Elveţia: Drum îngustat!!!! Multeeee Serpentineeee!!!!!! Vai viaţa mea :)

20 06 2010

Sâmbătă, 28 iulie 2007
Distanţa parcursă cu maşina ~ 265 km
Harta zilei:

Ziua anterioară am făcut un traseu pe valea Uina din munţii Sesvenna (Alpii Orientali Centrali), unde se află un canion adânc străbătut de o potecă săpată în stâncă. Apoi am continuat pe valea râului Inn, cu devieri spre orăşelul S-Charl şi pasul Fluella (2383m), până la localitatea Susch unde am dormit seara în campingul „Moglinas”.

Ne trezim de dimineaţă şi dăm de un îngrijitor de camping cam ciufut şi care nici măcar nu ne-a dat restul pentru că nu avea … Hallo? Parcă eram în Elveţia???

Ne continuăm drumul pe valea din ce în ce mai largă a râului Inn, prin renumite staţiuni elveţiene de lux cum ar fi Zernez şi St Moritz. Zona ni se pare drăguţă dar nici pe departe atât de cochetă cum era în Austria. Când vedem că valea râului este din ce în ce mai lată şi munţii înzăpeziţi din ce în ce mai departe, începem să ne punem semne de întrebare. Noi trebuia să fi mers spre pasul Albula (2312 m) iar drumul nu părea să ducă deloc înspre un pas. Tragem pe dreapta şi scoatem laptopul, şi uitându-ne cu atenţie observăm că autoroute-ul dăduse o eroare. Ar fi trebuit ca aseară să nu ne fi întors din pasul Fluella ci să fi mers înainte prin Davos, pasul Albula şi abia apoi să fi coborât în Sankt Moritz. Asta e, nu  e prima dată când ne rătăcim în vacanţa asta : ). Trecusem şi de localitatea La Punt Chamues, de unde am mai fi putut urca spre pasul Albula (nu am văzut nici un indicator spre pas) aşa că hotărâm să continuăm traseul iniţial prin Silvaplana – pasul Julier – Thusis, cu o mică ocolire prin Alvaneu Bad pentru a vedea şi pasul ratat.

Ne dăm seama că ne aflăm într-o zonă foarte interesantă, atât din punct de vedere turistic cât şi geografic. Printre atracţii se află drumul spre Italia care se desprinde din localitatea Zernez şi merge prin pasul Ofen 2.149m (Passo del Fuorn). De asemenea, înainte de St. Moritz, spre Pontresina, se pot vizita pasul Bernina (2328 m.) şi Lago Bianco de unde este posibilă o altă trecere în Italia, fie spre Livigno prin pasul cu acelaşi nume  (Forcola Livigno 2315m), fie spre Tirano pe valea Poschiavo (una din cele patru văi din cantonul Graubunden, alăuri de Bregaglia, Mesolcina şi Calanca, unde se foloseşte ca limbă oficială italiana).

La Sud, Sud-Vest de localitatea Silvaplana, exact din lacul Lunghin (2.484m) izvorăşte râul Inn, a cărui vale am parcurs-o de la Innsbruck (Austria) până aici. Este bine de ştiut că parcursul de cca. 100 km al Inn-ului în Elveţia, împreună cu munţii înconjurători şi afluenţii poartă denumirea de valea Engadine (grădina Inn-ului în reto-romană, dialectul regional). Nu de alta, da să nu staţi ca noi 2 zile să vă întrebaţi ce-i Engandine-ul ăsta : ).

Dar să revenim la excursia noastră. Din Silvaplana urcăm spre pasul Julier (2284m), care conectează valea Engandin cu restul Cantonului Graubunden. De fapt aveam să ne dăm seama că toată valea Engandin este înconjurată de munţi destul de înalţi şi conectată cu restul ţării sau cu Italia prin pasuri înalte. Dintre acestea iarna multe sunt închise, trecerea din vale în restul cantonului făcându-se prin tunelurile de tren săpate în munte. Pasul, fiind primul văzut pe timp de zi ne impresionează mult, este un fel de Bâlea amestecat cu Retezat de unde însă vezi tot munţi în faţă şi-n spate, şi nu câmpie.

După câteva serpentine destul de relaxate drumul coboară pe partea cealaltă în valea râului Julia, iniţial strâmtă şi împădurită cu drumul suspendat pe unul din maluri. Trecem pe lângă lacul Marmorera şi apoi ajungem în localitatea Tiefencastel, unde râul Julia se varsă în râul Albula şi facem dreapta spre pasul Albula, ca să-l vedem şi pe acesta. Dar la Alvaneu Bad indicatorul (fiecare pas sau drum montan are câte un indicator care arată dacă este deschis sau închis – şi la ei chiar funcţionează aceste indicatoare) ne spune că pasul este închis între 8 şi 20 din cauza unei curse de ciclism.

Ne ofticăm un pic şi ne întoarcem la Tiefencastel, de unde continuăm pe valea râului Albula, pe care o vom urmări până la vărsarea în Rin. În dreptul intrării spre localitatea Solis găsim primele poduri suspendate pe care le văzusem  prin poze înainte de plecare. Aici, atât şoseaua cât şi calea ferată traversează râul Albula care se zbate zgomotos la câteva sute de metri sub noi într-un canion îngust şi accidentat. Este pentru prima dată când vedem o apă de culoarea turcoaz tulbure şi asta ne duce cu gândul la gheţarii care o alimentează. Ne impresionează şi forma arcuită şi înălţimea ameţitoare a podului pe care trece calea ferată şi a unui pod mai mic, paralel cu acesta, probabil vechiul pod. Ce mai, aşa ne aşteptam să arate Elveţia.

La Thusis râul Albula se varsă în Rin şi de aici se poate continua doar pe valea Rinului, fie la dreapta spre Chur, unde se află punctul de confluenţă cu Rinul de Sus, fie la stânga, spre izvoarele Rinului de Jos. Dacă până acum excursia noastră s-a desfăşurat în Alpii Orientali, urmează explorarea Alpilor Occidentali, în care se concentrează cele mai înalte vârfuri ale Alpilor, deşi lanţul muntos este mai restrâns. Vom începe cu Alpii Lepontini, care se află în zona delimitată prin unirea următoarelor puncte pasul Splugen, Rinul de Sus,  pasurile Oberalp, St. Gotthard şi Furka, Râul Ron şi pasul Simplon. Partea estică a acestora, între pasurile St. Gotthard  şi Splügen mai este cunoscută şi sub denumirea de Alpii Adula.

Ştim că trebuie s-o luăm la stânga spre Zillis/Andeer, dar avem ceva probleme de orientare, deoarece nu înţelegem foarte clar unde este autostrada şi unde drumul naţional. Intrăm pe o porţiune de drum ce pare autostradă deşi are doar câte o bandă pe sens, ne cam stresăm că nu ştim dacă cumva nu trebuie vignetă, dar din fericire apare repede indicatorul spre canionul Via Mala şi astfel ieşim de pe ciudata autostradă scăpând de emoţiile unei potenţiale amenzi (înţelesesem că e peste 50 de euro). În continuare drumul este îngust şi foarte sinuos iar la intrarea în canion se află o mică parcare.

Canionul Via Mala este locul cel mai îngust de pe valea Rinului de Jos utilizat de milenii pentru traversarea Alpilor. Aici au fost găsite rămăşite atât din vremea celţilor şi romanilor, cât şi din vremea locuitorilor epocii de piatră şi neolitic şi epoca bronzului. Numele înseamnă „drumul rău” şi această denumire i se trage de pe vremea romanilor, când foloseau acest drum pentru a face trecerea între Lindau şi Milano, prin pasul Splugen. Originea numelui este evidentă – valea se transformă într-un canion îngust a cărui traversare este periculoasă. Pe vremea romanilor nu exista un drum prin canion, ci numai o potecă îngustă suspendată deasupra cheilor care urca şi cobora. Primul drum a fost construit în 1473, dar totuşi prima dată când se menţionează că a fost completat este 1723. Canionul are o lungime de 6km, cu două secţiuni extrem de înguste în care lăţimea este de cele mai multe ori mai mică de 1 metru. Pereţii care mărginesc Rinul ating înălţimi de până la 490 metri.

Pentru a ajunge aproape de baza canionului se coboară 321 de trepte construite în 1903 de către locuitorii din Thusis. Canionul este amenajat cu poduri, tuneluri şi o terasă care oferă o vedere de ansamblu a porţiunilor cele mai înguste din canion. Apa are aceeaşi culoare de smarald pe care am văzut-o şi la Solis iar canionul este atât de îngust în partea inferioară, încât ai impresia că poţi atinge peretele de pe partea cealaltă. Din loc în loc sunt şi plăcuţe cu date despre istoria canionului. Dar începe să se scurgă ora pentru care aveam voie să parcăm, şi începe şi să picure, aşa că hotărâm că a venit momentul să ne vedem de drum.

Continuăm pe drumul care merge suspendat când pe unul, când pe altul din malurile Rinului trecând prin Zillis, Andeer şi pe lângă frumosul lac Sufener unde se oglindeau vârfurile Guggernull şi Einshorn. Traversăm o zonă a Elveţiei care numai cu ceea ce vezi pe la televizor nu seamănă… case construite din piatră, nefinisate sau dărăpănate şi ceva cu totul neaşteptat… drumuri cu gropi sănătoase pe alocuri… Suntem un pic dezamăgiţi când ne dăm seama că Elveţia perfectă cu flori la geamuri şi văcuţe Milka este doar un mit care se găseşte exclusiv în zonele extra turistice. Austria era frumoasă şi îngrijită peste tot.

În localitatea Splugen găsim indicatorul spre cel de-al treilea pas pe care ne propusesem să-l vizităm în Elveţia – pasul Splugen (2113m), pe care se află şi graniţa cu Italia. La intrarea pe drum întâlnim un indicator cu „interzis maşinilor mai late de 2 m şi celor cu remorcă”, dar iniţial nu-mi închipui ce-i cu el. Drumul urcă la început în serpentine largi, care pe măsură ce ia altitudine devin din ce în ce mai strânse. Nu există linie de delimitare a celor două benzi… pentru că nici nu prea sunt două benzi de fapt, ci este doar una jumate aşa : D. Am emoţii ori de câte ori vine o maşină din sens opus şi îl stresez pe Laviniu cu „am loc, am loc, am looooc??”. În partea finală a drumului ating culmile neantului : D, căci pe lângă rampa accentuată, serpentinele foarte strânse şi drumul îngust şi plin de maşini, ne mai loveşte şi oglinda un elveţian grăbit care nu s-a tras destul pe banda lui…

Ajungem la graniţă, care se află înainte de pasul propriu – zis şi îi spunem vameşului că vrem să mergem să vedem pasul, îl întrebăm dacă este ok. Ne spune că da, aşa că continuăm liniştiţi înainte. Ajungem în pasul mărginit de-a dreapta şi de-a stânga de vârfurile Tambo (3279m) şi Suretta (3027m),  stăm un pic, facem câteva poze dar suntem un pic stresaţi şi hotărâm să plecăm repede de aici.

Vameşii elveţieni se fac că nu îşi mai amintesc că am trecut pe-acolo cu 10 minute înainte şi am vorbit cu ei, ne iau paşapoartele şi ne pun să tragem pe dreapta ca să dea un telefon… ce li s-o fi părut în neregulă habar n-am, dar începem să fim nervoşi şi să ne displacă din ce în ce mai mult oamenii din această ţară ciudată. Cât aşteptăm vameşul cu paşapoartele începem să glumim, că n-am avut până acum probleme la vamă cu prea multe bagaje, şi poate îi apucă acum ceva pe ăştia. În fine, până la urmă ne aduce paşapoartele şi ne spune că e totul în regulă, coborâm stresaţi serpentinele înguste – pe de-o parte e mai uşor la coborâre, dar pe de altă parte nu-i deloc interesant să fii nevoit să te dai pe marginea prăpăstiei din dreapta când vine careva din faţă. Când se termină serpentinele facem o pauză de masă şi de relaxare, pentru că mintea mea era cam obosită după atâtea serpentine înguste :D.

Continuăm spre pasul San Bernardino (2063 m) pe un drum tot fără marcaj pe mijloc, dar de data asta un pic mai lat şi mult mai gol, tot pe lângă case cu aspect dărăpănat. Ne mai însoţeşte o perioadă şi autostrada elveţiană ce pare să aibă o singură bandă pe sens, până se pierde în tunelul ce traversează pasul. Ne despărţim şi de valea Rinului şi începem să urcăm accentuat spre pas. Acum pe înserate, pasul pare părăsit de orice formă de viaţă. Este sălbatic şi stâncos, înconjurat de vârfurile pietruite sau înzăpezite ale Alpilor Lepontini, martore tăcute ale trecerii vremii. În zonă se află şi vârful Rheinwaldhorn, de sub care izvorăşte Rinul de Jos.

Nu mai există semne care să interzică dormitul în maşină, şi sunt destule locuri mai retrase bune pentru aşa ceva. Dar este încă devreme şi nu are rost să irosim timpul aşa că coborâm în partea cealaltă pe valea Mesolcina, în speranţa că vom găsi şi în continuare locuri bune de dormit. Aici nici n-ai spune că eşti în Elveţia, ci ai putea să bagi mâna-n foc că te afli în Italia.

Aproape de Arbedo ieşim în sfârşit din ciudatul canton Graubunden, în care fusesem de la intrarea în Elveţia şi până acum şi trecem în cantonul Ticino, unde sperăm să trăim vremuri mai bune. Când se face ora de culcare găsim un camping cochet, unde însă recepţionerul ne spune „a l`italiano” un preţ total din burtă, pe ochi frumoşi sau nu ştiu cum, că liste de preţuri ne spune că nu există. Pentru că era şi piperat ne retragem rapid şi continuăm pe Val Blenio spre pasul Lucomagno, bazându-ne pe campingurile pe care le întâlneam la fiecare pas. Numai că surpriză, elveţienii italieni se pare că n-au atâtea campinguri ca vecinii lor reto-romani, aşa că ne vedem nevoiţi să dormim într-o parcare mascată de copaci alături de nişte elveţieni care făceau acelaşi lucru. Până la urmă nu suntem deloc supăraţi că am mai economisit banii pe o noapte de dormit. Şi culmea, dispăruseră semnele ce interzic dormitul în maşină.

Ziua următoare avea să fie iar o zi de plimbare prin pasuri (Lucomagno, Oberalp şi St. Gotthard), la care s-a adăugat o plimbare până la Lai da Tuma, unul din izvoarele Rinului de Sus şi vizitarea canionului Schöllenen. Seara am dormit în pasul St. Gotthard.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: