II.5. Punct şi de la capăt. Retragerea aduce experienţe nebănuite (Dzonglha – Lukla)

24 02 2011

povestirile anterioare

a. Dzonglha – Periche (11.10.2010)

Ne trezim de dimineaţă căci vroiam să ajungem repede în Periche, ca să prindem locuri în cabane. Afară este însă aşa de frumos încât nu ne îndurăm să plecăm decât pe la ora 11, după ce ne urcăm un pic pe dealurile de lângă cabană să mai admirăm peisajul superb.

Alegem să mergem spre Periche pe o potecă secundară de pe malul lacului Chola, prin nişte foste sate, acum părăsite şi ruinate. Este superb aici, linişte şi sălbăticie şi nu ne întâlnim decât cu caravana de iaci care alimenta cabanele din Dzonglha. Filmuletul cu iacii aici: http://www.youtube.com/watch?v=aZe1Na-TmAM. Când dăm în valea lui Khumbu Khola apar problemele, căci deşi vedem momâia pe partea cealaltă, nu găsim nici un loc pe unde să trecem apa. Stăpânii iacilor or fi trecut apa călare pe iaci?

Ne învârtim ce ne învârtim şi în final ne hotărâm să urcăm pe lângă râu spre Dughla (4620m), unde ştiam sigur că este pod.  Nu mai este potecă, aşa că urcăm prin tufişuri spinoase şi apoi pe malul râului printre bolovani şi pe teren friabil. Credeam şi noi că ajungem repede în Periche (4240m), care se vedea la o aruncătură de băţ, dar în Nepal gheţarii şi râurile îţi mănâncă mult mai mult timp decât te-ai aştepta:D. Într-un final ajungem în sfârşit la podul din Dughla şi apoi intrăm pe „autostrada” Khumbu unde ne iau în primire vânturile tăioase cărora le dusesem dorul cele câteva zile cât am părăsit traseul principal. În plus a reînceput aglomeraţia şi au apărut iar porterii care cară trollere şi turiştii fără bagaje pe care îi depăşeam în ciuda stării mele de oboseală cronică. Of, ce frumos era în afara potecii principale…

Ajungem în Periche pe la ora 16 şi găsim cabanele cam pline, dar până la urmă găsim o cameră de 2 euro la Himalayan Hotel.  Arăta aşa bine camera, încât înainte să coborâm la masă am mai întrebat încă o dată dacă sigur atâta costa şi nu 20 sau 200 de euro.:) Sala de mese era aranjată foarte frumos,  avea un bar plin cu numeroase băuturi alcoolice în sticle de sticlă (nici nu vreau să ştiu cum or fi fost cărate 4-5 zile până aici) şi cânta Pink Floyd… Nu zic, atmosferă superbă, dar totuşi parcă suntem în Nepal şi ceva nu prea se potrivea. Ne dăm seama că a fost bine că am venit acum, căci în câţiva ani probabil vor exploda preţurile şi numărul de cabane, iar puţinul specific nepalez care încă mai există în zonă va cam dispărea.

Seara hotărâm să sărbătorim cu o friptură de iac, de altfel prima şi singura carne pe care am mâncat-o în toată excursia. Fiind aproape de final am zis că nu-i mare pagubă dacă ne prinde o diaree, că şi-aşa nu avusesem deloc probleme până atunci:d. În principiu peste tot se recomandă să nu consumi carne în ţări ca India şi Nepal. Poate unii zic că e porcărie cum sunt multe alte chestii, gen să pui iod inclusiv în mâncarea gătită! (să fim serioşi !). Dar când vezi cum stă carnea în pieţe cu roiuri de muşte pe ea, sau cum e cărată de porteri în spate 4-5 zile, în soare şi praf, neambalată şi ştii că nu există frigidere în zonă, nu prea îţi vine să mănânci şi nu pentru că te-ar fi sfătuit cineva să nu o faci.


La culcare am avut diversiuni cu nişte şoricei care îşi aveau căsuţa sub pat şi se încăpăţânau să umble prin pungile noastre deşi le dăduserăm să pape biscuiţi (pe care oricum îi roseseră înainte să venim noi de la masă). Erau atât de neserioşi încât nu îi deranja faptul că puneam frontala pe ei pe boost, sau că vorbeam şi ne mişcam. N-am reuşit să adormim decât după ce am strâns absolut totul în rucsaci şi i-am agăţat de uşă.

b. Periche – Tengboche – Benkar (12 – 13.10.2010)

Ziua următoare am fost foarte leneşi, am plecat abia pe la 12 din Periche şi ne-am oprit în Tengboche (3860m) pe la ora 16, la aceeaşi cabană în care stătuserăm şi la dus. Vârfurile cele mari au fost şi de data asta în ceaţă, aşa că iar n-am văzut vârful Ama Dablam din Pangboche. În schimb, pentru a varia, în Pangboche (3900m) am luat-o prin partea de sus a satului, unde era chiar sat adevărat, cu case de oameni, copii şi mănăstire, nu lodge-uri ca în partea de jos. În Tengboche am aflat cu uimire că în ultimele zile nu zburase nici un avion  la Lukla din cauza vremii proaste şi că mulţi plecaseră spre Annapurna, unde se ajunge cu autobuzul. Eh lasă, că dacă n-au zburat acum n-o să se mai întâmple asta în curând, căci suntem în sezon doar, cât timp poate să fie vreme proastă… ne gândeam noi atunci nevinovat:D.

La plecarea din Tengboche am fost mai harnici, căci vroiam să ajungem cât mai aproape de Lukla, aşa că am plecat pe la 8.10. Am prins o zi superbă, aşa însorită că ne era cam cald faţă de temperaturile cu care ne obişnuiserăm. Iar potecile erau cam aglomerate pentru gustul nostru. Ni s-a părut ciudat că era aglomerat doar în sensul în care mergeam şi noi (am văzut şi un grup cu 49 de persoane, care aveau fiecare etichetă cu numărul pe rucsac… bleah) dar n-am dat mare importanţă acestui fapt.

Pe la 12 am ajuns în Namche Bazaar (3440m), de unde am trimis veşti acasă şi  ne-am oprit să mâncăm la lodge-ul unde am stat şi la dus. Totul era pustiu şi liniştit, zici că turiştii dispăruseră… Am pornit iar la drum pe la 14.10 şi am rămas aproape muţi când am văzut marea de oameni, dzopkyo şi măgăruşi care se revărsa pe urcarea spre Namche Bazaar… Iată turiştii care lipseau din Namche şi de pe potecă… Pfiu, abia aveam loc să trecem de ei, era incredibil şi extrem de enervant, parcă erai în oraş nu pe munte … Pe podul din Namche: http://www.youtube.com/watch?v=Y-NWt7N-Bp8 Din fericire după pod s-a făcut mai linişte, căci trecuse ora de vârf… pfiuu, cât de aiurea e în sezon…

Peste vreo 2h40 am ajuns în Benkar – 2710m (la vreo 30 minute după Monjo), unde ne-am cazat la Tashi Guest House. Noi am fi vrut să stăm tot în Monjo, la cabana unde mâncaserăm acea delicioasă plăcintă cu mere în prima seară în munţi, dar nu mai aveau locuri.  În Nepal multe lodge-uri îşi schimbă denumirea de la an la an, ca să evite plata unor impozite. Cele mari presupun că îşi păstrează numele, ca să îşi facă un renume, dar cele micuţe e posibil să nu mai aibă acelaşi nume peste un an. Seara am stat de vorbă cu nişte germani care se îndreptau spre Island Peak şi ei ne explicaseră că această zi fusese prima zi de zboruri către Lukla la capacitate maximă (după 3 zile fără nici un zbor şi o zi în care se prăbuşise un avion – fără victime) , de asta era atâta aglomeraţie pe potecă la urcare…

c. Benkar – Surkhe (14.10.2010)

Ne trezim la 6, dar reuşim să plecăm abia pe la 9 pentru că aici, în părţile de mai jos, cabanierii se cam apucă să îţi gătească micul dejun când te văd în sala de mese, deşi tu le scrii o anumită oră seara pe caieţel şi ei îţi confirmă că e ok.

Se vede că am revenit în sate locuite, căci ne reîntâlnim cu roţile de rugăciune, cu steguleţele şi pietrele sculptate şi cu copiii care stau în uşi şi se uită la tine. Ne aducem aminte ce emoţionaţi eram la început şi cu cât interes îi priveam pe cei care se întorceau… cum o fi… cum o fi… uf, deja a fost… Totul ni se părea nou şi diferit, ca dintr-o altă lume, iar acum parcă suntem acasă… Din păcate însă poteca liniştită şi sălbatică pe care o găsiserăm la venire între Phakding şi Benkar s-a transformat acum într-o curgere continuă de oameni şi animale în ambele sensuri.

Zeci de oameni se înghesuie pe potecile acum prea strâmte şi sar speriaţi într-o parte când aud clopoţeii dzopkyo, măgăruşii şi dzopkyo respiră greu încărcaţi cu butelii, saci de alimente sau bagaje, porterii merg gârboviţi sub povara bagajelor turiştilor sau a alimentelor pentru cabane … Din când în când se mai întâlnesc caravane de dzopkyo ce vin din sensuri diferite şi se mai întâmplă să se agaţe unii în sacii altora şi atunci începe să curgă orezul în drum… La un moment dat pe o porţiune îngustă a potecii se întâlnesc două caravane de dzopkyo şi bietele animale nu au loc să treacă unele pe lângă altele din cauza sacilor pe care îi au în spate şi se blochează. În jurul lor turiştii sunt agăţaţi care pe unde, iar restul care vin fac coadă în spatele lor… un adevărat blocaj… Sărim un gard de piatră şi o luăm printr-o grădină, apoi „fugim” ca să scăpăm din nebuneala asta îngrozitoare… Şi când te gândeşti că acum 3 săptămâni era aşa de linişte şi vedeai maxim 10-15 turişti într-o zi… Iacii şi dzopkyo sunt în general animale blânde, ca văcuţele la noi. Dar când îi vezi venind pe potecă trebuie să te retragi pe partea opusă prăpastiei, căci riscă să te lovească din greşeală cu coarnele sau sacii pe care îi cară în spate.

Pe la 11 ajungem în mica localitate Ghat şi ne hotărâm să ne oprim la Chomo Longma Garden Lodge, în speranţa că până mâncăm noi ceva avea să se mai calmeze nebuneala de pe poteci. Bine am făcut că am oprit aici căci am dat de un nenică tare de treabă şi modest, care părea că se cam plictiseşte prin curtea cabanei. Am aflat de la el că e de fapt proprietarul, că urcase de patru ori pe Chomolungma şi că mai avea ceva expediţii planificate în primăvara viitoare. Vorbea despre asta ca şi cum am vorbi noi ce mai facem weekendul următor…

După vreo oră – două părea că s-a mai rărit lumea pe potecă, aşa că plecăm şi noi. Facem cam o oră până în Chepplung (2700m), unde reuşim să luăm legătura cu Rishi, care ne spune că putem zbura peste două zile. Nu vrem să petrecem o zi jumătate în Lukla, aşa că hotărâm să coborâm un pic pe poteca ce duce spre Jiri şi să dormim în unul din satele de sub Lukla. Pe această potecă veneau pe jos din Kathmandu exploratorii şi turiştii, înainte să fie deschis aeroportul din Lukla. Acum poteca e aproape părăsită, foarte puţini turişti alegând varianta de a ajunge pe jos în Khumbu.

Cum intrăm pe această potecă avem impresia că am aterizat în cu totul altă lume, căci dispar turiştii şi se face linişte, lodge-urile sunt înlocuite cu case normale ale oamenilor, apar copiii care ne salută de la geamuri şi din curţi, iar oamenii cu care ne întâlnim pe potecă ne întreabă de unde suntem şi încotro ne ducem. E incredibil cât de schimbate sunt lucrurile aici, la doar câteva minute de poteca principală. După vreo 1h30 de plimbare ajungem în Surkhe (2290m), unde ne cazăm la Thamserku Lodge (cum veneai dinspre Lukla prima pe stânga, întrebaţi dacă acolo stă Pasi:), doar noi doi într-o cameră de 4 paturi, la 1 euro. Seara o petrecem cu nişte australieni şi un francez care veniseră pe jos din Jiri şi continuau spre EBC. Citisem prin ghid că este bine să cari cu tine un lăcăţel. Până aici toate camerele au avut lacăt cu cheie, dar aici nu aveau aşa că l-am folosit pe al nostru. A doua zi am aflat că aveau şi ei lacăt, trebuia doar să-l ceri.

d. Surkhe – Lukla (15.10.2010)

Credeam că aceasta era ultima zi în zonă, aşa că nu ne mai grăbim şi o luăm uşurel spre pasul Paiya (2805m). Mergem foarte relaxat, bucurându-ne de vegetaţia luxuriantă ce ne înconjoară. Ne uimeşte faptul că ne întâlnim cu mulţi porteri încărcaţi şi cu caravane de măgăruşi, căci noi credeam că mărfurile sunt cărate din Lukla.  În 2h30 ajungem sus şi ne oprim la lodge-ul care se află acolo să bem câte un ceai. Lodge-urile de aici de jos sunt mult mai „deschise” decât cele de sus, aşa că putem vedea foarte uşor cam tot ce se întâmplă în bucătărie. De fapt astea sunt case de oameni care au şi camere pentru cazare,  nu sunt hoteluri ca pe drumul principal. Cu ocazia asta ne dăm seama că majoritatea varietăţilor de supe din meniuri erau de fapt supe instant … şi că ceaiurile „dubioase” gen hot lemon erau făcute tot din prafuri aromate peste care se turna apă caldă… chiar şi milk tea-ul este făcut cu lapte praf… Ne dăm seama că de fapt singura supă cât de cât naturală este Sherpa Stew, care e făcută din ce legume au oamenii prin casă.

Ne place mult aici, căci într-o parte se vede firul văii până la Namche Bazaar, iar în partea cealaltă se văd dealurile terasate peste care am zburat cu avionul acum 3 săptămâni. E atât de frumos, de linişte, iar oamenii din zonă par atât de drăguţi încât ne pare chiar rău că nu avem timp să facem traseul până în Jiri pe jos. Vedem chiar si cum aterizeaza un avion in Lukla: http://www.youtube.com/watch?v=rhqdXinenFk

Într-o oră jumate suntem înapoi la cabana din Surkhe, ultima porţiune mai mult alergată, căci începuse o ploaie torenţială. De data asta ne instalăm direct în bucătărie, cu acceptul cabanierelor (mamă şi fiică) şi ne uităm la Pasi (fata) cum ne găteşte o delicioasă plăcintă cu banane. E prima dată când mâncăm ceva fruct în ultimele 3 săptămâni şi ni se pare delicios, aşa că mai cerem o porţie.  Ele nu prea înţeleg engleza iar noi nu înţelegem deloc nepaleza, aşa că comunicăm mai mult prin zâmbete decât prin cuvinte, dar este de ajuns. Deşi suntem de atâta timp în Nepal este prima dată când stăm într-o bucătărie şi vedem efectiv cum se găteşte, este prima dată de fapt când suntem în contact direct cu nepalezii. Pasi ne oferă un ceai din partea casei, iar mama ei simţim că se uită la noi ca şi cum am fi proprii ei copii. Ce diferit e aici faţă de zona extra-turistică… Ne dăm seama şi că făina nu e chiar făină, că are aditivi care fac imediat plăcinta, şi că tăiţeii sunt tăiţei chinezeşti instant. Se pare că am mâncat mai mult prafuri în ultimul timp, dar acum e prea târziu oricum. Iar brânza şi ouăle stau în vitrină la căldură în sala de mese… O mulţime de descoperiri într-o singură zi, de ne şi întrebăm cum de n-am făcut deloc diaree până acum:D.

Din vorbă-n zâmbet mai aflăm că electricitatea vine de la o mini-hidrocentrală construită cu bani din fonduri străine, că unele sate sunt legate la aceeaşi mini-hidrocentrală şi au curent cu rândul, câte o zi fiecare. La un moment dat o văd pe Pasi cum iese şi se târguieşte cu un porter, şi apoi aflăm cu stupoare că alimentele pentru lodge-urile de mai sus şi marfa pentru magazine sunt cărate de porteri câte 5-7 zile, tocmai din Jiri, căci dacă le-ar zbura cu avionul ar fi prea scump… În această ultimă zi (aşa credeam noi cel puţin:D) am avut mai multe experienţe decât în toate cele 3 săptămâni de până acum, aşa că ne pare chiar foarte rău că trebuie să plecăm şi nu mai avem timp să mergem pe jos până în Jiri.

Pe la ora 16 se opreşte şi ploaia şi plecăm spre Lukla, pe de-o parte trişti că s-a terminat, dar pe de alta foarte bucuroşi pentru experienţa trăită în ultima zi. Poteca directă din Surkhe spre Lukla, o potecă secundară, este pe alocuri destul de abruptă şi transformată într-un patinoar de noroi de copitele măgăruşilor. Dacă nouă în bocanci cu talpă vibram  şi cu 15 kile în spate nu ne e prea uşor, cum le-o fi săracilor porteri care umblă în şlapi şi cară 50-100 kile în spate? Nu ne grăbim, căci vrem să ne bucurăm de ultimele momente petrecute aici şi ajungem în Lukla după vreo două ore, pe întuneric. Ne ducem direct la cabana unde lăsaserăm în prima zi biletele de avion, mâncăm ceva şi ne apucăm să ne facem bagajele liniştiţi pentru zborul pe care îl vom avea a doua zi la ora 10. Între timp începe iar să toarne cu găleata.

Mâine vom ajunge înapoi în Kathmandu, vom face mult dorita baie aşteptată de 3 săptămâni şi ne vom îmbrăca cu haine curate… Cel puţin aşa credeam noi inocenţi…:D

Rugăminte – dacă cumva, cineva care citeşte această postare va avea vreodată planuri de a trece prin Surkhe şi ar avea chef să-i ducă nişte poze şi/sau mici cadouri lui Pasi să ne spună şi nouă.:)

continuare

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: