Descoperind Apusenii (Prima zi)

27 02 2009

Deşi ne trezeşte ciripitul păsărelelor, rămânem rupţi, lipiţi de izoprene… probabil că începe să se simtă alergătura asta continuă din fiecare vineri seara până duminică dimineaţa… Într-un final scoatem nasul din cort… arată mult mai bine ca aseară… chiar în faţa corturilor este o frumuseţe de păşune pe care ar fi mers la fix puse corturile, poate mai bine că n-am văzut-o că s-ar fi supărat cineva dacă ne puneam corturile pe păşunea lui. Ne urnim tocmai pe la 11, cu destinaţia „Detunatele”, „Piatra Vulcanului” şi „Groapa Ruginoasă”… Având în vedere ora târzie, credeam că nu vom apuca să le facem pe toate.

Bucata de drum până în pas arată cu totul altfel decât pe noapte. Drumul nu mai pare aşa de îngust, şi nici serpentinele aşa de ameninţătoare. Din pasul de 915 m, începi să cobori spre localitatea Cerb şi tot aici ieşi şi din pădure şi vezi şoseaua şerpuind în curbe largi la vale. Vedem şi biserica lângă care ar fi trebuit să dormim iar eu să particip la Slujba Prohodului. Apoi găsim indicatorul către satul Bucium, unde se află Detunatele, primul nostru obiectiv pe ziua aceea. Drumul devine deodată bombardat… case urâte, viloaie roz sau verzi de prost gust, cu tablă strălucitoare pe ele… dacă am fi în Elveţia ar arăta tare bine… dar nu suntem în Elveţia, suntem în România… în Apuseni, unde casele ar trebui să aibă culori naturale, sau să fie din lemn, şi cu acoperiş de fân… şi mai e şi albia râului pe care mergem… plină plină de gunoaie. Iniţial m-am gândit că sunt cei de la viloaie care aruncă gunoaiele în apă sau sătenii (aveam să aflu mai târziu în aceeaşi zi, principalii vinovaţi pentru această mizerie)… eram total dezamăgită… mă aşteptam să găsesc cu totul altceva în Apuseni… şi drumul plin de praf, deşi mergem cu 20 la oră, lăsăm nori de praf în spate… mai bătea şi soarele şi strălucea praful… nasol… de ce laudă toată lumea Apusenii?

Ajungem în sat, parcăm maşina lângă gardul unei case, lângă indicatorul spre Detunate şi o luăm la picior încercând să supravieţuim prafului care ne înconjura. Urcăm pe un drum urât, cu tone de praf, plin de urmele lemnelor cărate de sus şi din loc în loc şi semne de „civilizaţie”. Eram din de în ce mai dezamăgiţi… trecem pe lângă casa Fefeleaga… acum un bar… unde am fost sfătuiţi să ne mai oprim să ne mai tragem sufletul, că nu aşa se merge la munte şi să servim, o apă, un suc ceva ca să avem forţă să urcăm drumul greu ce avea să ne ducă la Detunate… nu, mulţumim, ne-om descurca noi cu ce avem în traistă.

Aici: Info Box – Ce sunt Detunatele?

Întâi apar nişte brazi, mă opresc să le fac poză… praful dispare, brăduţii se înmulţesc, aerul este din ce în ce mai curat şi mai tare… intrăm în pădure… parcă într-un alt tărâm… aer tare, care te ameţeşte de cap, păsărele care ciripesc, frigul care îţi intră în oase, verde tare peste tot în jur… parcă n-am mai fost de un car de ani într-o pădure… pietre căzute din Detunata Golaşă, petice de zăpadă, covoare de muşchi… oare unde sunt ascunse zânele şi spiriduşii pădurii? Trebuie să fie pe undeva pe aici,Detunata e cadrul perfect… pietre presărate din loc în loc, ca nişte bucăţi de megaliţi, blocuri de piatră dreptunghiulare de diverse mărimi, acoperite cu diverse tipuri de muşchi… apoi prin pădure, grămezi de piatră, parcă ar fi descărcat cineva nişte camioane cu pietre într-un loc fără copaci din pădure. O grămadă pe stânga, una pe dreapta… se vede un luminiş… iată Detunata Golaşă! O imensă orgă creată de natură. Sau poate mai degrabă o stivă cu sticle… iar la baza ei grămada cu tot ce s-a rupt din ea în decursul timpului… „Parcă am citit că se urcă pe ea”. De-a dreptul era exclus să urci că păreau foarte friabile „sticlele din stivă” şi mai era şi surplombată, dar trebuie să se poată ocoli. Continuăm prin pădure, după un marcaj forestier, pentru că cel turistic dispăruse. Şi găsim poteca de urcare pe Detunată, ajungem sus… Ce bine dacă ar fi fost vizibilitatea de ieri… dar nu, azi este ceva pâclă la orizont… totuşi recunoaştem în depărtare Piatra Vulcanului deşi n-o văzusem niciodată. Vedem şi un munte mare de steril galben, probabil Roşia Montană, Detunata Flocoasă, pe care nu vom mai merge, tărâmurile apusene… Frumoos…de pe Detunate spre Piatra Vulcanlui

Se înnorează, începe să bată vântul… hai să plecăm dacă vrem să ne ţinem de plan… mă desprind cu greu din pădure, mă mai opresc din loc în loc să-mi umplu plămânii cu aerul curat şi urechile cu liniştea întreruptă de trilurile păsărilor… să-mi bucur ochii cu verdele crud al brazilor şi al muşchiului moale care se aşterne ca un covor la picioarele noastre, Alex şi Ana o iau înainte, noi ne mai oprim, mai admirăm, mai respirăm… ah ce frumos ar fi să trăim în această pădure de basm… ori chiar n-am mai fost de mult într-o pădure, ori chiar e frumoasă ca nici o altă pădure…

Înapoi pe drumul prăfuit, care nu mai pare aşa de urât acum, când ne-am clătit privirile, auzul şi plămânii în pădure. Încercăm să vizităm casa Fefeleaga, dar cei care sunt acolo ne spun că sunt rudele ei, şi că vor deschide muzeu până la vară, acum suntem îndemnaţi iar să servim ceva de la bar.

Aici: Info Box – Cine este Fefeleaga

Ne urcăm în maşină, încercând să introducem în ea cât mai puţin din tonele de praf care au acoperit-o şi plecăm spre Piatra Vulcanului. Toată „excursia” ne-a luat cam două ore.

Abrud – un orăşel mic şi drăgălaş plasat într-o depresiune, la confluenţa Abrudului cu Cerniţa… cu blocuri şi toate cele, orăşel pe bune ce mai. Mă întreb din ce s-o întreţine orăşelul acesta?

Aici: Info Box – Abrud

pasul BucesApoi ajungem la Buceş. Drumul este destul de rău, dar mult mai bun ca cel spre Bucium. Albia râului Cerniţa, care curge pe lângă drum este toată plină de gunoaie… cât de nesimţiţi sunt oamenii, stau şi mă întreb ?? Apoi ni se răspunde la întrebare… ditamai groapa de gunoi, neîngrădită, neacoperită, nenimic… şi foarte aproape de râu… huh, de aici sunt gunoaiele 😦. Cică suntem în UE … Parcă în zonă începe să se schimbe şi peisajul, mai multe căsuţe mai mici şi mai puţine vile, dealuri cât de cât înverzite scăldate în lumina soarelui, seamănă mai mult a Apusenii despre care am citit prin povestiri… Intrăm apoi pe o porţiune împădurită a drumului, ne uităm pe kilometraj şi vedem că nu mai este aşa de mult până la Piatra Vulcanului… şi cum mergeam noi aşa prin pădure pe un drum provocator din punct de vedere al luptei cu ocolirea gropilor „uite uite uite uite!!!” o mare cetate de piatră se zăreşte înPiatra Vulcanului faţă printre copaci. Mai o bucată la o curbă, mai încă o bucată la altă curbă… yupiii… s-a meritat din plin efortul de a veni şi până aici. Ajungem în pasul Buceş, la 745 m, lângă localitatea Vulcan, de unde se poate admira Piatra Vulcanului în toată splendoarea ei. Vremea este superbă de data asta, poze peste poze, din păcate este prea târziu ca să mai facem şi un circuit, aşa că ne mulţumim cu admiratul şi cu un mini picnic la poalele ei :D.

Aici: Info Box – Piatra Vulcanului

Hopa sus şi pornim spre Groapa Ruginoasă, că avem ceva kilometri de mers până acolo (cam 70+), plus apoi de întors în Matiseşti pentru seara de Paşte (încă vreo 40 km) şi Ana ar vrea să punem şi cortul pe lumină (s-o creadă ea :D). Ciuruleasa, Abrud, apoi intrăm pe Valea Abrudului Iacobeşti, Câmpeni… albia râului tot plină de gunoaie, în schimb peisajele parcă încep să aducă din ce în ce mai mult cu Apusenii. În apropiere de intersecţia spre Roşia Montană, un „munte” alb, de cine ştie ce-o fi, care pare a fi pus ca un capac peste vegetaţia de dedesubt. Câţiva pomişori au reuşit să răzbată la lumină… Ajungem în Câmpeni, unde Arieşul este jumătate roşu, jumătate culoarea normală a unui râu, datorită faptului că aici este locul de vărsare al Abrudului.

Apoi o luăm pe Valea Arieşului în sus, prin Gura Sohodol, Necşeşti, Vadu Moţilor, Albac, Scărişoara, Gârda de Sus, Arieşeni, Vârtop… Prima parte a văii este chiar urâtă, un peisaj industrial. Numai exploatări de lemne, cu deşeurile de rigoare, fabrici, furnale, clădiri urâte, probabil pentru muncitori, cisterne, camioane. Parcă eşti într-o zonă industrială, nu într-o zonă turistică. Toată frumuseţea naturală a zonei este ascunsă bine de tot în această industrializare, care dispare abia înainte de Vadu Moţilor. De-acum putem admira Arieşul, dealurile cu căsuţe, vegetaţia, iar între Albac şi Gârda de Sus impresionaţii pereţi de stâncă ce străjuiesc râul, probabil un fel de cheile Arieşului. Peisajul este într-o continuă schimbare, un loc nu seamănă cu altul. Ba dealuri line, ba pereţi ameţitori de stâncă, ba păduri dese, ba pensiuni „pe bandă rulantă” sau sate care se întind pe kilometri, ale căror case sunt despărţite de lungi porţiuni împădurite (nici nu ştii exact când eşti în sat şi când nu, dacă nu eşti foarte atent la indicatoare te trezeşti că ai mers 2-3 kilometri printr-o zonă nelocuită, şi abia apoi ai ieşit din sat, când nici prin cap nu-ţi trecea că mai este posibil să fii în sat.). Să nu uităm de petele mov care se găsesc pe alocuri, unde bătuse soarele şi înfloriseră brânduşele. 🙂 Bineînţeles că oprim undeva şi pentru o mică şedinţă foto. În afară de covoraşele de brânduşe şi de soarele cald, nu prea mai găseai semne ale primăverii…  Punctul culminant se atinge la Vârtop, în „vârful dealului” (1160m), unde am avut exact senzaţia că mă aflu într-o staţiune turistică montană de altitudine. Recunosc pârtiile de ski (încă înzăpezite, ah unde sunt skiurile) de prin poze, recunosc exact staţiunea, înainte de a vedea indicatorul de localitate.

Groapa RuginoasaGăsim pe copaci şi pe stâlpi semnele de marcaj pentru Groapa Ruginoasă, iar când au dispărut ne prindem că am ratat intrarea în traseu şi ne întoarcem. Traseul pleacă din prima curbă mai accentuată a drumului după Vârtop, urcând pe un vâlcel cu apă ce coboară dinspre vârful Ţapul. Cum ne dăm jos din maşină, simţim instantaneu altitudinea… aerul tare, ameţitor, frigul care îţi gâdilă nările şi îţi ridică părul de pe picioare (ptr cine are :p) 😀 Nici nu facem bine primii paşi prin pădure, că dăm de … IARNĂ. Până la Groapă urcăm numai pe zăpadă, din fericire destul de bine bătătorită şi îngheţată, ca să nu-ţi scape piciorul în vreo gaură, şi numai bine de îngheţată ca să nu fie patinoar. Groapa se vede din şaua dintre vârful Ţapul (în stânga) şi vârful La Morminţi (în dreapta) şi este … ruginoasă 😀 şi impresionantă, aşa cum vGroapa Ruginoasaăzusem şi prin poze, deşi e mult mai frumos s-o vezi cu ochii tăi… şi într-o continuă mişcare. Auzeai mici avalanşe de pământ la fiecare maxim 5 minute. În faţă se vede Padişul înzăpezit. O pozăm, ne minunăm şi răsminunăm, şi înapoi la vale, pentru că se lasă frigul din ce în ce mai tare şi era şi în jur de ora 19 (cam 1h30 a durat dus întors)… Ana speră în continuare să ne punem corturile pe lumină… Groapa Ruginoasă… încă un vis îndeplinit …:-)

Aici: Info Box – Groapa Ruginoasa

La întoarcere drumul este mai lejer, parcă l-am făcut şi mai repede (când am venit aveam impresia că nu mai ajungem, că facem mult mai mult de cei 70 de km calculaţi de Kiut). Am trăit o senzaţie tare plăcută… în afară de noi nu era mai nimeni pe stradă, sau pe la porţi… era sâmbăta înainte de Paşte, iar noi ne plimbasem toată ziua fără grijă, prin nişte locuri minunate… a fost prima sâmbătă înainte de Paşte când n-a trebuit să stau să fac mâncare, sau să fiu pe drum spre un loc anume… o zi în care ne plimbam pentru că pur şi simplu asta vroiam să facem, o zi în care nu era obligatoriu să ajungem undeva până la o anumită oră… o zi în care nimic nu era obligatoriu şi care avea să se încheie cu o mare sărbătoare.

Iar trecem prin Arieşeni şi recunosc nişte locuri prin care am trecut acum mulţi ani când am fost aici în tabără, îmi aduc aminte de casa memorială Avram Iancu, de peştera cu Gheţarul de la Scărişoara, ne delectăm iar cu impresionanţii pereţi ce străjuiesc la un moment dat Arieşul… cu dealurile domoale cu case presărate din loc în loc… Uităm complet de prima impresie neplăcută de dimineaţă… ce diferenţă…

Din Albac, un sătuc dezvoltat, sau poate o fi oraş chiar… am văzut chiar un bancomat BCR, o luăm la stânga spre Horea, pentru a ajunge la satul Matişeşti, unde aveam să petrecem seara de Înviere. Mătişeşti – sat european. Ajungem în mijlocul satului lângă biserică, găsim o pajişte pe care ne gândim noi că am putea să ne punem cortul. „Nu vă supăraţi, al cui este terenul acesta?” „ A lui Jean” 😀 Jean se pare că era proprietarul micii pensiuni „Pensiunea Lenuţa”. Ne lasă să ne punem cortul, ne spun chiar să aducem maşina în curtea pensiunii să n-o lovească cei care vor veni la Înviere, ne arată şi unde este toaleta… fără să ne ia nimic în schimb…

Începând cu ora 21 au fost stinse toate luminile din sat… s-a cufundat în beznă… Auzim oamenii cum se îndreaptă spre biserică… „ce-s astea tataie?” „sunt corturi tataie” „păi şi nu le e frig?” „nu le e frig, că au saci de dormit…”. Curg maşinile şi oamenii spre biserică. Iniţial nu ne orientăm şi credem că drumul se termină în sat. Tot vin maşini la Înviere şi mă întreb de unde… a doua zi aveam să aflăm că vin pe drumul de la Huedin. Ne îndreptăm şi noi spre biserică, ni se spune să stingem frontalele. Nu mai există nici o licărire de lumină în tot satul, oamenii stau cuminţi în faţa bisericii… linişte.

HRISTOS A ÎNVIAT! Preotul iese în prag cu Lumina şi o transmite celor care sunt în faţă. Apoi se dă din mână în mână … nu se înghesuie nimeni, nu se calcă nimeni în picioare, nu ţipă…. toţi aşteaptă cuminţi să ajungă lumina şi la ei… apoi se înconjoară biserica, tot în linişte… atât de linişte… nu se aude decât preotul cântând… Apoi se intră în biserică… tot în ordine, se „înghesuie” care mai de care să-l lase pe celălalt să intre…. Mulţimea de oameni se scurge încet în biserică… am ocazia să-i văd pe cei care intră în biserică, toţi sunt îmbrăcaţi frumos… bărbaţii la costum, femeile la fustă, pantofi cu toc, sacou. Se vede că sunt hainele lor cele mai bune, nimic extravagant, simplu, elegant şi frumos. În biserică bărbaţii se duc în partea din faţă, iar femeile rămân în partea din spate. Feţele tuturor strălucesc de bucurie…. se aude doar preotul, nu vorbeşte nimeni, nu se îmbulzeşte nimeni… n-am mai văzut atâta respect faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Ce bine că mai există aşa oameni… ce păcat că sunt din ce în ce mai puţini… Am mai stat un pic la slujbă şi apoi m-am dus şi eu la culcare… a fost o zi taaareeee luuuungă…

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: