. Prin ţara şerpaşilor – Partea I : Lukla -Kharikhola

6 04 2011

povestirile anterioare

a. Lukla – Surkhe (18.10.2010)

Aproape 3 săptămâni ne-am plimbat pe la poalele uriaşilor lumii, marea majoritate a timpului la altitudini între 3000 şi 5500 de metri. În mod normal ar fi trebuit să încheiem excursia aşa cum am început-o, luând un avion din Lukla înapoi în Kathmandu. Dar vremea proastă ne-a dat planurile peste cap, aşa că în a treia zi în care am aşteptat degeaba să zburăm am lăsat baltă avionul şi am plecat pe jos spre Kathmandu.

Pe la ora 15 pornim la vale spre Surkhe pe o bureală măruntă, însoţită de o zăpuşeală enervantă. Ştiam traseul şi ne făceam ceva griji cu privire la porţiunile înnămolite de copitele măgăruşilor, dar mai cu ajutorul unei tufe, mai cu a unui băţ telescopic reuşim să scăpăm fără noroi pe fund sau pe alte părţi:). Insectele cântătoare sunt la locul lor, în acelaşi copac de pe marginea potecii din care ne-au uimit şi acum două zile … cred că sunt sute după câtă gălăgie fac. (sunt nişte insecte care scot zgomote asemănătoare cu ale celor pe care le găseşti pe Coasta de Azur sau în Grecia, dar astea cântă la peste 2500m).

Peste vreo oră şi 20 de minute ajungem la căbănuţa lui Pasi care ne dă aceeaşi cameră cu patru paturi, promiţându-ne că a omorât păianjenul:D şi ne instalăm direct în bucătărie, unde ne delectăm, printre altele, cu beri şi plăcinte cu banane care ni se par de-a dreptul geniale. Seara o petrecem cu un polonez care călătorea prin lume de vreo două luni fără termen de întoarcere acasă şi ghidul unui grup aterizat forţat cu elicopterul în Surkhe (cel puţin aşa le spusese pilotul), îngrijoraţi că porterii îi aşteptau în Lukla şi ei nu aveau cum să ajungă acolo cu bagajele:D.

b. Surkhe – Kharikhola (19.10.2010)

Dimineaţa ne întâmpină cu o vreme aşa de bună că începem să ne întrebăm dacă nu cumva am greşit renunţând la avion. Mai mâncăm nişte plăcinte cu mere şi nişte pâine tibetană şi pe la 7:45 plecăm spre pasul Paiya (2805m), unde urcaserăm şi cu două zile înainte. Cu rucsacii în spate efortul este mai mare, iar peste două ore, când ajungem sus în pas, simţim nevoia să ne oprim pentru un ceai şi o porţie de cartofi prăjiţi.

Soarele bate de rupe, avioanele încep să zboare pe deasupra noastră iar caravanele de măgăruşi încărcaţi cu mărfuri trec agale prin faţa cabanei… Parcă am fi în concediu la ţară:D. După ce se mai usucă din hainele întinse pe rucsac şi se mai încarcă acumulatorul de la aparatul foto ne continuăm drumul (pe la ora 11). Plecăm cam dezamăgiţi, căci fetele de la cabană s-au gândit ele bine să crească preţul ceaiului cu câteva rupii faţă de cât era când ne-au dat meniul… dar ce să-i faci sunt oameni şi oameni peste tot.

Ne plimbăm pe poteca ce şerpuieşte pe curbă de nivel printre terasele cu orez ale satelor Chewabas şi Puiyan (2770m), ne jucăm cu ieduţii mici mici mici şi zbuciumaţi care sar prin faţa caselor (la ei atât oamenii cât şi animalele sunt mai mici decât la noi, iar ieduţii sunt nişte ghemotoace ţopăitoare) şi compătimim caravanele de măgăruşi care cară fără oprire mărfuri spre zona Khumbu. Până în satul Kharikhola, unde vroiam să ajungem seara, pare a fi o aruncătură de băţ dacă ai lua-o direct pe firul văii, dar poteca noastră merge pe sus, prin sate. Ea traversează afluenţii laterali ai lui Dudh Kosi prin urcarea şi coborârea şi coborârea tuturor picioarelor şi văilor care îi delimitează. Primul afluent a fost cel din Surkhe, de unde am urcat în pasul Paiya, iar acum, peste nici o oră de la plecarea din pas a venit rândul traversării celui de-al doilea, Puiyan Khola. De aici urcăm în alt pas, Khari (2840m), printr-o pădure de stejar şi ferigi despre care bine zice ghidul Lonely Planet că te duce cu gândul la „Lost Valley of Dinosaurus”.

Pe la 13:20 ajungem în pas şi ne adăpostim la Sonam Lodge de ploaia care începuse de ceva vreme. Suntem bucuroşi că am plecat totuşi din  Lukla, căci pe vremea asta cu siguranţă n-am fi zburat nici azi. Stăm aproape vreo două ore aici, cât timp afară plouă de rupe. Nu mai spun ce am mâncat cât am stat acolo, căci o să ne sară lumea în cap că ne-am dus la mâncat, nu la munte:D. Acum glumă, glumă, dar mai târziu ne-am dat seama că prin zona Lobuche – Gorak Shep nu prea am avut poftă de mâncare şi de asta cred că am şi resimţit oboseala aia cronică. Aşa că v-aş sfătui să mâncaţi când puteţi şi cât puteţi, chiar forţat dacă nu vă e foame, mai ales la altitudine.

După vreo două ore se mai îmbunătăţeşte vremea şi plecăm, căci în ritmul ăsta nu mai ajungeam nici pe jos în Kathmandu. Poteca continuă descendent ba prin pădure, ba printre terasele şi căsuţele cătunului  Kharte, până ajungem în micuţa localitate Bupsa (2360m), pe la 16:25, unde se opresc majoritatea turiştilor pentru noapte. Dar nouă ne dăduse Pasi adresa mătuşii ei care avea un lodge în Kharikhola şi vroiam să ajungem acolo, aşa că nu ne mai oprim deloc în Bupsa.

Continuăm coborârea spre cel de-al treilea afluent al lui Dudh Kosi, Khari Khola (1930m), printre copaci înfloriţi, bananieri, copaci de mango şi terase cu grâu şi  milet ( o plantă din care se face chang, băutură alcoolică locală). Deşi am coborât mai mult de 900 de m diferenţă de nivel din pasul Khari nu prea am simţit, căci locurile şi oamenii pe lângă care am trecut ne-au fermecat. Sute de terase cu grâu, orez şi alte legume, porteri încărcaţi care zâmbesc sub povara apăsătoare, case cu acoperiş de bambus şi cu porumbi puşi la uscat la ferestre … ce mai, sate adevărate, cu oameni care trăiesc în ele şi ne zâmbesc din toate părţile, nu zone turistice cu lodge-uri şi angajaţi… Aproape de lăsarea întunericului ajungem şi în Kharikhola (2010m), unde copiii stau la joacă pe „uliţa satului”. Deşi citisem despre asta, rămân uimită când ne roagă să le facem poze, doar pentru a se vedea după aceea pe ecranul aparatului foto, fără să ceară nimic în schimb. În săptămânile de dinainte nu ne rugase nici un copil să-i facem poze şi cam uitasem de acest aspect. Ne bucurăm că ne cer asta, că altfel ne-am fi simţit jenaţi să-i rugăm noi să stea la poze.

Cabana pe care o căutam, Solikhumbu Guest House, se află aproape de capătul satului şi ajungem acolo cam pe întuneric (17:50), o dată cu primele picături de ploaie. Primim o cameră de jumătate de euro.:) Atmosfera este foarte familiară, căci în cabană sunt doar mătuşa lui Pasi cu o fată care o ajută la bucătărie şi un turist olandez cu ghidul lui (acelaşi ghid cu care fusese în ultimii doi ani şi în alte locuri din Nepal), care ne-au ţinut o companie foarte plăcută de-a lungul serii. Clipe de neuitat alături de oameni extraordinari … În ultimele zile de când am ieşit din poteca principală am interacţionat şi ne-am împrietenit cu mai mulţi oameni decât în cele 3 săptămâni cât am stat pe sus… sincer, cam aşa ne aşteptam noi să fie în Nepal şi eram dezamăgiţi că nu se întâmplase asta… dar iată că începem să găsim ceea ce căutam, acolo unde nici nu propusesem vreodată să ajungem…

Noaptea a plouat cu găleata de zici că eram în muson, nu în sezon…

continuare

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: