II.1. Plimbări matinale – Partea I: Lukla – Namche Bazaar

2 12 2010

I. O viziune diferită (în loc de disclaimer)

a. Zborul la Lukla (27.09.2010)

La 4 sună ceasul şi sărim din pat ameţiţi după numai două ore de somn. Mai avem destul până la 5.30, când vine şoferul să ne ducă la aeroport, dar vrem să fim siguri că nu uităm nimic. Avem ceva emoţii, mai ales că avionul e la 6.30 iar pe bilet scrie să fii la aeroport cu 1h30 înainte… Dar bănuim că ştie el Rishi  (un ghid din Kathmandu care ne-a procurat biletul pentru Lukla şi permisele necesare pentru zona Khumbu) ce ştie de ne-a trimis maşina abia la ora aia…

………

Din ce citisem ne aşteptam ca în aeroport să fie o debandadă totală, dar găsim acolo ghişee de check-in pentru fiecare companie aeriană unde îţi pun chiar şi etichetă la bagaje:) , controale de securitate şi chiar un ecran pe care sunt afişate zborurile:). Timpul trece… Dar de ce nu zburăm oare?  În jur de ora 7.30 vedem un nepalez care merge spre ieşirea spre pistă şi strigă „Agni Flight! Agni Flight! Agni Flight!” şi după el se încolonează câţiva turişti şi nepalezi. E zborul  nostru.

Constatăm cu uimire că au şi un autobuz cu care ne duc până la avion, eram siguri că ne vor duce pe jos… Ooooo… dar iată avionul mititel, mititel cu care urmează să zburăm… şi care spre surprinderea noastră are chiar şi stewardeză:) Nu ne miră faptul că putem vedea direct piloţii (nu există nici o uşă între cabină şi noi), în schimb nu ne vine a crede când vedem în bord un GPS ca de maşină pe care este încărcat track-ul: (cel puţin nouă aşa ni s-a părut, poate era un Garmin mai avansat, dar sigur avionul nu avea sistem propriu de navigaţie). Începe cel puţin interesant.

Zborul durează în jur de 35-45 min şi nu ai timp să te plictiseşti. Ba te uiţi la munţi (dacă prinzi loc pe partea stângă a avionului), ba la terasele de dedesubt construite inexplicabil pe versanţi ce par foarte abrupţi, sau la coamele peste care avionul trece atât de aproape încât ai impresia că le va atinge cu roţile.

La un moment dat cei din faţă încep să se foiască şi să se uite insistent pe geamul din faţă. Probabil că ne apropiem de aterizare. Regretăm un pic că nu ne-am gândit să ne grăbim mai mult la urcarea în avion, să fi stat fix în spatele piloţilor… Aterizăm mult mai lin decât ne-am fi aşteptat şi în cele câteva secunde de pe pistă vedem casele din Lukla într-o rână, căci pista are o înclinaţie de 12 grade pentru a ajuta la aterizare şi respectiv la decolare. La aterizare avioanele trebuie să frâneze în cca 500m, căci altfel intră cu botul într-un zid şi trebuie să decoleze în aceeaşi distanţă, căci altfel cad în prăpastie. Gata, doar atât?:)

Cam asa aterizeaza un avion in Lukla: http://www.youtube.com/watch?v=yT_H7v5vMCI

Si cam asa decoleaza: http://www.youtube.com/watch?v=uVcSjTFPsB8

Când ne dăm jos din avion o nepaleză zâmbitoare ne pune la fiecare câte o kata la gât iar un poliţist ne „goneşte” zâmbitor spre „ghişeul” unde urmează a ne fi eliberate bagajele de cală. Kata este o eşarfă tradiţională tibetană, care se pune la gâtul unei persoane pe care o respecţi, un fel de pâine şi sare la noi. Cine strigă mai tare îşi ia primul bagajul, dacă are noroc intact, dacă nu, cu curele desprinse sau beţe de trekking descompuse (acum sincer, ce-a fost în capul ăluia de şi-a lăsat beţele pe rucsac). Credeam că după ce vom ieşi pe porţile aeroportului vom fi asaltaţi de porterii şi ghizii care stăteau înghesuiţi pe la gard, dar nu ne bagă nimeni în seamă, căci fiecare îşi aşteaptă propriul grup de turişti. Ne aşezăm şi noi la gard şi câteva minute ne uităm fascinaţi la avioanele care aterizează şi decolează unele după altele de pe micuţa pistă. Înţelegem şi mai bine de ce pe vizibilitate proastă nu se zboară… Pista e pusă pe un fel de terasă aflată cam pe la mijlocul versantului muntelui Gonggila (5800m) ce se înalţă deasupra Lukla, iar dacă o ratezi n-ai altă şansă decât să te zdrobeşti în versanţii de deasupra sau de dedesubtul pistei. Acum înţelegem exact de ce  unul din piloţii nepalezi a spus că ”În Nepal nu se zboară când e înnorat, pentru că aici norii au pietre în ei”:) .

b. Lukla – Monjo (27.09.2010)

După ce reuşim să ne desprindem de priveliştea avioanelor care aterizează ne ducem la lodge-ul (cabana) recomandat de Rishi, unde ne lăsăm biletele de avion şi ne reorganizăm rucsacii. Vrem să mâncăm ceva, dar nu primim decât nişte pâine râncedă prăjită şi un unt cu un gust dubios. Nu ne impacientăm pentru că nu ne aşteptam oricum să fie mâncarea bună şi ştiam din carte că la ei se mănâncă pe la ora 11, nu aşa de dimineaţă. Pe la ora 9 ne luăm rucsacii în spate şi pornim, încercând să dăm uitării toate întrebările care ne macină: unde şi ce vom mânca de-acum încolo, unde vom dormi, de unde vom găsi apă, cum vom ştii care e poteca, cum ne vom simţi de la altitudine, cât de dificil o fi traseul etc… etc…

Lukla (aflat la 2800m), este un sat mai mare decât ne aşteptam, cu case de piatră, drum pietruit şi magazine în care găseşti de toate, de la mâncare şi hârtie igienică la hărţi, colţari şi pioleţi sau… steguleţe de rugăciune budiste. Preţurile sunt pe măsura altitudinii, de exemplu o sticlă de apă produsă local era 80 de Rupii, în timp ce în Kathmandu era 10. Se vede că s-au adaptat cererii turiştilor „civilizaţi”, căci au chiar şi baruri-discoteci şi StarBucks Coffee:(. Pe străzi e mare vânzoleală de ghizi, porteri şi turişti, dar pe noi nu ne bagă nimeni în seamă. Înainte de ieşirea din sat învârtim roata de rugăciune budistă pentru reuşita excursiei, arătăm permisele TIMS la check-point (mai să fugă poliţistul după noi, căci noi nu-l văzuserăm) şi pornim… la vale:).

Poteca coboară uşor până în Chheplung (~2700m ) (în ghidul Lonely Planet scrie că „the trail drops steeply” nu am înţeles de ce, poate eram noi supra-antrenaţi:))) ), şi apoi până în Phakding (2610m) merge vălurit, cu mici urcări şi coborâri. Ne uimeşte faptul că poteca este pietruită şi foarte lată, iar scările pe care le coborâm sau le urcăm cu regularitate ne cam enervează. Sperăm să ne reziste genunchii în ritmul ăsta. Ne mişcăm destul de încet, căci suntem cu ochii după vegetaţia bogată pe care o au oamenii ăştia la aşa o altitudine, după casele din piatră cu acoperişuri verzi-albastre şi după terasele înconjurate cu ziduri pe piatră pe care localnicii îşi cultivă legumele. Trecem şi primele poduri suspendate, care nu îţi mai oferă nici pe departe adrenalina pe care au dat-o probabil primilor exploratori ai zonei.  Ne bucură mult faptul că nu e aşa călcare în picioare de turişti cum ne aşteptam (am întâlnit doar vreo 2-3 grupuri mai mari şi câţiva trekkeri independenţi) şi că gunoaiele nu sunt aruncate chiar aşa peste tot (citisem în mai multe locuri că dacă ai dubii cu privire la potecă te iei după puzderia de gunoaie). Ne place mult modul în care nepalezii pronunţă frumosul lor salut  „I honor the Spirit in you which is also in me” : „Namasteeee”, însoţit de un minunat zâmbet cât casa, însă ni se pare ciudat că în afară de turiştii independenţi şi ghizii nepalezi nu prea ne mai răspunde nimeni la salut. Suntem surprinşi că porterii supra-încărcaţi cu bagajele turiştilor sau cu alimente pe care urmează să le vândă în Namche Bazaar abia răsuflă la deal sub povara greutăţii… Aveam impresia că pentru ei e uşor să care, dar nu-i deloc aşa din păcate. Câte lucruri noi ne uimesc la fiecare pas…

Case din piatră cioplită, păduri bogate, nepalezi, turişti, porteri încărcaţi, mani walls, steguleţe şi roţi cu rugăciuni budiste pe care le ocolim în sensul acelor de ceasornic/ le învârtim cu mâna dreaptă, poduri suspendate peste apele învolburate ale râului Dudh Kosi (Râul de lapte), ce vine din gheţarul de la poalele vârfului Chomolungma şi garduri din pietre puse unele peste altele ce străjuiesc casele sau ogoarele terasate ale oamenilor… Trecem pe lângă toate acestea şi parcă nu ne vine încă a crede că-s toate aievea, că le atingem şi le simţim direct şi nu le vedem doar într-un film documentar. Mani walls sunt aranjamente din pietre în care este sculptată rugăciunea budistă ”Om Mani Padme Hum”. Steagurile budiste inscripţionate cu rugăciuni sunt de două feluri: Lung Ta – cele mici şi multe legate pe o aţă şi aşezate în locuri unde bate vântul (creste, vârfuri, pasuri) pentru a binecuvânta împrejurimile, şi Darchor – cele arborate ca steagurile naţionale, acestea din urmă fiind puse de obicei în faţa/ pe case pentru sănătate şi noroc. Roţile budiste de rugăciune cred că ştie toată lumea care a văzut un documentar despre zona aia ce sunt.:)

După 3 ore de mers relaxat, inclusiv o pauză de 30 min, ne oprim să mâncăm în Phakding, la un lodge recomandat de Rishi. E târzior şi ne e teamă că nu vom mai găsi dal bhat-ul de la ora 11 însă rămânem surprinşi când proprietarul ne spune că putem comanda orice vrem din multele feluri de mâncare din meniu. Lux:). Dal bhat-ul este mâncarea tradiţională nepaleză formată din orez simplu fiert la care se adaugă: o mini-tocăniţă de legume (picantă sau nu, depinde de bucătar), o supă de linte sau cartofi, o murătură/zacuscă extrapicantă şi câteva legume proaspete. Câteodată mai primeşti şi un fel de salată călită, iaurt sau/şi un fel de chips picant. Din câte am înţeles ei mănâncă doar asta (mulţi direct cu mâna, fără tacâmuri), de două ori pe zi (la 11 şi la 18), în fiecare zi a vieţii lor. Şi cică nu se plictisesc.:D

Primesc nişte cartofi prăjiţi cu brânză mucegăită peste ei, dar strâng din dinţi şi mă gândesc că mucegaiul e bun pentru sănătate. Laviniu îşi ia orez prăjit cu ouă care arată chiar ok. Ne lungim cu masa vreo oră şi jumătate, timp în care ascultăm şi poveştile unor fete din Israel care veneau de sus. Ni se par aşa de departe uriaşii lumii când ne povestesc fetele despre ei, parcă nici n-am merge şi noi într-acolo… e ceaţă pe sus şi  nu vedem ce se află deasupra pădurii, zici că suntem la noi prin Trascău, nu aici. Cum o să fie acolo pe sus? Înainte să plecăm rămânem complet uimiţi de faptul că la cabană au un wc ca la noi, care se scurge însă direct în râul ăl mare, precum şi un robinet cu apă curentă… Lux, ce mai.

Pe la 13.30 o luăm iar la pas de plimbăreală pe poteca lată şi plină de scări, cu ochii după norul negru care ne ameninţă cu o ploicică. Pentru că apa pe care o avuseserăm din Kathmandu se terminase de ceva timp (da, la aeroport ne-au lăsat cu apă la noi… dacă am fi ştiut am fi luat mai multă, nu doar 1 litru:D), ne oprim să luăm apă la o cascadă tare frumoasă aflată la vreo 20 min după Chheplung. Filtrăm apa cu MSR Miniworks, şi apoi punem picături de Micropur Forte de la Katadyn. Doar atunci am folosit filtrul, în rest am pus apă direct de la cabană şi picături (ne-a fost teamă să bem apa aşa căci furtunele de apă şi de scurgere a wc-urilor treceau destul de aproape unul de altul şi aveau şi găurele prin care puteau face schimb de viruşi). În final am ajuns la concluzia că mai bine lăsam filtrul acasă pentru această tură. Am cărat după noi şi o serie de prafuri pentru a da gust bun apei, dar şi pe alea le-am cărat cam degeaba. Dar nu aveam de unde să ştim dinainte.

Drumul e la fel ca înainte, numai că valea se mai îngustează şi satele şi terasele se mai răresc. Aceleaşi trepte fără număr ne ies pe ochi şi mai ales prin genunchi. Oamenii de pe potecă sunt din ce în ce mai puţini, căci ghidurile recomandă prima seară în Phakding şi mulţi turişti respectă acest sfat. E foarte fain să ne plimbăm în linişte prin satele cu case şi garduri de piatră şi pe potecile înconjurate de păduri de rododendron şi magnolii. Doar din când în când ne mai întâlnim cu câte un porter întârziat sau cu câte un turist independent. Pe la ora 16 ne dăm seama că am ajuns în Monjo (2840m), ţinta noastră pentru prima zi, dar suntem un pic surprinşi pentru că nu am găsit steep climb-urile de care ziceau în carte că se află între Phakding şi Monjo.

Aflasem de la israelience că şi aici în munţi este negociabil totul, cu excepţia mâncării, aşa că dormim la Mount Kailash Lodge, cu 1 euro camera dublă. Acolo plăteam în rupii nepaleze pe care le cumpărasem din Kathmandu, dar voi aproxima toate preţurile în euro ca să fie mai uşor de calculat. Rămânem uimiţi când vedem ce bine arată camera şi că au baie cu wc şi chiuvetă la etaj, chiar lângă cameră (în afară de wc-urile şi chiuvetele de la parter, lângă sala de mese).  De curent electric nu mai vorbesc. Pentru cei mai fiţoşi aveau chiar şi camere cu duş şi apă caldă (generate prin panouri solare), care erau în jur de 7-10 euro. Până la cină stăm pe terasa lodge-ului şi bem câte  un milk tea (ceai negru cu lapte) de 50 de cenţi, iar seara mâncăm regeşte tăiţei prăjiţi cu legume şi ouă (3,5 euro) şi orez prăjit cu legume (3 euro). Suntem complet impresionaţi, pentru că noi credeam că aveam să mâncăm 3 săptămâni numai dal bhat. Ne amuză la culme modul în care nepalezii spun da, căci spun „ok” dar dau din cap cum dăm noi când spunem „poate” şi noi avem tendinţa să interpretăm ca un „poate” sau „e cam greu, dar o să încerc”, dar el e „da”:)). Ne retragem în camere… adormim… ne trezeşte la un moment dat alergăreala şobolanilor din pod… sau ce-or fi fost… îi ignorăm şi adormim la loc…

Pfiuu… suntem în Himalaya, dar parcă nu ne vine a crede…

c. Monjo – Namche Bazaar (28.09.2010)

Ne trezim pe la 6 dimineaţa, dar ne ia ceva timp să ne facem rucsacii şi să savurăm delicioasele plăcinte cu mere (2,5 euro/buc) şi ceaiurile de mere foarte bune (60 cenţi), aşa că plecăm abia după ora 8. La nici un sfert de oră de cabană dăm de punctul de intrare în Parcul Naţional, unde arătăm permisele TIMS şi chitanţa pentru taxa de parc naţional. Formalităţile fiind îndeplinite, iată-ne intraţi în Beyul Khumbu – „the sacred hidden valley of the Sherpa people”. Într-adevăr valea este ascunsă, căci râul învolburat se zbate jos între doi pereţi de stâncă, iar trecerea oamenilor se face prin această mică trecătoare din pădure, ascunsă de vegetaţie. Acum e ditamai poteca, dar înainte, dacă veneai pe malul râului, puteai să crezi că de aici încolo nu mai ai cum să treci.

De la Jorsale, unde ne controlează actele  la un post de armată, nu mai este nici un sat până în Namche Bazaar, iar poteca lată şi înscărată merge mai mult prin pădure, când pe dreapta când pe stânga râului. Ajungem la faimosul pod de dinainte de Namche, poate cel mai aerian de pe valea Khumbu. Înainte de pod se află confluenţa dintre râurile Bhote Kosi şi Dudh Kosi, iar Namche Bazaar de află fix pe piciorul dintre ele. În ghidul Lonely Planet scria că după pod urmează „a tortuos, zigzagging ascent” până în Namche Bazaar, dar nouă ni s-a părut mult mai torturantă urcarea pe Muchia Tărâţa decât asta:))).

După 3 ore de la plecarea din Monjo iată-ne în Namche Bazaar, un fel de capitala zonei. Casele mari din piatră cu acoperişuri albastre, verzi sau roşii sunt aşezate în terase într-un amfiteatru natural la 3420m şi sunt despărţite de alei înguste pietruite pe care forfotesc vânzători de suveniruri şi echipament de munte, turişti, măgăruşi şi dzopkyo (o combinaţie între bou şi iac, folosiţi la altitudinile unde e prea frig pentru boi dar prea cald pentru iaci). Satul s-a „civilizat” într-atâta încât găseşti aici bakery, baruri, discoteci şi chiar un fel de cinematograf… un mic Chamonix nepalez, nu alta.:( Ne cazăm la Camp de Base Hotel, recomandat de Rishi, unde primim o cameră de 3 persoane cu baie şi apă caldă non-stop la 15$. Era mai rentabil aşa decât să fi luat o cameră la 2 euro şi să facem fiecare câte un duş de 3 euro. Aici măcar vom putea face câte duşuri vrem.

Restul zilei l-am împărţit între chestiuni organizatorice (spălat, rearanjat rucsaci), plimbări pe uliţele satului, vizitarea mănăstirii şi festinuri la restaurantul cabanei (momo – un fel de colţunaşi fierţi sau prăjiţi, umpluţi cu legume, cartofi, brânză sau carne; dal bhat; swiss rosti – cartofi cu branză şi ou; veg chowmein – tăiţei prăjiţi cu legume; paste cu diverse sosuri; toate cu preţuri între 2-4 euro pe porţie, precum şi nelipsitele plăcinte cu mere, clătite şi multe milk tea-uri şi hot lemon-uri). Începusem deja să ne facem griji că dacă nu aveam să facem diaree de la mâncarea stricată, aveam să facem de la prea multă mâncare:). Şi era abia a doua zi a excursiei.

Seara am văzut pentru prima dată în sala de mese „cititorii”, pe seama cărora aveam să ne distrăm o bună parte din excursie:D. Cititorii sunt un gen de turişti care merg în general în grupuri organizate, cu ghid şi cu porteri şi care au la ei diverse cărţi care de care mai groase şi cu coperţi mai mult sau mai puţin cartonate. Ei citesc aceste cărţi în sala de mese, în fiecare seară, cu un viu interes şi în diverse poziţii de lectură (pe scaun, pe o parte, pe burtă etc:D). E un fel de trend, poate moştenit de la Hillary, că şi el mai citea serile când se îndrepta spre tabăra de bază… Cel mai tare este când vezi un grup de 10 persoane aliniate la masă, fiecare cu cartea lui, sau un cuplu, fiecare cu cartea lui. Noi suntem nişte inculţi aşa că preferăm să ardem gazul degeaba, vorbind, uitându-ne pe geam la peisajul de afară, făcând planuri pentru a doua zi sau amuzându-ne pe seama cititorilor:). Suntem nişte răi, da:D.

continuare

Anunțuri

Acțiuni

Information

3 responses

2 12 2010
Andrei

Foarte tare, nu ma asteptam sa povestiti atat de amanuntit. Astept cu nerabadare continuarea 🙂

3 12 2010
mike

Si eu am citit cu mare interes…si chiar suplimentar de pe net la anumite subiecte ce mi-au atras mai tare atentia

17 02 2012
Dudian

Ce păcălici!…mă refer aici la „cititori”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: