Innsbrucker Klettersteig

23 04 2009

 

Miercuri, 25 iulie 2007

 

Localizare în Alpi: Alpii Orientali à Grupa Alpilor Calcaroşi de Nord àMasivul Karwendel

Punct de plecare: Austria à Tyrol à Innsbruck + telecabină

 

Grad: Mediul/Dificil

Durata traseului: 10 minute până la Via Ferrata, 2,5 ore pe Via Ferrata până în Langer Sattel, 4 ore coborârea (1500m dif. nivel)  până la maşină

 

Ziua anterioară ne-am plimbat destul de mult şi în special cu maşina din cauza ploii, pe la Zell am See, Cascadele Krimml, pasul Gerlos şi frumoasa vale a râului Ziller. Seara am intrat din Zillertal pe autostrada spre Innsbruck  şi chiar după ce am trecut de ieşirea spre Wattens am găsit o parcare cu wc, iarbă verde cu măsuţe şi zid antifonic. Locul perfect pentru somn.

 

Ne trezim de dimineaţă destul de obosiţi, ne uităm pe geam şi vedem că încă sunt nori. Nici nu ne aşteptam să fie altfel după ploile de ieri, aşa că ne culcăm la loc. Pe la 10 ne uităm iar pe geam şi vedem că s-au cam împrăştiat norii, sărim repede să mâncăm şi să ne facem bagajele, un pic supăraţi că am fost leneşi şi nu ne-am trezit de dimineaţă ca să fim acum pe munte să începem traseul.

hartaIntrăm în Innsbruck şi încercăm să mergem spre râu (Inn) pentru că ştiam că trebuie să-l traversăm, apoi găsim indicatoarele spre Hungerburg (868m), de unde porneşte telecabina şi începem să urcăm pe străduţe în rampă şi înguste. La Hungerburg zona de maşini este cam îngustă, parcarea telecabinei nu este prea mare şi este full la ora asta, dar avem noroc că se eliberează un loc în ultima clipă. Ne luăm rucsacii şi hopa sus, întâi la staţia intermediară Seegrube (1960m), apoi şi mai sus la Hafelekar (2269m). Urcarea cu telecabina ne-a costat 23 de Euro pe amândoi, cu parcarea gratuită (dacă urci cu telecabina) şi toaleta la fel.

multe Piatra Craiului :)Vremea este superbă, iar peisajele pe măsură. Între Seegrube şi Hafelekar telecabina urcă pe deasupra unei mări de grohotiş din care se ridică o stâncă impunătoare pe vârful căreia se află staţia telecabinei de la Hafelekar. Ne dăm jos din telecabină şi ne îndreptăm grăbiţi spre intrarea în via ferrata, căci trecuse de amiază. Dar elanul ne-a fost rapid tăiat de priveliştea care ni s-a deschis înaintea ochilor după ce am urcat câţiva metri de la telecabină… O mare de munţi stâncoşi ce fac parte din lanţul muntos Karwendel (Alpii Calcaroşi de Nord)… o mulţime de Piatra Craiului aşa, de vreo două ori mai mari şi cu de vreo 10 ori mai mult grohotiş de iniţial am crezut că e zăpadă. În dreapta (cum stăm cu spatele la telecabină) vedem vârful Hafelekar (2334m), pe care se ajunge printr-o plimbare scurtă şi lejeră. Aici mişună o mulţime de omuleţi care se bucură de peisajul superb. Admirat, pozat, filmat, minunat… Mai că nu ne venea să mai plecăm de acolo. Ne mobilizăm însă când vedem în stânga creasta pe care urma să o parcurgem în via ferrata. Oricum, munţii calcaroşi aveam să-i vedem aproape tot traseul de-acum înainte, în dreapta noastră.

in colo e traseul nostruInnsbrucker Klettersteig (Via Ferrata Innsbruck – ului) se află în lanţul nordic (Nordkette) al munţilor Karwendel şi este cotată B/C, cu o dificultate medie la început spre dificilă în ultima porţiune, după Langer Sattel. Din varii motive pe care le veţi afla din povestire, noi am făcut doar prima parte a traseului şi ne-am retras spre Seegrube şi apoi Innsbruck din Langer Sattel. Mai are rost să spun că priveliştile de pe creastă sunt superbe? La dreapta ne impresionează tonele de grohotiş şi crestele ascuţite ale Alpilor Calcaroşi de Nord, iar la stânga văile înierbate şi vârfurile acoperite cu gheţari ale Alpilor Orientali Centrali.

 Ajungem la baza traseului, care are un început oarecum descurajant pentru începători şi începem să ne echipăm. resize-of-100_73171De pe via ferrata coboară un domn fără nici un fel de echipament, făcut fleaşcă în spate… nu ştim dacă de la efort sau de la emoţii. Numai că observăm că nu avem pregătită coarda pentru caraba numărul 2 –  nu e tăiată şi arsă, iar eu nu mai ştiu să fac noduri. Avea dreptate Marian că dacă nu exersăm nodurile se uită. Bine că măcar capul îl avem cu noi. 😀 În fine, reuşim să tăiem coarda la nişte muncitori care lucrau pe acolo şi Laviniu reuşeşte să facă un coada vacii cu care să prindă coarda pentru caraba 2 de coarda principală, ce trece prin ham. Ne iese şi un opt urmărit ca să prindem carabele la cele două capete ale corzii, ne echipăm, iar pe la ora 14 pornim emoţionaţi în traseu.

            Prima porţiune e cam verticală şi unele trepte sunt cam sus pentru mine. La un moment dat aveam impresia că nu o să pot urca, deşi tot îmi spuneam că asta e porţiunea cea mai grea, restul e ok. Când îmi spune Laviniu că lângă el este un câine care râde de mine, mă mobilizez cum  necum şi trec hopul. Prin dreapta noastră coborau nestingheriţi un cioban cu câinele lui. Totuşi, conform descrierilor, ocolirea pe acolo nu ar fi recomandată din cauza căderilor de piatră /stâncă /bolovani  … Deja încep să mă liniştesc, dacă şi ciobanul cu câinele şi bărbatul pe care l-am văzut mai înainte au coborât fără nici un fel de echipament, noi de ce am avea vreo problemă la parcurgerea crestei? După acest urcuş creasta devine lejeră, poate mai uşoară chiar decât creasta viei ferrataCreasta Craiului, numai că are peste tot cablu pentru asigurare. Noi, conştiincioşi şi prevăzători ne asigurăm cuminte la fiecare cablu, chiar dacă poteca este dreaptă sau ar fi mai uşor să mergem neasiguraţi pe o potecă aflată mai jos. Deh, e prima via ferrata şi suntem doar noi doi, aşa că suntem cuminţi, excesiv…. De menţionat că am scos imediat caraba numărul doi pentru că mai mult ne încurca decât să ne ajute, mergând tot traseul cu o singură carabă. Am prins-o pe a 2a de ham ca să o avem la îndemână în cazul în care dădeam de vreo porţiune expusă, unde nu ai chef să stai neasigurat cele câteva secunde în care schimbi caraba la pitoanele în care este prins cablul. 

 

cam asa e traseul si o coborare 

 Creasta pe care o parcurgem este ca un fierăstrău cu mulţi zimţi, urcă coboară, urcă coboară vreo şase vârfuleţe, din care primul este Seegrubenspitze, (2350m) şi cel mai înalt Kemacher (2480m), şi în prima parte traversează şi 3 hornuri, (estic – 2432m, mijlociu – 2435m, vestic – 2445m) . Creasta este uşoară în general, dacă n-am fi fost noi relativ stresaţi nici n-am fi mers toată creasta asiguraţi aşa cum am făcut-o, în unele locuri fiind de ajuns să te ţii de cablu şi atât.

 

 traversare  podul

Există şi câteva porţiuni dificile – prima urcare, şi încă vreo două trei urcări expuse cu sau fără trepte, plus câteva suspendattraversări şi două traversări pe pod (SeufzerBrücke) / respectiv cablu care îţi pot crea emoţii, mai ales când eşti începător. Conform descrierii pe care o aveam ar fi existat şi două coborâri de avarie, una imediat înainte de pod şi una înainte de vârful Kemacher, dar nu ştiu în ce stare sunt, noi parcă n-am observat nici un loc plauzibil pentru o coborâre.

Toate astea până pe Kemacher, că după aceea mai mergi din Langer Sattel privind spre Kemacher, de unde am venitun pic pe o creastă unde cred că ar fi mai uşor neasigurat  (pentru cine n-are probleme cu înălţimea, că e cam îngust), deoarece cablul este pus cam jos şi pe mine mai mult mă încurca şi mă încetinea coarda cu care eram legată de el decât să mă ajute, pentru că trebuia să merg cumva aplecată spre cablu. După această creastă poteca devine lejeră şi coboară prin iarbă în Langer Sattel (2258m). Am ajuns aici în jur de ora 20, după 6 ore de via ferrata… în condiţiile în care pe indicator scria 3 ore…

priveliste spre valea Inn-uluiNe-am dat seama (cam târziu) că n-ar fi trebuit să ne asigurăm pe fiecare cablu, acolo unde nu era necesar pentru că ne-a mâncat mult prea mult timp. Evident că având în vedere cât era ceasul (ora 20) a picat din start şi parcurgerea celei de-a doua părţi a ferratei, cotată cu un grad mai dificil decât ce făcusem până acum, care trecea prin Sattelspitze (2369m) şi care trebuia să ne scoată după coborârea unui perete de 25 m puţin surplombat lângă şaua Frau Hitt (2235m) . Aşa că o luăm direct în jos pe o potecă ce coboară constant dar destul de lejer, admirând minunatul apus ce se vede peste munţii din faţă (lanţurile Stubai şi Tuxer din Alpii Orientali Centrali). Creste perfecte îmbrăcate în roz, ici colo cu câte un nor presărat, claritate de cristal, luna care răsare… privelişte de vis.

apusul peste Stubai si Tuxer

 

Într-o oră jumătate suntem la Seegrube unde acum este totul pustiu, mai mişcă doar un biciclist rătăcit prin faţa cabanei, oprim să ne răcorim un pic picioarele şi să mai admirăm încă o dată măreţia grohotişului ce urcă la Hafelekar şi minunata creastă pe care am mers. Ne mai uităm şi în dreapta sorbind din priviri munţii care se văd perfect acum, la apus. Deja încep să se aprindă ici colo luminiţe. De-aici este uşor, n-avem de coborât „decât” vreo 1100 de metri diferenţă de nivel, pe un drum forestier în serpentine, de unde avem o superbă privelişte a Innsbruck-ului noaptea. Ajungem la maşină pe la 12 noaptea, după ce reuşim să ne şi rătăcim un pic în ultima parte şi să ajungem din ditamai drumul într-o potecă anemică. Ciudat sentiment să auzi oraşul lângă tine şi să nu reuşeşti să ajungi odată. 🙂

          Innsbruck-ul noaptea 

          Maşina noastră ne aşteaptă singurică în parcarea care acum, goală, pare mult mai largă decât dimineaţă. 🙂 Ne aruncăm bocancii din picioare şi mai facem un pic de mişcare ca să evităm febra musculară de a doua zi, apoi ne urcăm în maşină şi plecăm pe drumul naţional spre Wattens, ca să dormim în aceeaşi parcare ca aseară. Ne culcăm destul de târziu, foarte obosiţi, dar şi încântaţi de priveliştile şi provocările de peste zi.

A fost prima cea mai frumoasă zi din vacanţa noastră…

 

Ziua următoare continuăm pe valea râului Inn spre Elveţia, unde intrăm după ce trecem de două puncte de trecere a frontierei, aflate la nici 30 de kilometri distanţă unul de altul. Primul este după  Pfunds, semnalizat doar cu un semn de „Stop”, fără indicator de graniţă sau ceva că dacă nu eşti atent te poţi trezi trecând liniştit şi cu vameşii după tine 🙂 şi celălalt la Martinsbruck. La elveţieni descoperim cu surprindere o „invazie” de semne cu „camparea/rulota interzisă”, aşa că seara dormim în campingul din Sur En, aflat lângă traseul ce avea să ne ducă a doua zi  pe valea Uina din munţii Sesvenna (Alpii Orientali Centrali).

 

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: