Descoperind Apusenii (ziua a2a)

27 02 2009

Ne trezim un pic mai târziu, ciocnim ouă, ne urăm Hristos a Înviat, şi în ciuda protestelor Anei că e prea de dimineaţă, scoatem la sacrificiu friptura de miel, vinul şi cozonacul… drobul îl terminasem de sâmbătă L. Nişte mâncăruri oribile, Ana asta nu ştie deloc să gătească 😀 de aia până la sfârşitul turei am lins toate castroanele, de oribile ce erau mâncărurile din ele :D… ne-am sacrificat ce să-i faci… Proprietarii pensiunii au insistat să ne dea o masă şi o faţă de masă să mâncăm, iniţial nu am vrut să-i deranjăm dar cred că mai degrabă ar fi fost supăraţi dacă am fi refuzat, aşa că a trebuit să mâncăm pe masă :D. Până mâncăm atâtea oribilităţi, ne mai uităm pe hartă şi ne dăm seama că drumul care credeam noi că se termină în sat ducea de fapt la Huedin, mai o vorbă, mai o gură de vin… se face în jur de ora 12… Ana şi Alex sunt loviţi de lene… spun că au venit de Paşte să se relaxeze, nu să facă ture… aşa că îi lăsăm să se relaxeze şi noi plecăm la o turişoară spre Dârleşti, Trifeşti, Petreasa, fără să ne propunem un obiectiv anume. Laviniu avusese ceva probleme cu gâtul şi nu ştia dacă n-o să-l supere prea tare pe drum, aşa că am hotărât să mergem până unde avem chef şi de acolo ne întoarcem (totuşi ne luăm şi o frontală, aşa just in case). Credeam că o să ne întoarcem repede… dar… 😀

culmea-darlesti-trifesti-petreasaLa intersecţia spre Horea o luăm pe drumul forestier care merge tot înainte, apoi la prima bifurcaţie la dreapta. Nu erau indicatore sau ceva dar am luat-o după ureche. La câteva minute trece pe lângă noi o dacia papuc 4×4 (maşina de căpătâi a localnicilor din zonă) şi întrebăm şoferul dacă suntem pe drumul cel bun, ne spune că da şi se oferă să ne ducă până mai sus. Nu refuzăm, aşa că am scăpat de vreo 2-3 km de drum prăfuit tăiat în munte. Ne lasă în primul sat – Dârleşti. O luăm în sus pe drum… era destul de naşpa că era plin de praf care ne intra şi în cele mai nebănuite orificii 😀 încerc să-mi imaginez cum arată iarna… să vizualizez tranşeele săpate prin zăpadă între casă şi grajd, de care povestea domnul Mititeanu. Cum trebuie să arate iarna pe aici… continuăm pe drum, copii se opresc din joacă şi vin la gard să ne spună Hristos a Înviat şi să ne întrebe unde mergem… După cele scrise pe o clădire ne dăm seama că suntem deja în Trifeşti… satele astea sunt aşa împrăştiate pe dealuri, încât nici nu-ţi dai seama când ai trecut dintr-unul în altul… nu există indicatoare de localitate…branduse Încet încet începem să avem şi „privelişte” asupra dealurilor înconjurătoare… continuăm să mergem după ureche, şi la un moment dat drumul se transformă în potecă şi ne poartă pe nişte păşuni la o oarecare distanţă faţă de case… am pierdut drumul principal, dar ce mai contează, oricum acum s-a deschis priveliştea în faţă şi ne dăm seama cam încotro trebuie să mergem. Vremea e superbă, o zi autentică de primăvară… numai că cireşii înfloriţi şi corul păsărelelor nu sunt nicăieri… singurele semne de primăvară sunt câteva covoraşe de brânduşe aruncate din loc în loc, unde nu au pus oamenii bălegar… mergem pe deasupra caselor, şi simţim privirile curioase ale localnicilor îndreptându-se către noi. Mergem fără nici o grabă, bucurându-ne de vreme, de peisaj şi de linişte… Păcat că din loc privirea îţi mai este atacată de o casă galben sau verde ţipător care nu se încadrează deloc în peisaj… ar trebui dată o lege pentru păstrarea specificului zonei…

Oprim într-un loc cu semnal să transmitem urările de rigoare celor dragi, şi ne uităm vreo oră aici în bătaia soarelui… Cum necum, după ce am mai traversăm câteva păşuni dăm iar în drum, chiar la intrare în intrarea-in-petreasaPetreasa… aici este un indicator de lemn, şi o băncuţă cu umbrelă amenajate lângă un izvor. Loc de odihnă pentru cei care bat pe jos drumul până în sat… la un moment dat aveau chiar şi beculeţe colorate, care acum probabil nu mai funcţionează. Continuăm pe drum….”satul” este şi mai răspândit pe dealuri decât cele dinainte… 2-3 case grupate ici colo şi între ele păşuni. Ne gândim că nu are rost să urcăm până pe Vârful Petreasa (1564m) pentru că oricum era împădurit şi probabil că nu aveam mare lucru de văzut de pe el, vedem mai multe de unde ne plimbăm acum, şi este oricum şi destul de târziu (în jur de ora 16) ca să avem timp să găsim şi poteca prin pădure şi drumul de întoarcere în timp util. Hotărâm să coborâm în Valea Ploştini şi apoi să parcurgem muchia Zânzeşti – Giurgiu – Buteşti pentru a coborî în Horea şi apoi în Matieşti. Drumul se termină şi nu pare să fie nici o cale de coborât în vale… versantul e plin cu copăcei care ţi-ar face imposibilă coborârea iar apa din vale se aude înfiorător… pare de netrecut fără un pod… şi mai e şi versantul despădurit şi abrupt de pe partea cealaltă pe care ne întrebăm cum îl vom urca… O muchie cu ceva cocoaşe… am mers pe curbă de nivel. Vara se ajunge cu papuc 4×4 şi chiar Opel ca al nostru am văzut… dar vai… cum trebuie să fie iarna pe aici dacă îi dă o zăpadă serioasă…

peisajDar nu renunţăm fără încercare. Drumul se termină într-o păşune deasupra unor case, iar câţiva metri mai sus începe pădurea întunecată de brad prin care se urcă spre Vârful Petreasa. Tot mai sus, în pădure, se închide şi valea care separă cele două muchii, formând versantul Vârfului Petreasa. Coborâm pe păşune la ultimele două case înainte de pădure. Întrebăm dacă avem cum să trecem valea şi ne spun că e poteca spre stânga, găsim o dâră de potecă prin fâneaţă, în direcţia indicată, care se transformă în potecă lată, în toată regula, după ultima casă înainte de intrarea în pădure. Valea nu este nici pe departe atât de abruptă pe cât părea de sus, iar râul atât de mare şi înfricoşător. Intrăm iar într-o pădure de basm din care doar zânele mai lipsesc. Ce diferenţă bruscă poate fi între pădure şi păşuni… Exact la mijlocul văii sunt ruinele unei case sau cine ştie, unei mori… doar peretele cu uşa a rămas în picioare… Mai stăm şi aici la o pauză, e prea frumos să plecăm aşa repede… Avem o frontală, ne descurcăm noi în caz de ne prinde noaptea. Doar n-ar fi prima oară :D.

privind in urma dupa ce am trecut pe culmea cealaltaPe versantul celălalt continuă un fel de rum forestier care o ia în jos paralel cu apa, iar din el se desprinde o drumo-potecă ce o ia spre muchie de-a coasta. Este o zonă tristă, pe alocuri despădurită, pe alocuri cu copaci rupţi într-un mod foarte ciudat, cam la aceeaşi înălţime de zici că i-ar fi rupt cineva în mod special. De aici se vede cu totul altfel versantul pe care am mers… pare chiar zonă de munte, casele sunt chiar răsfirate. Poteca se transformă într-un tunel pe sub crengi de brad… Laviniu se apucă să culeagă nişte conuri de pe jos, apoi dăm în drumul care vine din Horea. De aici se deschide perspectiva şi în partea cealaltă spre Pătruşeşti, Preluca, Niculeşti şi spre Vârful Sihla (1670m) , înzăpezit . Frumos frumos frumos… poze poze poze…

Se vede toată roata pe care o descria atât de bine domnul Dinu Mititeanu în relatarea ”Simfonie în alb”, formată din acele dealuri, despărţite de văi, ce poartă pe fiecare „spiţă” câte 2-4 cătune moţeşti: Fericet (unde s-a născut Horea), Costeşti, Matiseşti; Petreasa, Trifeşti, Dârlesti; Zânzeşti, Giurgiuţi, Buteşti; Pătruşeşti, Preluca, Teiu; Baba, Niculeşti, Lamaşoaia… şi care converg spre centrul satului Horea, ca spiţele unei roţi,… Tot felul de întrebări încep să-mi chinuie mintea: cum trăiesc oamenii ăştia aşa izolaţi? Ce se fac iarna? Cum se duc la şcoală, cum se cunosc, cum se îndrăgostesc? Cine ştie, poate ei între ei se cunosc mai bine decât ne cunoaştem noi cu vecinii de bloc… Ne uităm şi ne întrebăm care ar fi frasinul lui Horea şi care casa memorială… admirăm silueta bisericuţei din Costeşti… cum să nu-ţi doreşti să faci Paştele sau un Crăciun acolo sus…

Dar soarele nu mai are mult până la apus, iar noi mai avem un drum lung în faţă şi necunoscut. Ţinem drumul până o face prea mult la stânga şi ne dăm seama că am ocoli prea mult. Mai sărim nişte garduri, mai tăiem nişte păşuni, mai întrebăm un nene ieşit prin ogradă şi găsim alt drumeag adânc, în prima parte mai înalt decât noi, că dacă nu dădeam într-o intersecţie am fi avut ceva probleme în a sări gardul şi a coborî în drum.

Horea. E bine, încă nu e întuneric, chiar avem şanse să ajungem în Matişeşti pe ceva lumină… Ne omoară cu zile drumul până în sat… după aşa traseu frumos, ni se pare că n-o să se mai termine niciodată. Ne mai distrag atenţia vreo două maşini care ne „hrănesc” cu nişte praf şi o vulpiţă care vroia să traverseze strada dar a fost întreruptă de o maşină. Ajungem la cort în jur de ora 20 – 20.30 (iată că plimbărica lejeră şi scurtă prevăzută la început a ajuns la 7 ore, de asta o frontală e bună ÎNTOTDEAUNA!) unde îi găsit pe Alex şi Ana hămesiţi şi pregătiţi să plece în căutarea noastră J. Mâncăm cu toţii, le povestim ce-au pierdut, mai facem o plimbărică până la capul satului, de unde mă aşteptam să văd zona prin care am fost ziua plină de luminiţe… uitasem că suntem la ţară şi nu la oraş şi că aici oamenii nu ard curentul degeaba… la somn…

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: