Seaca dintre Clai si Comorile Claii

11 05 2009

Duminică, 3 mai 2009

Locaţie: Munţii Bucegi

Participanţi: Radu si noi

Durata: 3h urcarea  de la maşină pe Seaca dintre Clăi până în şaua Clăii şi 4 h30 coborârea pe Comorile Clăii până la maşină

 Pentru că prognozele meteo nu erau dintre cele mai bune, iar norii negrii ce se apropiau ameninţător dinspre Munţii Baiului păreau să le susţină, ne-am gândit să facem o tură scurtă de unde să ne putem retrage rapid în caz de ceva. Aşa că am ales să urcăm pe Seaca dintre Clăi, urmând să coborâm fie pe primul din cele trei fire ale Văii Comorilor (Comorile Clăii, Comorile de Mijloc, Comorile Brânei), fie pe Brâul lui Răducu, funcţie de vreme şi starea zăpezii la faţa locului.

Ajungem destul de repede la prima săritoare importantă de pe Seacă, unde facem o mică pauză ca să mai dăm jos din haine, să ne echipăm cu hamuri şi căşti şi să scoatem semicoarda la îndemână pentru când o fi cazul. Ocolim săritoarea prin dreapta pe o brână înnoroiată, friabilă şi printre crengi de copaci, de parcă parcă mi s-ar fi părut mai interesant să urcăm de-a dreptul pe stâncă (zic eu acuma curajoasă, dar cine ştie cum ar fi fost de fapt săritoarea când te-ai fi găsit cocoţat pe ea, suspendat la vreo 10 metri de sol).

Resize of 01_seaca   urcand

Depăşirea acestui obstacol parcă ne duce înapoi în timp, la iarna care tocmai a trecut. De deasupra săritorii încolo zăpada este din abundenţă şi pare să fie constantă pe firul văii, aşa că mai facem o pauză pentru a ne echipa cu colţari şi pioleţi. Probabil că ar fi mers şi fără colţari, pentru că era destul de cald, şi zăpada  nu foarte îngheţată, dar de ce să riscăm să fim nevoiţi să ne punem colţarii în vre-un loc expus sau incomod, când putem să-i punem liniştiţi aici.

probabil deasupra unei saritori   de unde venim

 

 valea se largeste

Până în Şaua Clăilor (cca. 1850m) avem parte de o urcare continuă mai lină sau mai abruptă, pe zăpadă mai moale sau mai îngheţată, tipic pentru o vale de abrupt primăvara. În partea inferioară, imediat după prima săritoare, am dat de vreo 2-3 locuri unde am pus colţarul pe stâncă şi am văzut cum încep să se formeze ceva poduri, dar în rest zăpada a fost neîntreruptă aproape până sus. Nici urmă de cele trei săritori cu fereastră care s-ar afla pe firul văii, probabil că se aflau undeva în zonele cu zăpadă mai înclinată… cine ştie…

se inclina treaba ;)

Radu se mişcă foarte repede, iar noi mai bătrâni şi mai puţin antrenaţi gâfâim şi încercăm fără succes să ţinem pasul cu el. Sperăm doar că nu se plictiseşte prea tare aşteptându-ne 🙂 Găsim aceeaşi linişte şi sălbăticie specifice traseelor nemarcate şi neumblate, care ne place atât de mult. Regăsesc şi emoţiile urcuşului pe zăpadă, de nu-mi dau seama daca inima bate aşa tare din cauza efortului sau de teamă. În plus, nu mă pot abţine să studiez pantele din dreapta şi din stânga încercând să descopăr cea mai mică mişcare printre copăcei şi încercând să înlătur stresul că poate apare vre-un urs când ţi-e lumea mai dragă. (deh, după cei 5 urşi văzuţi într-o singură tură, plus alte dăţi când am văzut cel puţin unul pe tură, poate am şi motive să fiu mai crizată :D).

Creasta cu zimbri  inainte de finalul vaii

 

tragand din greu pe urmele :)lui radu

Admirăm frumoasa Creastă a Zimbrilor, care ne face cu ochiul, vedem cum ceaţa ne ia încet încet prin învăluire şi după ce ne dăm suflarea ca să urcăm partea finală a văii, cea mai înclinată, pe urmele din metru în metru făcute de Radu 🙂 ajungem în Şaua Clăilor. Aici ne întâmpină un covoraş de brânduşe, dar şi o ceaţă totală, de nu vedem absolut nimic şi un vând care pare că vrea să te arunce înapoi în vale. Mâncăm rapid ceva şi apoi plecăm pe Brâul lui Răducu.

coborand cu fata la panta

Încă nu suntem hotărâţi dacă să urmăm Brâul sau să coborâm pe valea Comorilor, aşa că mergem cu colţarii pe poteca cu iarbă şi pietre vreo 10 minute până la intrarea pe primul fir al Comorilor Clăii. Acesta arată înfricoşător aşa prin ceaţă, extrem de înclinat, îngust, expus, iar capătul se pierde iremediabil undeva jos în ceaţă… Parcă mai bine am coborî pe unde am urcat decât să ne băgăm pe aici… Hotărâm astfel, mai mult la insistenţele mele, să o luăm pe Brâul lui Răducu, deşi ar fi mai lung decât coborârea directă pe vale. Dar măcar nu trebuie să coborâm panta aia înclinată… Dar dacă nu o coborâm, înseamnă că trebuie să o traversăm, ceea ce iarăşi, nu mă încântă deloc. Însă după ce facem această traversare şi mai facem câţiva paşi dăm de un alt fir al Comorilor Clăii care trebuie traversat, plus că prin ceaţă se mai zăresc şi alte porţiuni cu zăpadă pe brâu ce urmează a fi traversate.

se mai domoleste

Cum băieţii nu-mi oferă altă cale în afară de coborâre pe vale sau continuare pe brâu, brusc varianta cu valea mi se pare mai ok decât cultivarea morcovilor pe cine ştie câte traversări. Aşa că abordăm primul fir (care iniţial părea înfiorător) cu faţa la pantă, pioletul înfipt în zăpadă cu toată puterea şi coborând atent pe treptele săpate de Radu. Până la urmă nu e chiar aşa rău, zăpada este foarte bună îţi dă încredere totală în picioare, aşa că ajungem mult mai repede decât ne aşteptam la intersecţia cu firul care ne-a convins să coborâm pe aici. De aici panta se mai domoleşte, aşa că nu mai e nevoie să coborâm cu faţa la pantă.

prin bolovani

acrobatie...

Trecem de un bolovan mai mare descoperit, după care valea începe să se lărgească şi … să se golească de zăpadă. Cel puţin până la  săritoarea cea mare aflată la confluenţa cu Comorile de Mijloc nu se mai vede decât un teren foarte friabil cu bolovani şi grohotiş. Eu şi Laviniu ne scoatem colţarii ca să nu ne rupem picioarele, în timp ce Radu îi păstrează, ca să nu mai stea după aceea să îi pună la loc. Am uitat să menţionez că la un moment dat s-a ridicat şi ceaţa şi s-a înseninat.

Saritoarea cea mare cu Perete Sudic al Clăii Mari in spate

Ocolim săritoarea cea mare pe pantele înierbate din dreapta cum coborâm şi după ce admirăm în stânga impresionantul Perete Sudic al Clăii Mari, ajungem la confluenţa cu Comorile de Mijloc. Zăpada lipseşte în continuare, aşa că se hotărăşte în sfârşit şi Radu să îşi scoată colţarii. Bine a  făcut, că peste câţiva metri aveam să ne trezim pe buza unei alte săritori mari pe care nu prea ne ţinea să o coborâm altfel decât în rapel. De fapt nici nu cred că aveai cum s-o cobori altfel, pentru că jos ar fi trebuit să sari cumva de pe perete pe limba de zăpadă, ca să nu cazi în rimaya formată între zăpadă şi stâncă.

Negăsind nici un piton, sau un punct mai bun de asigurare, Radu a montat rapelul pe după un copăcel uscat aflat pe partea stânga cum cobori. Pentru că semicoarda noastră nu ajungea să fie dată în două pe săritoare, am făcut rapelul pe semicoardă cu cordelină, pentru a o putea recupera la sfârşit. Am fost prea concentraţi la rapel aşa că am uitat complet că avem cu noi şi aparate de fotografiat.:-)

dupa primul rapel

al doilea rapel

Nu am mai mers mult pe zăpadă că am ajuns la cea de-a doua săritoare care consta într-un horn vertical pe care curgea apa şi în care era blocat un copac cu rădăcina în sus. Mai puseseră şi alţii asigurare pe aici, că am găsit o cordelină foarte bine înnodată de copac. Noroc că exersasem atâtea rapeluri în Cheile Orăţii, aşa că astea ni s-au părut floare la ureche. După porţiunea hornului trebuia să sari pe un pod de zăpadă pe care îl vedeai cât e de subţire… dacă nu nimereai sau se rupea podul te-ai fi trezit undeva pe dedesubt… Radu a sărit fără nici o treabă, dar noi nu ne-am riscat din cauza greutăţii (Laviniu) sau a morcovelii (eu) aşa că norocul nostru că a ajuns coarda ca să ne coborâm pe zăpadă fără să fie nevoie să sărim.

al treilea rapel  

Mai mergem un pic pe zăpadă şi iată cum apare o a treia săritoare, care în mod normal probabil că se abordează prin fereastra pe care o are. Însă acum ar fi însemnat târâşul pe un perete ud, noroios şi alunecos, care nu era nici atrăgător şi nici sigur… Nu găsim nici un punct de rapel, cu excepţia unui ditamai bolovanul pe care puteam să punem la nevoie o buclă mare de cordelină… Ar fi fost comic şi pentru cei care ar fi venit după noi, să vadă ditamai bucla pe după bolovan :-). Din fericire Radu a găsit o fisură bună pe dreapta cum cobori şi a bătut un piton (noroc că-l avea la el). L-am testat întâi să nu se mişte, am pus o cordelină prin el şi apoi am rapelat săritoarea. Ultima parte a fost foarte funny, pentru că nu aveai pe unde să o iei decât prin mijlocul cascadei „Zbuciumul Blestemat”, aşa cum a poreclit-o Radu :-). Măcar coarda noastră a fost spălată.

ultima saritoare de pe Comori

De aici încolo am mai dat de o ultimă acumulare de zăpadă la confluenţa cu Comorile Brânei, probabil resturile unei avalanşe după cum arăta, am mai trecut câţiva bolovani şi am ocolit pe pantele înierbate din stânga cum cobori ultima săritoare dinainte de poteca turistică.

Şi iacă aşa o vale pe care Radu estima că am fi coborât-o în 1h30 – 2 h am coborât-o în vreo 3h30 – 4h, poate mai mult decât ne-ar fi luat parcurgerea Brâului lui Răducu. Dar a fost mult mai interactiv şi educativ. 🙂

Anunțuri

Acțiuni

Information

4 responses

11 05 2009
mariusica

Frumos si s-a lasat cu ceva aventura

12 05 2009
AirBorn

super fain 🙂

30 05 2009
Iuliana

Las’ ca data viitoare vin si eu cu voi si o sa coboram valea in 6 h. Nu ca mi-ar fi frica la rapeluri, ba chiar imi plac, dar Radu va fi stresat ca a luat un fotograf cu el, si de pozat ai ce, nu-i bai, se gaseste 😛

25 06 2010
gigi popescu

traiasca alpinisti si toti cei ce iubesc natura si in special muntele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: