… Luna încet a răsărit
Peste dealurile sure
În omăt a adormit
Noaptea prin pădure.
Sus în cerul lor înalt
Norii încep să cearnă
Liniştea unei poveşti
Ca un dar de iarnă…
Sursa: http://www.codrosu.ro/poezii-de-iarna-iarna-in-versuri-poezii-pentru-copii-pentru-iarna/

Pe poteca pe care coborâm spre lac ni se scutură în cap toţi copăceii încărcaţi cu zăpadă. Da, vom face revelionul la o căbănuţă la care se ajunge după ce treci cu barca peste un lac…

Sincronizarea este aproape perfectă, căci ajungem pe malul lacului o dată cu cele două bărci ale prietenilor noştri. Ne urcăm în bărci şi răzbatem cu atenţie pe canalul spart de ei prin gheaţă, care îngheaţă la loc pe măsură ce avansăm. Lacul este liniştit şi copacii de pe maluri îmbrăcaţi în mantii argintii se oglindesc în apă. Un colţişor de rai şi un colţişor de iarnă în ţara noastră la sfârşitul lunii decembrie, alături de prieteni de suflet. Minnie cu Zsolt şi Laura sunt mai uşori şi răzbat mai rapid cu caiacul lor şi se cam plictisesc aşteptând după noi care suntem grei şi ne aflăm într-o barcă mai puţin hidrodinamică.

În golfuleţul de la cabană avem iar o repriză de spart gheaţa, în timp ce oamenii ne povestesc cum au făcut o mulţime de tabere intermediare până la cabană în miezul nopţii, căci nu se aşteptau ca lacul să fie aşa scăzut şi au cărat zeci de sacoşe cu o mulţime de chestii:). Noi am fost avertizaţi, aşa că nu avem decât câte un rucsac mare, clăparii şi schiurile şi ne descurcăm fără tabere şi fără prea mult chin. La cabană ne întâmpină Gabi, un prieten vechi şi „micuţul” Monty, care avea să devină răsfăţatul tuturor.

Cabana este de fapt o casă veche de aproape o sută de ani, renovată în acelaşi stil, un colţ de istorie într-un cătun de munte, acum fără nici un locuitor permanent. Vara are apă din izvor captat şi curent de la generator, dar acum retrăim istoria stând la lumânare şi la lampă şi mergând la toaleta din spatele casei, un pic încordaţi după poveştile cu lupii care trăiesc prin pădurile din zonă.:) Mâncare e din belşug, voie bună şi poveşti frumoase la foc cu prieteni dragi. Timpul se scurge şi noroc că are Minnie ceas să ne anunţe când e 12 noaptea. Ieşim afară, deschidem o şampanie, ne felicităm şi ne dorim unul altuia multe seri şi locuri ca acestea. Aprindem şi câteva artificii, steluţe nevinovate şi tăcute, care nu deranjează animalele pădurii.

În 1 ianuarie Minnie şi Zsolt pleacă spre casă şi astfel rămânem fără nici un ceas, căci telefoanele nu au semnal şi sunt închise. Timpul devine relativ şi noi plecăm la o tură pe schiuri pe urmele pe care plecaseră ei pe bocanci cu două zile înainte. Ne plimbăm prin păduri de aramă şi peste râuri de argint şi prin cătune cu căsuţe recondiţionate în stilul vechi, dar părăsite iarna. Pieile fâşâie plăcut prin zăpada nu prea mare, dar suficientă pentru a ne bucura ochii şi sufletele. Nu pot să-mi închipui cum e vara pe aici, căci par a fi multe căsuţe de vacanţă, dar iarna ne simţim izolaţi şi pierduţi într-un colţ de rai, unde nu mai există nimic în afară de linişte, pace şi fericire.

În 2 ianuarie ne luăm la revedere de la aceste frumoase meleaguri şi traversăm din nou lacul, prin altă parte pe unde era mai puţin îngheţat. Recuperăm maşinile şi plecăm spre casă, cu dorinţa de a mai vizita astfel de locuri împreună cu astfel de oameni.

…

Am citit o dată pe undeva că „Nu ne putem opune mersului vremurilor, chiar când ni se pare strâmb” … Oare cum era pe-aici când era un sat  de păstori şi când în locul lacului de acumulare se refugiau românii din satele pierdute în 1940? Şi oare cum va fi peste 50 de ani?

A. Rezumatul excursiei

B. Povestirile detaliate in curand

I. Cum să petreci Sfintele Paşte pe valea Langtang

1. Poteci ignorate de turiştii obişnuiţi (Kathmandu – upper Renche)

2. Maimuţe, rododendroni, ouă roşii, dureri de cap şi vârfuri înzăpezite  (upper Renche – Kyanjin Gompa – upper Renche )

  Partea I: Din Upper Renche spre Kyanjin Gompa şi o plimbare spre pasul Ganja

  Partea II: Plimbări prin zona Kyanjin Gompa şi întoarcerea în Upper Renche

II. Tamang Cultural trail – dezamăgiri şi bucurii neaşteptate (upper Renche – Thulo Syabru)

III. În vizită la lacurile sfinte de la Gosainkund (Thulo Syabru – Gopte)

IV. La joacă cu ploaia prin Helambu (Gopte – Sundarijal)

  Am început în trombă cu una din cele mai grele via ferrata din Franţa „Roc de Troviere”, unde ne-am dat seama ce înseamnă să nu cunoşti problema şi să citeşti cu neatenţie… Noroc că prima parte a traseului avea gradul D – Difficille şi avea ieşire de urgenţă înainte de ce-a de-a doua parte cotată  ED – Extremement dificille …. Până şi titlul ei ar fi trebuit să ne dea de gândit … „La traversee du non retour”…

Dificultatea acestei via ferratta ne-a pus pe gânduri şi a generat „reconfigurarea traseului” cu eliminarea via ferratelor cu grad mai mare de D sau cu descrieri ciudate.  Au urmat apoi 3 săptămâni superbe prin masivele Alpilor Francezi (Vanoise, Ecrins, Mercantour, Queyras, Massif du Mont Blanc) urmând cât de cât Route de Grands Alps care trece prin unele din cele mai frumoase şi înalte pasuri ale Alpilor (Col Mont Cenis -2083m, Col de l’Iseran -2770m, Col Galibier -2645m, Col Lautaret -2058m, Col de l’Izoard -2361m, Col d’ Agnel -2744m, Col du Var -2009m, Cime de la Bonette -2802m) cu devieri spre diverse via ferrata (Aussois, Mines du Clot, Cretes de Combe la Roche, Pra Premier) şi alte obiective (Tour de France, Aillefroide, Saint Veran, Vallee des Merveilles). O baie pe Coasta de Azur şi vizitarea câmpurilor de lavandă şi a satelor nepaleze (Tourtour, Gourdon, Peille, Peillon, Tende, Saorge) din sud-estul Franţei pentru a ne reface forţele pierdute, apoi întoarcerea spre Chamonix cu alte mici devieri spre drăguţele via ferrata franceze (Freissinieres, La Balme, Arsine, Pichet, La Daille, Thones). 

Într-o zi traversăm Elveţia revăzând Martigny, Pasul Furka şi Andermatt-ul, şi decoperind Klausen Pass -1948m, ultimul pas neexplorat din frumosul canton Uri.

Urmează ultimele zile în Austria, unde aflăm destul de dur că gradul D pe via ferratele austriece (klettersteig) înseamnă „Foarte dificil”, şi nu „Dificil” ca în Franţa, adică cablu continuu şi doar câteva trepte sau piroane din loc în loc, în rest căţărare liberă. Am parcurs o superbă creastă din Alpii Lechtaler – Arlberger Klettersteig, care ne-a încântat cu peisajul de Alpi la 360 de grade dar ne-a şi secat de puteri cu continua succesiune de căţărări şi descăţărări pe toate vârfuleţele ce formează creasta.

 Două zile de refacere combinată cu vreme proastă şi ne pornim spre visul nostru: creasta Klettersteig-ului Königsjodler din masivul Hochkönig. Impresionant, ameţitor, o creastă pe care parcă pluteşti deasupra lumii printre mii de turnuleţe ce te înconjoară… Din păcate diverse motive ne fac să hotărâm întoarcerea după parcurgerea primei bucăţi de creastă… Creasta va fi tot acolo şi ne va aştepta când vom fi mai pregătiţi, sănătoşi să fim şi vreme bună să avem.

 Aşa că ne pornim spre România, cu multe amintiri superbe şi cu mult mai multe vise decât la plecare : Königsjodler, Tajakante, Seebner, Dachstein, Ecrins, Mer de Glace…….. 

Povestiri detaliate, hărţi şi poze aici:

 Partea I : Lucrurile neplanificate aduc surprizele cele mai frumoase

 Zilele 1/3 – Austria şi Italia: crâmpeie de plimbare şi reconfigurarea forţată a traseului
(Austria: lacul Traun – Salzkammergut, Postalm Arena,  valea Stubai, pasul Brenner; Italia: pasul Pennes)

Ziua 4 – Franţa : două pasuri, două văi şi o via ferrata mai ”gazoasă”
(pasul Mont Cenis, pasul Iseran – cel mai înalt pas din Europa străbătut de un drum auto, via ferrata Roc du Trovière, văile Tarentaise şi Hautte Maurienne)

Ziua 5 – Franţa : nişte forturi, două via ferrata cam aeriene şi un pas
(forturile de la Esseillon, via ferratele din Aussois şi pasul Telegrafului)

Ziua 6 – Franţa : două pasuri „surori” şi o via ferrata cu conotaţie istorică şi privelişte spre Ecrins
(pasurile Galibier şi Lautaret, via ferrata Mines du Grand Clot)

Zilele 7/8 – Franţa : de la vârfuri înzăpezite la deşert şi iar la vârfuri înzăpezite
(staţiunea Aillefroide, valea Haute Durance, cheile râului Guil, pasul Izoard, Turul Franţei, satul Saint Veran, pasul Agnel)

Partea II : De la munte la mare şi înapoi la munte

Ziua 9 – Franţa : două via ferrata, două pasuri şi o vale încărcată de istorie
(Via ferrata Cretes de Combe la Roche şi Via ferrata Pra Premier, pasurile Vars şi Cayolle, valea Ubaye)

Ziua 10 – Franţa : frumuseţi una după alta:)
(cheile Daluis, canionul Verdon, lacul Sainte-Croix, câmpurile de lavandă Valensole, parcul cu grote din Villecroze, Tourtour şi Ramatuelle – sate agăţate)

Zilele 11/12 – Franţa : plimbări pe riviera franceză şi prin villages perchees
(La Corniche d’Or de l’ Esterel, Les Corniches de Monaco, Gourdon, Peille, Peillon şi Tende- sate agăţate, un pic din pasul Tende)

Zilele 13/14 – Franţa : gravuri preistorice în vallée des Merveilles şi întoarcerea la munte
(vallée des Merveilles, cheile Piaon, pasul Tourini, pasul Bonette -  Restefond, lacul Serre Poncon, Les Demoiselles Coiffées)

Partea III : Nici o zi fără via ferrata

Zilele 15/17 – Franţa : 3 zile de tratament intens pentru răul de înălţime:)
(reţeta: Via Ferrata de la Grande Falaise, Via Ferrata la Balme, Via ferrata d’Arsine, Via Ferrata Pichet)

Zilele 18/19 – Franţa : în loc de „la revedere”, două superbe trasee de via ferrata şi câteva plimbări
(Via Ferrata  la Daille, valea Tarentaise, lacul din Annecy, pasul Aravis şi Via Ferrata de la Roche a l’Agathe)

Partea IV : Unsere liebe Osterreich:)

Zilele 20/21 – Elveţia: traversarea între Franţa şi Austria 
(Martigny, pasul Furka, canionul Schöllenen, Brunnital, pasul Klausen)

Ziua 22 – Austria: Arlberger Klettersteig la final de vacanţă 

Miercuri, 29 iulie 2008

Via ferrata La Daille
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Graici – Masivul Vanoise
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Savoia – Localitatea Val d’Isère
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 10 min până la intrare, 2h traseul de via ferrata, 30 min coborârea înapoi la maşină

Zilele anterioare ne-am tratat răul de înălţime cu patru trasee de via ferrata scurte, bine echipate, dar foarte expuse, aflate de-a lungul drumului pe care ne-am întors înapoi în Val d’Isere.

Ne trezim de dimineaţă şi urmăm binecunoscutul drum spre drăguţul sătuc Val d’Isere, unde cu vreo două săptămâni mai înainte am parcurs primul traseu de via ferrata din Franţa. Acum suntem mai antrenaţi şi mai obişnuiţi cu expunerea, aşa că ne băgăm încrezători pe via ferrata La Daille, aflată chiar pe peretele vis a vis de via ferrata Roc de Troviere.

Traseul este unul … superbissim de aerian şi deşi este foarte bine echipat, este şi solicitant. Începem cu o traversare pe peretele aproape vertical, cu maşinile cât un purice văzute printre picioare.  Apoi urmează o urcare cu o mică surplombă, pe acelaşi perete, cu aceleaşi maşini sub tine:). O coborâre la fel de minunat de aeriană denumită „La traversee de l’Aigle”, o nouă traversare şi o ultimă urcare aproape verticală, cu o nouă mică surplombă. Ne-a plăcut la nebunie!

Sus ieşim pe o pajişte cu iarbă şi floricele, facem o pauză mai lungă de admirat împrejurimile şi de privit la punctele care se mişcă pe Roc de Troviere. Apoi urmăm poteca bine definită ce ne duce înapoi la parcare. Înainte de a pleca mai admirăm o dată masivul Vanoise şi ne gândim că poate o dată vom urca pe vre-unul din cele mai înalte vârfuri ale sale:  Grande Casse (3855m), Mont Pourri (3779m), Grand Sassiere (3747m), le Dent Parrachee (3684m), sau Bellecote (3416m).

Ne continuăm drumul spre Albertville pe valea râului Isere, prin zona cunoscută cu denumirea de Tarentaise. Această zonă este cunoscută atât pentru specificul satelor locale, cu casele construite din piatră foarte bine conservate, dar mai ales prin faptul că aici este cea mai mare concentrare de pârtii de schi din lume. Găsim aici trei mari domenii schiabile binecunoscute Espace Killy (Val d’Isere cu gheţarul Pissaillas, Super Tignes cu gheţarul Grand Motte – 300km de pârtii), Paradiski (Les Arcs, La Plagne cu gheţarul Bellecote – 425km de pârtii) şi Les Trois Vallees (Courchevel, Meribel, Val Thorens – 600km de pârtii). Dar sunt şi staţiuni mai mici ca La Rosiere, Valmorel sau Sainte-Foi-Tarentaise. Am înţeles că dacă nu ar fi existat Parcul Naţional Vanoise cele trei mari domenii schiabile ar fi fost interconectate… atunci ar fi fost nebunie curată … peste 1000 km de pârtii:). Partea proastă este că zona este destul de scumpă, cel puţin pentru schi.

Zona ne aduce aminte de cantonul Uri din Elveţia, căci vara din Tarentaise se poate trece către valea Maurienne prin pasul Iseran (2770m), către Italia prin pasul Little St Bernard (2188m) şi către nord (Beaufort – Megeve) prin pasurile Cormet de Roselend (1967m) şi pasul Saisies (1657m). Iarna însă aceste pasuri sunt închise, ieşirea din vale putându-se face doar prin Albertville.

Din Albertville continuăm în amonte pe valea râului Arly până la Ugine, unde facem stânga spre Annecy, pentru a vedea şi lacul cu acelaşi nume, cunoscut drept cel mai curat lac din Europa. Zona este foarte drăguţă, o mulţime de oameni erau pe malul lacului la mişcare, sau în apă cu bărcile, deşi vremea era cam incertă. Lacul este chiar înconjurat de o pistă de biciclete care are vreo 14 km şi am înţeles că aceasta s-ar continua până în Albertville. După ce am dat turul lacului şi ne-am mai plimbat un pic prin Annecy am urcat spre Thones, unde ne planificasem pentru a doua zi un traseu de via ferrata.

Am găsit peretele pe care mergea traseul şi am văzut pe el nişte capre negre, deşi peretele se află chiar deasupra orăşelului, am mai consultat prognoza meteo şi apoi ne-am retras pentru somn într-o parcare din afara oraşului pe care o ochiserăm de la venire.

*

Joi, 30 iulie 2008

Via ferrata de la Roche a L’Agathe
Localizare în Alpi: zona subalpină a Franţei – depresiunea Thones (la vest de masivul Aravis)
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Haute Savoie – Localitatea Thones
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 10 min până la intrare, 2h20 traseul de via ferrata, 40 min coborârea înapoi la maşină

Traseul de via ferrata pe care vrem să-l parcurgem azi este unul din traseele celebre din Franţa, din cauza unei surplombe care are gradul ED (Extrêmement difficile). Surplomba este foarte bine echipată cu trepte, dar este şi foarte … surplombată:), aşa că îţi trebuie ceva forţă în mâini ca să o poţi depăşi. Ea poate fi însă ocolită printr-o scară inversă, care scade gradul traseului la D (difficile)

Via ferrata începe „tare” încă de la început, prin trecerea unui pod de maimuţă (pe un cablu mergi cu picioare iar pe alt cablu eşti asigurat), pe care senzaţiile sunt garantate, căci cablurile se cam mişcă iar la picioare vezi cam tot satul şi maşinile cât un purice:). Imediat după pod vine o traversare un pic surplombată pe perete, care e foarte „fun” de făcut după ce te-ai încordat tot pe pod:). Laviniu mi-a strigat rapid că el n-are cum să stea acolo până vin eu să îmi facă poze şi că se duce până într-un loc mai lejer, unde să-şi poată odihni mâinile şi regla respiraţia:). M-a lăsat singură cu podul şi cu morcovii, căci traseul cotea după perete:).

Via ferrata continuă în traversare ascendentă pe perete, mai trece câte-o dală, mai câte o mică surplombă, câte un pereţel, un horn, o traversare expusă … pasajele variază pe măsură ce înaintezi, aşa că nici vorbă să te plictiseşti. Deşi este bine echipat, traseul este destul de solicitant, dar cu atât mai frumos din acest motiv. Are şi vreo două ieşiri pentru cei care simt că nu-i  mai ţin puterile, una pe la mijlocul traseului şi una chiar înainte de marea surplombă.

Noi alegem să evităm surplomba, pe scara inversă care urcă în paralel cu aceasta pe ultimul perete. Senzaţiile de pe această scară luuungă şi înclinată spre vale sunt de neuitat. Acum, fiind deja obişnuiţi cu acest tip de scară după parcurgerea traseului de via ferrata Pichet, ne bucurăm din plin de expunere, facem poze, ne uităm la casele şi maşinile care sunt mici la picioarele noastre. Acest traseu a fost tare frumos, la fel ca traseul La Daille. Sau pur şi simplu eram noi mai în formă acum, la final de excursie şi ne bucuram mai mult de expunerea traseelor. Coborârea înapoi la maşină am făcut-o pe o potecă la început cu cabluri şi care se transforma apoi în potecă lejeră.

Din Thones continuăm spre La Clusaz şi Flumet, traversând masivul Aravis prin pasul cu acelaşi nume (1490m). Masivul Aravis face parte din zona subalpină a Franţei, iar cel mai înalt vârf al său este Pointe Percee (2752m). Şi această zonă, ca majoritatea zonelor de munte din Franţa de altfel, este recunoscută pentru sătucele tradiţionale bine conservate şi pentru activităţile sportive ce pot fi desfăşurate în munţii din jur (schi, biciclism, trekking, alpinism, caiac etc.). Din Flumet urmăm drumul cunoscut de anul trecut, prin  Megeves şi les Houches până în Chamonix, unde ne cazăm în drăguţul camping Les Arroles, pe care îl simpatizasem foarte mult şi înainte.

Zilele următoare aveam să le petrecem la shoping de echipament şi plimbări pe ploaie prin Chamonix şi Sallanches, şi cu drumul de traversare al Elveţiei spre draga noastră Austrie.

După cum probabil am mai spus, Franţa este o ţară tare frumoasă şi foarte complexă, cel puţin în partea montană din est pe care am vizitat-o şi noi timp de trei săptămâni. Iniţial aveam planificat să stăm doar o săptămână, dar pur şi simplu nu ne-am putut lăsa duşi de atâtea frumuseţi.:) Şi noi încă n-am văzut totul… de fapt am văzut doar o mică parte din frumuseţile zonei…

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici

Săptămâna trecută am primit o invitaţie de la prietenii din CAR U-Cluj de a merge la o lansare de film documentar. Ceea ce credeam ca va fi o proiecţie într-o sală de cinema s-a dovedit  a fi un eveniment „de elită” cu prezenţă de personaje cunoscute din viaţa politică şi media românească şi străină. Acest documentar despre România a fost realizat printr-un proiect al asociaţiei TENT, în colaborare cu Travel Channel.co.uk. De asta şi atâta floră şi faună la lansare.

După servirea de băuturi fine şi gustări trendy şi după câteva discursuri, a fost proiectat filmul documentar „Wild Carpathia”. Eram tare curioşi în legătură cu acest film, mai ales că la realizarea lui participaseră şi colegii din CAR U-Cluj. Ne aşteptam la ceva frumos, dar ne-a impresionat mult mai mult decât ne-am fi aşteptat.

Duminică, 30 octombrie 2011, ora 20, va fi difuzat în premieră pe Travel Channel filmul documentar Wild Carpathia.

sursa pozei - http://fabricadebani.ro

Sincer, filmul ni s-a părut cel mai fain documentar ever despre România, care prezintă zonele de munte joase din ţara noastră, locuite încă de oameni care trăiesc ca acum o sută de ani, şi care îţi oferă linişte şi pace sufletească. Prezentatorul Charlie Ottley vorbeşte cu regret despre locuri pe care nu le mai găseşti în Europa şi pe care, în timp ce “europenii civilizaţi” le caută şi le regretă, noi le distrugem fără cap. Unii comentează pe Youtube că filmul nu prezintă România şi că de fapt urmăreşte să promoveze autonomia Transilvaniei… Nouă nu ni s-a părut deloc aşa. Într-adevăr se vorbeşte mai mult despre zona Transilvania şi Apuseni, nu se menţionează celelalte zone de munte sau Maramureşul. Dar dacă stau să mă gândesc noi când am fost în Maramureş am avut mari probleme în a găsi case  cu porţi maramureşene sau o pensiune cu specific local!

Să nu va aşteptaţi să găsiţi imagini impresionante din Făgăraş, Retezat sau alţi munţi înalţi şi impresionanţi, ci să vă aşteptaţi la imagini obişnuite (pentru noi) cu dealuri împădurite şi păşuni necultivate, precum şi la poveşti simple cu bunicuţe şi cu ciobani ce trăiesc izolaţi, fără curent electric şi fără apă curentă şi care nu prea mai pot să-şi vândă laptele din cauza avalanşei normelor de la Uniunea Europeană.

“Wild Carpathia captures the fragile majesty of a unique eco-system and show why it deserves to be preserved in all its glory for the benefit of future generations.”

sursa pozei – http://gandulinfo.ro

După vizionarea filmului am rămas cu ideea de „România, un peisaj idilic şi singular în Europa, pe cale de dispariţie”. O frumoasă prezentare a ţării, care promovează viaţa la ţară din România, care nu mai există în alte state europene. Poate o viziune chiar prea idilică,  căci cei care au văzut filmul şi vin în România poate rămân dezamăgiţi să vadă că nu peste tot e aşa idilic şi tradiţiile nu sunt păstrate ca în cele 2-3 sate prezentate în film. Cred că filmul prezintă până la urmă specificul nostru, de care noi nu ştim deloc să profităm.

În plus filmul reprezintă şi o  importantă palmă peste ochii politicienilor (din păcate însă majoritatea politicienilor şi a oamenilor de afaceri prezenţi în sală nici nu s-au prins de asta…). La început ni s-a părut  cam exagerat  că tot spuneau că avem mii de flori pe păşuni şi gâze şi păsări (cred că nici noi nu de dăm seama de ceea ce avem, faţă de alte state unde toate păşunile sunt exploatate într-un fel sau altul). Dar pe măsură ce filmul se derula pe ecran aproape că nu ne vedea să credem cât de bine a pus punctul pe “i” în legătură cu câteva din cele mai importante probleme ale ţării: despădurire ilegală masivă, degradarea naturii, dispariţia cadrului “idilic” de la sate şi construcţiile haotice din sate şi oraşe.

“Wild Carpathia provides a unique insight into the scenic beauty and rich culture of the region, exploring its chequered history from the mystical ruins of the ancient Dacian civilizations to its medieval communities, the heritage of which survives intact to this day.”

sursa pozei – http://infoo.ro

România – o mină de aur pentru bogăţia de păduri, animale sălbatice şi peisaje virgine naturale care în alte ţări europene nu mai există şi pe care noi suntem pe cale de a le distruge. În film apare chiar şi Prinţul Charles care pare îndrăgostit de România.

Finalul filmului ne-a frapat … Ştiţi imaginile cu dealurile sterpe ale Scoţiei care apar prin toate filmele? Cică acum mulţi ani Scoţia era o zonă împădurită aşa cum sunt munţii noştri mici. Pentru ca au omorât marile prădătoare şi au masacrat pădurile, s-au dezvoltat prea mult ierbivorele şi au mâncat tot ce mai rămăsese, astfel încât acum din pădurea scoţiană mai există doar 4% … De necrezut dar … şi Bărăganul era la un moment dat o mare întindere de pădure…

Nouă ne-a plăcut şi l-am interpretat aşa cum am povestit mai sus… Alţii l-au interpretat în alte moduri, deşi au văzut abia doar trailer-ul de pe Youtube. Filmul merită oricum văzut, indiferent de cum îl veţi interpreta:).

Programul după care va fi difuzat filmul pe Travel Channel se găseşte aici:  http://www.travelchannel.co.uk/series-info.asp?series=Wild+Carpathia&ID=1535
  
Vizionare plăcută!

*la RCS RDS din păcate se prinde doar de către cei ce au Digi Tv Satelit

Distanţa parcursă cu maşina ~  180 km
Harta celor 3 zile:

Zilele anterioare am  parcurs  un traseu uşor de trekking pentru a vedea gravurile preistorice din Valee des Merveilles, am vizitat Saorge, un alt village perchee interesant şi apoi ne-am  întors spre valea Durance prin unul din cele mai înalte drumuri de maşină din Europa.

 La finalul vacanţei vrem să ajungem totuşi şi în Austria, aşa că suntem nevoiţi să ne întoarcem spre valea râului Isere, prin aceleaşi frumoase pasuri pe  care l-am parcurs la începutul excursiei. Ca să nu ne plictisim însă de atâta drum, ne mai oprim la câteva trasee de via ferrata din zonă, scurte dar „intense”, numai bune pentru a trata răul de înălţime. Pentru că traseul auto şi atracţiile din zonă le-am descris destul de amănunţit în zilele 4-7 ale povestirii, acum voi prezenta pe scurt doar noile trasee de via ferrata pe care le-am parcurs pe drumul de întoarcere.

*

Duminică, 27 iulie 2008

Via Ferrata de la Grande Falaise
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Dauphine – Masivul Ecrins
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentul Haute Alpes – Localitatea Freissinieres
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 20min până la intrarea pe traseu, 3h traseul de via ferrata şi 1h coborârea

 După cum am mai tot spus de-a lungul povestirilor, francezii sunt mai leneşi şi mai boemi de felul lor, aşa că deşi am dormit în parcarea de lângă traseu nu prea avem grabă să ne trezim, căci înainte de 8 nu a apărut nimeni pe acolo:).

Traseul, deschis în 1988, este primul traseu de via ferrata creat în Franţa. În cea mai mare parte a lui merge în traversare pe undeva pe la mijlocul falezei, parcurgând brâne uneori expuse şi aeriene, alteori largi şi comode, întrerupte din loc în loc de mici pereţi, traversări gazoase, dale spălate şi  culoare înguste printre stânci.Ca de obicei, un traseu bine echipat pe care poţi să exersezi numai bine obişnuirea cu expunerea de sub tine:). Pentru cei care nu se simt prea comod pe traseu, există o ieşire pe undeva pe la mijlocul traversării. Retragerea înapoi la maşină am făcut-o pe poteca bine definită ce mergea pe sub traseul de via ferrata, paralel cu acesta.

După traseu mai mergem vreo 18 km pe drumul pe care am mers cu o săptămână înainte spre Aillefroide şi ne oprim în camping-ul  localităţii Les Vigneaux. Aici plătim 17 euro pentru cort, maşină şi două persoane şi 5 euro pentru a utiliza o dată maşina automată de spălat rufe.

*

Luni, 28 iulie 2008

Via Ferrata la Balme
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Dauphine – Masivul Ecrins
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentul Haute Alpes – Localitatea Les Vigneaux
Grad: D
Durata traseului pentru noi: 30min până la intrarea pe traseu, 2h traseul de via ferrata şi 1h coborârea

 Pentru a fi independenţi, în excursiile pe care le-am făcut cu maşina prin Europa am avut întotdeauna la noi o priză de maşină (invertor care transformă cei 12 V ce ies prin bricheta de la maşină în 220V) şi un prelungitor cu 4-5 găuri pentru a putea încărca telefoane, laptop, PDA, acumulatori etc. Partea deşteaptă la priza asta este că atunci când funcţionează şi maşina e oprită, are un senzor şi începe să ţiuie şi se opreşte dacă bateria de la maşină se consumă prea mult. În plus aveam şi o geantă frigorifică cu motoraş care se putea alimenta fie direct de la brichetă fie de la această priză.

În dimineaţa asta am fost atât de inteligenţi încât am pus geanta direct la brichetă şi am lăsat-o vreo oră sau mai mult până ne-am strâns bagajele şi am aranjat maşina de plecare. Aveam până şi rucsacii pregătiţi de traseu… Dar când să pornim motorul ia puterea bateriei de unde nu-i.:)))) Am stat vreo oră două până am reuşit să încărcăm bateria, căci toţi ne-ar fi dat cu plăcere curent, dar cabluri nu prea avea nimeni. Deci pe lista cu lucruri utile-obligatorii pentru acest tip de excursie am trecut şi cablurile de curent pentru resuscitarea bateriei:D. 

După aceste peripeţii, pe la 15.30 reuşim să intrăm şi noi pe traseul de via ferrata, care porneşte din parcarea de dinainte de intrarea în satul Les Vigneaux, aproape de camping. Până la începutul traseului te duce o potecă semnalizată. De fapt aici sunt două trasee de via ferrata: Le Colombier (PD) şi La Balme (D). Evident că noi am ales-o pe cea din urmă:).

Traseul a fost drăguţ, o urcare pe perete cu pasaje expuse şi dale spălate, urmate de urcarea pe o fisură-horn care avea şi o mică surplombă, câteva brâniţe lejere şi un ultim perete tratament pentru ameţeală la înălţime. În anumite porţiuni parcă nu era aşa bine echipat cu trepte ca alte trasee, dar tocmai asta îi sporea farmecul, căci trebuia să te mai chinui şi tu, nu mai stăteai doar pe trepte bucurându-te de expunere.

Un traseu frumos şi scurt, de pe care dacă te uitai printre picioare vedeai tot satul Les Vigneaux:). Am coborât la maşină pe o potecă prin pădure şi apoi ne-am continuat drumul spre pasul Lautaret, unde am şi dormit.

*

Marţi, 29 iulie 2008

Via ferrata d’Arsine
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Dauphine – Masivul Ecrins
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentul Haute Alpes – Zona Col du Lautaret
Grad: AD
Durata traseului pentru noi: 1h30 cu tot cu coborâre înapoi la maşină

Aproape de pasul Lautaret, mergând spre La Grave, facem stânga la indicatorul Le Pied du Col. După cca 1,5 km facem dreapta la indicatorul Base de losirs. Lăsăm maşina în parcarea cunoscută sub denumirea de „Le pont de brebis” şi mai mergem un pic spre peretele în care se află traseul. Din parcare pleacă şi poteca spre refuge de L’Aigle, aflat la 3450m altitudine în masivul Ecrins.

Traseul este foarte bine echipat cu trepte şi urcă un colţ de stâncă până pe terasa înierbată de deasupra. După cum arată şi gradul, traseul este mai uşor decât cele pe care le făcuserăm până acum, aşa că l-am parcurs repede şi fără probleme, făcând poze şi bucurându-ne de expunere. Traseul are şi o ieşire pe undeva pe la mijloc, căci ultima parte este mai sportivă şi poate cei începători vor să se retragă.

Coborâm înapoi la maşină pe o potecă foarte evidentă ce porneşte de la ieşirea de pe traseu.

Via Ferrata Pichet
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Graici – Masivul Vanoise
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Rhone Alps – Departamentul Savoia – Localitatea Lanslevillard, ieşirea spre Bonneval
Grad: AD
Durata traseului pentru noi: 1h40 cu tot cu coborâre înapoi la maşină

După ce mai străbatem încă o dată cei 85 de km care ne poartă prin pasul Galibier şi prin pasul Telegrafului spre valea Haute Maurienne, în jur de ora 17 ajungem înapoi în Lanslevillard. Parcăm în parcarea de la ieşirea spre Bonneval, traversăm strada şi apoi urmăm indicatoarele spre baza peretelui unde începe traseul.

Sincer aceasta nu este o via ferrata deosebită, este foarte scurtă şi destul de uşoară, bine echipată cu fiare. Are şi un pod şi o scară normală de fier ce urcă un perete. Ştiam asta de la început, însă am ales să o parcurgem pentru „scara inversă” care depăşeşte o surplombă. Sentimentul de a urca pe o scară cu spatele la stâncă şi faţa la vale nu poate fi descris în cuvinte, dar vă recomand cu căldură să-l încercaţi:D. De fapt momentul cheie nu este neapărat când urci pe scară şi admiri casele, maşinile şi câmpurile care se întind la picioarele tale, ci atunci  când trebuie să treci de pe scară înapoi pe stâncă. Este … fain:).

Ne întoarcem la maşină fix o dată cu ploaia, urcăm din nou în pasul Iseran  şi coborâm pe partea cealaltă în Tarentaise. Dormim într-o parcare de după pas cunoscută ca „Le Pont St-Charles”. Aici este punctul de plecare spre traseele care urcă spre izvoarele râului Isere şi refugiul Prariond din masivul Vanoise.

Zilele următoare aveam să parcurgem două superbe trasee de via ferrata franceze, aşa, în loc de „la revedere”.:)

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici

Cuvânt înainte

După două ieşiri de câte 20 km prin pădurile de lângă Bucureşti şi o ieşire aventuroasă de vreo 70 km pe o parte din traseul Primei Evadări, care s-a lăsat cu şa ruptă, împins la bicle, far călcat de autobuz şi pedalat obligatoriu prin trafic contra cronometru să nu ne prindă noaptea:), ne-am considerat destul de avansaţi în ale bicicletei ca să ne încumetăm la o tură de 65 km pe ruta Sinoie – Grindul Lupilor – Gura Portiţei – Grindul Chituc – Vadu. Citisem vreo două povestiri înainte, dar eram atât de încântaţi de ideea acestei ture încât am reuşit să privim doar partea pozitivă din ele.

Mare brânză… 65 de kilometri pe plat e floare la ureche, hai, cine mai vine cu noi? S-au înscris Elena cu Marius şi Florin. Noroc că Elena şi Marius n-au suporţi de bicle şi am mers cu două maşini, că altfel tura s-ar mai fi lungit cu 35 de km între Vadu şi Sinoie. Şi noroc că alţii nu ne-au ascultat să vină, că altfel ne-ar fi considerat un mic Radu care i-a dus la tortură:).
 
Aventura

Ziua începe bine încă de dimineaţă, cu o ploaie torenţială cu trăznete şi inundaţii pe drum prin zona localităţii Lumina. Maşina Elenei se udă şi începe să aprindă becuri şi să scoată fum… din fericire îşi revine destul de repede şi ne continuăm drumul. La Sinoie lăsăm băieţii se pregătească biclele şi noi fetele mergem să lăsăm o maşină la Vadu, în faţa magazinului-birt local. Ne şi imaginam cum aveam să stăm acolo să bem o bere diseară, în timp ce băieţii se duceau să aducă maşina… Apoi ne suim amândouă în maşina Elenei, ne întoarcem în Sinoie şi lăsăm maşina tot în faţa magazinului-birt local din localitate. Toată mişcarea ne-a luat cam o oră şi un pic, căci drumul este cam prost şi plin de vrăbiuţe care se aruncă în stoluri în faţa maşinii şi trebuie să ai grijă să nu le loveşti.

Ne urcăm pe biciclete şi pornim la drum în jur de ora 9.30, cam târziu faţă de cât ne planificaserăm, dar asta e. Prima parte a drumului e asfaltată, astfel încât Laviniu şi Florin au un bun răgaz pentru a se obişnui cu dezechilibrul creat de portbagajele destul de încărcate de pe bicle. Apoi drumul se transformă într-un drum de pământ întărit, foarte fain de mers pe el pe biclă. Timpul zboară pe lângă noi şi aproape că nici nu ne dăm seama când trece o oră şi ne trezim că am şi ajuns la Canalul 2 (între lacurile Zmeica şi Sinoie),  parcurgând deja 10 km, adică o treime din traseu…

Facem o pauză mai lungă pentru a ne bucura de superbele sandvişuri brevetate de Elena şi Marius, apoi trecem podul şi ne continuăm drumul, de acum încolo aflându-ne oficial pe Grindul Lupilor. Drumul şerpuieşte printre ierburile şi smârcurile de pe grind, iar cormoranii şi pelicanii zboară din când în când pe deasupra noastră. Norii s-au risipit complet iar soarele e sus pe cer în toată forţa lui. Vântul care adie face însă ca temperatura să fie rezonabilă, chiar plăcută. După o porţiune de pedalat printre ierburi, prin soare, intrăm într-o pădurice unde după miros şi aspect este raiul porcilor, aşa că încercăm să ne menţinem cât mai grupaţi .

Când ne apropiem de malul lacului Goloviţa găsim nişte căsuţe cu acoperiş de stuf, dar turma de căţei ce le păzeau ne taie curiozitatea de a vedea mai în detaliu ce e acolo. Drumul continuă aproape de malul lacului iar la un moment dat avem surpriza ca drumul de pământ să se transforme în drum de dale de ciment şi ajungem la altă casă înconjurată de un gard de sârmă. Ne dăm seama că am ajuns deja la Canalul 5 (între lacurile Sinoie şi Goloviţa). S-au mai scurs 12 kilometri şi încă o oră şi un pic fără să ne dăm seama…

Aveam ceva emoţii căci ne gândeam că poate găsim ecluza deschisă şi nu putem trece… Dar nenică de la ecluză ne spune că e ok să trecem. La ecluză scrie pe un panou că ecluzările se fac între orele 8-18 şi costă 25 lei. Dar în prezent am auzit că ecluza ar fi stricată. Când ne aude că vrem să ajungem cu biclele la Gura Portiţei ne spune că sunt mulţi colţii babei pe drum. „Ştim, ştim, suntem informaţi” ne gândim noi veseli.:)))

Şi nu apucăm să trecem bine pontonul că începe distracţia… Marius pană… Laviniu semi-pană … Florin semi-pană:). (Voi folosi termenul „pană” pentru situaţiile în care roata se dezumfla rapid şi nu aveam altă opţiune decât să lipim gaura sau să schimbăm camera, şi termenul  de „semi-pană” pentru situaţiile în care resuscitam din când în când roata cu pompa). În timp ce Marius  se opreşte să-şi schimbe camera şi Laviniu cu Florin să mai bage câteva pompe de aer pentru a ameţi roţile până la Portiţa, eu cu Elena o luăm înainte, Elena pe biclă şi eu pe lângă, căci lângă poteca îngustă era un şleau de vreo 40 cm în care nu aveam chef să cad cu tot cu biclă:). Suntem atacate de o serie de ţânţari giganţi care nu pişcă dar bâzâie şi ne enervează când se aşează pe noi. După vreo 50 de m şleaul se micşorează aşa că mă sui şi eu pe biclă şi… panăăă!!!:))))

Colţii babei (Tribulis terestris) cică au un profund efect relaxant, care permite un comportament firesc şi menţinerea liniştii interioare, chiar în situaţii conflictuale. Planta este indicată bărbaţilor care se confruntă cu tensiuni relaţionale şi care au reacţii nenaturale, eventual cu tendinţe violente.

Ne aşteptam noi la pene, dar nici chiar aşa, 4 pene în nici un kilometru:D. În fine, vin băieţii, declară că de fapt am semi-pană şi îmi resuscitează roata şi apoi băgăm cum putem căci roţile noastre sunt contra cronometru:). Drumul merge însă pe o potecă îngustă prin ierburi şi bălării, aşa că nu putem băga o viteză prea mare. La o pauză de regrupare şi reculegere a unuia şi altuia de prin vre-un tufiş în care s-a împrăştiat, observăm că şi Elena are un dit-ai colţul babei înfipt în cauciuc, că tot o invidiam că ea a fost singura care a scăpat:). Băieţii hotărăsc că e mai bine să-l lase acolo pe post de dop şi să-i dăm bătaie să ajungem la Gura Portiţei până nu ne lasă toate roţile:).

Ultima porţiune înainte de intersecţia cu Grindul Chituc ne uimeşte iar cu un drum din plăci betonate. Căsuţele de la Gura Portiţei se văd în stânga noastră, dar până la ele mai băgăm pe o potecă printre ierburi care din când în când ne lovesc peste mâini sau peste picioare. Evident că mai facem şi pauze de resuscitare a cauciucurilor:). Înainte să ajungem la Gura Portiţei mai trecem pe lângă nişte case drăguţe cu acoperiş de stuf şi un mic lac plin de pescăruşi. În sfârşit pe la ora 14 ajungem pe plaja din Gura Portiţei şi ne dăm seama că ultimii 6 kilometri i-am făcut într-o oră. Dar a fost super frumos şi amuzant…

Vreo oră-două le petrecem cu bere de la terasă (4 lei paharul de plastic), pizza şi sandvişuri din traistă şi bălăceală:). E super fain că pe plajă au toalete şi duşuri cu apă fierbinte, gratuite. După ce ne săturăm de mâncare şi de baie rezolvăm penele, căci roţile stăteau deja fleşcăite şi pe la ora 16 hotărâm să plecăm. Dar în timp ce mergem noi să vizităm şi mini-portul din Gura Portiţei îmi dau seama că am pană şi pe roata din spate… şi nu semi-pană de poţi s-o mai fraiereşti cu pompa… Aşa că până la urmă plecăm abia pe la ora 17… Ştiam deja că ne va prinde noaptea, dar credeam că doar pentru vreo jumătate de oră… Nu ştiam însă că distracţia era abia la început:).

Următoarele două ore avem parte de o pedalare pe Grindul Chituc, printr-o junglă de ierburi cât noi de înalte, în multe locuri fără potecă, încercând să menţinem o oarecare viteză ca să nu cădem de pe biclă, căci era foarte greu să mai porneşti în junglăraia care era pe jos. Ierburile ne prindeau de picioare, se încâlceau în lanţuri şi în pinioane, iar bicicletele începuseră să aibă propria personalitate şi să schimbe vitezele şi foile aşa cum vroiau ele, nu aşa cum le comandam noi. Spinii copacilor se agăţau de pielea noastră şi ne dădeau sângele pe mâini şi pe faţă. Soarele apunea foarte repede deasupra lacului Sinoie. Stâlpii de curent electric pe care îi urmăream parcă nu se mai terminau, iar Peribona nu se mai apropia. Şi colac peste pupăză, că tot nu înaintam noi prea repede, ce mare brânză dacă mai facem şi două pene?:) Şi totuşi era extrem de amuzant:).

În cele din urmă reuşim să supravieţuim celor 10 km de junglă chitucică şi ajungem în sfârşit la Periboina. Un pic de echilibristică pe o pasarelă cam şubredă ce trece spre ponton, o mică pauză după traversarea canalului prin care lacul Sinoie se varsă în mare şi apoi pornim voioşi şi plini de speranţă pe superbul drum de nisip întărit ce merge spre Vadu. Mai aveam 25 de km şi eram convinşi că aveam să-i facem în maxim două ore, aşa că nu aveam să mergem prea mult pe noapte.

Cei 5 km până la podul de la Edighiol îi străbatem voioşi în jumătate de oră. De aici mai avem 20 de km din care ultimii 3 pe un drum betonat, aşa că suntem liniştiţi că ne aflăm în grafic. Dar după Periboina, Laviniu şi Florin băgaseră viteză mai mare, ca până ajungem şi noi, în speţă eu:), ei să şi plece să recupereze a doua maşină din Sinoie. La despărţire stabilisem că trebuie să ne ţinem după stâlpii de curent electric, aşa că după podul de la Edighiol ne-am ţinut după stâlpi, numai că în loc s-o luăm pe drumul care trebuie, un pic în stânga, noi am luat-o pe unul secundar, fix înainte, care mergea tot pe lângă stâlpi, oarecum pararelel cu celălalt, fiind mai aproape de canal şi mai nisipos, cum aveam să aflăm ulterior… Şi aventura continuă:D

Mai întâi apar porcii mistreţi în faţa noastră, dar ne oprim şi îi lăsăm să treacă. Apoi Elenei i se cam dezumflă o roată, aşa că hotărâm ca ei să se oprească să bage câteva pompe iar eu să o iau înainte, că oricum mergem cel mai încet. Zis şi făcut, o iau înainte un pic crispată din cauza porcilor şi luptându-mă cu nisipul care îmi strica treburile pe alocuri. Dar avansez constant, până sună telefonul … Elena: „Irina, eu am pană pe ambele roţi, hai înapoi că durează şi să nu ne despărţim acum pe noapte”…. Ooofff! Mă chinui înapoi pe porţiunea răzbită, nu fără a lua şi câteva trânte cu nasul în nisip… Deja nu mai suntem deloc în grafic, dar ce contează, am vrut aventură:).

Şi ce mai putea să  lipsească? Probleme cu umflarea camerelor şi ATAAAACUUUL ŢÂNŢARILOOOOOORRRR!!!!!!!! Ne-au terminat, ne-au făcut praf, erau peste tot şi ne muşcau de unde apucau. Nici de vorbit nu prea puteam să vorbim că ne intrau în gură… Iar nenorocita aia de cameră nu vroia deloc să se umfle… Deja era întuneric şi lumina frontalelor atrăgea şi mai multe legiuni de ţânţari… Ne simţeam blestemaţi:) La un moment dat Elena a propus să ascundem bicla ei, eu şi Marius să mergem pe bicle, iar ea să alerge pe lângă noi… numai să scăpăm o dată de atacatori… 

 Cu toate acestea, era încă foarte foarte distractiv !(?) Aventurăăă:))))

Cred că după vreo oră de tortură reuşim să rezolvăm problema şi ne urcăm iar pe bicle. Numai că procentajul de nisip afânat creşte pe măsură ce înaintăm, iar oboseala şi lipsa de experienţă pe biclă îşi spun cuvântul. Îmi e din ce în ce mai greu să menţin direcţia pe bucăţica îngustă de nisip întărit şi cad de fiecare dată cum ies un pic în nisipul afânat. La pornire mă chinui să-mi iau elan din nisipul moale. Tot cad şi mă ridic de mai multe ori, dar la un moment dat mă satur şi mă apuc să împing voiniceşte la biclă. Oricum cu atâtea căzături şi restarturi nu cred că avansam mult mai repede decât dacă aş fi mers pe lângă biclă. La un moment dat vorbim la telefon cu băieţii şi ne dăm seama că am greşit drumul şi facem stânga ca să ieşim în drumul principal. În loc să fi băgat viteză pe o bună porţiune cu nisip întărit, numai bun de pedalat, cum au făcut ei, ne-am chinuit pe aici. Băieţii îmi mai spun că se luptă cu nisipurile, dar că mai au doar 5 km.

Urmează două ore şi cam 13 kilometri interminabili în care preponderent împingem la biclă prin bezna nopţii, privind cu jiind la luminile din Vadu care păreau să se depărteze în loc să se apropie. La un moment dat vorbesc iar cu Laviniu şi îmi spune că mai au 3 kilometri şi el are pană pe spate, aşa că împinge de zor la biclă căci pompa era la noi. Ne mirăm un pic că au făcut aşa mult, dar aflăm că de fapt atunci când credeau că mai au 5 km mai aveau vreo 15:).

Drumul merge în general pe lângă stâlpii de curent, apoi la un moment dat se apropie destul de mult de mare, de avem impresia că ne-am rătăcit. Nu vedem nimic şi pentru asta sunetul mării e cu atât mai ciudat, dar drumul îşi reia curând direcţia spre becurile roşii de la unitatea militară şi spre stâlpii de curent, aşa că răsuflăm uşuraţi. La un moment dat dăm peste nişte săgeţi de lemn care arată spre malul mării, dar noi continuăm înainte, căci pe acolo merseseră şi băieţii. Ulterior ne-am dat seama că dacă acolo am fi făcut stânga am fi ajuns la o cherhana şi de acolo până la Vadu am fi putut parcurge un drum mai puţin nisipos…

Vreo 6 kilometri mai în faţă, Florin pedala, iar Laviniu împingea la biclă pe dalele de beton dinainte de Vadu… În bezna nopţii nişte copite de cal răsunau sinistru undeva în faţă şi se apropiau… Din fericire nu erau fantomele ci nişte localnici care se duceau cine ştie unde sa facă te miri ce:).
Pe la ora 12 noaptea reuşim să ne regrupăm şi suntem salvaţi:). Credeam noi…

Epilog

Pe la 1.30 noaptea ajungem la Sinoie cu maşina noastră şi după ce recuperăm şi cealaltă maşină plecăm înapoi spre locul unde îl lăsasem pe Marius cu biclele. După câţiva kilometri Elena dă într-o groapă şi îi buşeşte janta şi cauciucul pe faţă, aşa că dă-i şi schimbă roata care părea înţepenită acolo. După ceva chinuri (vreo 45 min) reuşim să rezolvăm problema şi ne continuăm drumul. Dar peste ceva timp dăm şi noi într-o groapă, dar din fericire scăpăm doar cu un capac pierdut şi janta îndoită… mai avusesem câteva experienţe de acest gen, aşa că îi dăm două topoare s-o îndreptăm şi ne continuăm cu emoţii drumul. Acum chiar începem să ne întrebăm dacă ne-a blestemat cineva weekendul ăsta:)

Acasă am constatat că fiecare bicicletă mai avea minim câte o pană:) Am scos jantele, am descoperit găurile din fiecare şi am extras cu penseta colţii babei care îşi lăsaseră câte un spinişor în cauciucuri… Atunci nu ştiam proprietăţile benefice ale acestei plante şi am aruncat-o:D.

La vallée des Merveilles
Localizare în Alpi: Alpii Occidentali – Grupa Alpilor Maritimi – Masivul Mercantour
Punct de plecare: Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur – Departamentul Alpes Maritimes – Localitatea Saint Dalmas de Tende (Casterino)
Grad: trekking
Durata traseului pentru noi: cam 7 h de plimbare relaxată

Harta celor două zile:

Zilele anterioare ne-am plimbat pe frumoasele cornişe ale Rivierei Franceze şi prin drăguţele villages perchées Gourdon, Peille, Peillon şi Tende. Apoi, sătui de mare, lenevire şi căldură am  plecat din nou spre munţi. Seara am dormit într-o parcare dintre Saint Dalmas de Tende şi Casterino.

Franţa este o ţară fermecătoare. În trei zile am trecut  din masivul Vanoise al Alpilor Graici,  în masivul accidentat şi plin de gheţari al lui Ecrins, din Alpii Dauphine, apoi la nisipurile şi grohotişurilor din masivul Queyras, Alpii Cotici, şi am ajuns în final la pantele mai înierbate ale masivului Mercantour din Alpii Maritimi. Apoi, într-o zi pe care am lungit-o prin chei, canioane, câmpuri de lavandă şi sătuce tradiţionale am ajuns pe coasta Mării Mediterane. Practic, dacă vrei, într-o zi poţi ajunge de la culmile înzăpezite ale masivului Mont Blanc la stâncile roşietice ale Cornişei Esterelului, trecând în 500 km printr-o densitate de peisaje pe metru pătrat cum probabil  mai rar se întâlneşte.

Acum suntem iar la poalele masivului Mercantour şi după ce parcăm maşina lângă lacul Mesche (1400m), începem să urcăm spre Refuge des Merveilles (2111m). Mai întâi mergem după marcaj prin pădure iar căldura înăbuşitoare ne taie tot cheful. Deşi traseul e uşor, mergând în cea mai mare parte pe un drum forestier, noi de abia ne mişcăm. Când ieşim din pădure ne mai revenim, căci vântul ne mai răcoreşte, iar peisajele ne fac să mai uităm de lene. După vreo 3 ore de lălăit ajungem în sfârşit la refugiu.

La Vallée des Merveilles se află la poalele muntelui Bego, la 2000 m altitudine şi se crede că a fost un sanctuar religios în aer liber. Pereţii văii sunt „decoraţi” cu peste 40.000 de gravuri cu oameni şi animale, constituind cel mai mare ansamblu de gravuri rupestre în aer liber din Europa (12 kilometri pătraţi). Se pare că aceste gravuri datează din anii 2000-1500 î.e.n., iar misterul care le înconjoară a dat zonei numele de „Valea Minunilor”.

Iniţial vroiam să facem un circuit, de la refugiu să vizităm valea Merveilles şi apoi să trecem şi în  Vallée de Fontanalba. Dar norii care se cam strâng pe vârfurile cele mari şi lenea care ne-a luat la urcare ne fac să ne răzgândim, aşa că hotărâm să mergem doar până la lacul Merveilles să admirăm gravurile şi apoi să ne întoarcem pe unde am venit. Ne lălăim cam două ore până la lac şi înapoi la refugiu, admirând gravurile, peisajele şi pândind marmotele. Din loc în loc vedeam rangeri care aveau grijă ca turiştii să nu iasă de pe poteca marcată şi care te fluierau dacă te abăteai fără să îţi dai seama. Aproape că nici pipi nu aveai unde să faci:) şi nu mai zic că beţele telescopice nu aveai voie să le foloseşti, ca să nu strici gravurile.  Este bine de ştiut că de la refugiu se organizează regulat, contra cost, ture ghidate pentru a vedea gravurile, şi în aceste ture ghizii te duc şi la unele figuri la care tu nu ai acces dacă te duci pe cont propriu… 

În alte două ore suntem înapoi la maşină pe acelaşi drum şi ne grăbim către Saorge, un village perchée despre care citisem că este o bucăţică din Tibet lângă Coasta de Azur, deşi se află doar la 500m altitudine…. Şi ne impresionează într-adevăr şi satul şi drumul până la el. La fel ca Tende, este autentic pentru că oamenii chiar trăiesc în el, deşi casele nu sunt perfect întreţinute. Aceleaşi zeci de trepte pe ganguri înguste, aceleaşi clădiri înghesuite şi lipite de abia vezi cerul dacă te uiţi în sus.

Deşi mereu aceleaşi, les villages perchées sunt mereu diferite, nu seamănă niciodată unul cu altul şi nu prea ai cum să le deosebeşti care e mai frumos decât celelalte. Fiecare are farmecul lui şi nota proprie de autenticitate. Ne pare un pic rău că în Tende şi Saorge, adevărate sate în stil nepalez, am ajuns numai pe înserate şi pozele nu au ieşit prea bine.

Dar a venit momentul să părăsim de tot sudul Franţei şi să mergem încet încet spre Chamonix. Părăsim valea Roya tot prin Sospel, cu grijă să nu călcăm marmotele, vulpile şi iepuraşii care mişună pe drum la ora întunericului. Pentru că nu găsim nici un loc potrivit de dormit (în zona de sud a Franţei ori nu prea sunt campinguri, ori nu le vedeam noi) şi nu vrem să ratăm peisajele din cheile Piaon din cauza întunericului, ne culcăm într-o parcare de la intrarea în chei.

*

Sâmbătă, 25 iulie 2008
Distanţa parcursă cu maşina ~ 250km
Localizare : Franţa – Regiunea Provence Alpes Cote d’Azur

Ca de obicei când dormim în locuri ciudate plecăm dis de dimineaţă. Străbatem drumurile spectaculoase din cheile Piaon şi pasul Tourini, care deşi se află doar la 1600m are nişte curbe – ac de păr impresionante. Admirăm satele de piatră şi pereţii de stâncă roşie din valea Tinee, iar în jurul prânzului ajungem în pasul Bonette -  Restefond (2715m).

De aici parcurgem drumul de 2 km ce înconjoară La Cime de la Bonette şi ajunge la altitudinea de 2802 m. Acesta e cel mai înalt drum asfaltat din Franţa, şi al treilea din Europa, după Otztal Glacier Road din Austria, care ajunge la 2829m (drum cu taxă) şi drumul spre Veleta din Spania care urcă la 3392m (neasfaltat, deschis doar pentru biciclişti). Deşi vremea e destul de proastă şi cerul cam înnorat, reuşim să mai prindem şi câte ceva din frumoasele privelişti ce pot fi admirate din pas.

Coborâm spre Jausiers şi apoi urmăm valea Ubaye până la vărsarea în lacul Serre Poncon, unul dintre cele mai mari lacuri de acumulare din Europa. Într-o zi cu vreme bună lacul ar fi plin de caiace, bărci cu vele şi înotători. Acum însă e deranjat doar de picăturile de ploaie…

Reprizele de ploaie se succed unele după altele, aşa că admirăm lacul doar din maşină, oprindu-ne o singură dată pentru a vedea mai îndeaproape „Les Demoiselles Coiffées”. Aceste formaţiuni, cunoscute şi sub denumirea de „potecile zânelor”, sunt nişte coloane de conglomerat erodate în formă conică, ce susţin deasupra o piatră mai mult sau mai puţin voluminoasă. Aceasta le protejează pe de o parte de alte eroziuni, dar pe de altă parte contribuie la năruire lor prin presiunea pe care o pune. Ele sunt  foarte rare în Europa. În Franţa am mai văzut câte una pe lângă Saint Veran şi pe lângă Valloire.

După Embrun mergem iar pe valea Durance şi ne îndreptăm spre sătucul Freissinieres, de unde porneşte un traseu de via ferrata pe care îl planificaserăm pentru ziua următoare. Ne e lene să mai căutăm camping, aşa că dormim în parcarea de la baza traseului.

Următoarele 3 zile aveam să ne tratăm răul de înălţime cu patru trasee de via ferrata scurte, bine echipate, dar foarte expuse, aflate de-a lungul drumului ce avea să ne ducă înapoi în Val d’Isere, unde făcuserăm cu mai mult de două săptămâni înainte primul traseu de via ferrata din Franţa:).

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici

Ziua anterioară ne-am plimbat prin multe locuri deosebite şi frumoase ale Franţei: cheile Daluis, canionul Verdon, câmpurile de lavandă de la Valensole , plantaţiile de măslini din Var şi satul agăţat Tourtour.

Ne trezim iar de dimineaţă şi ne întoarcem pe malul mării, iar pe la 8.30 facem deja prima baie pe ziua de azi, pe prima plajă publică (gratuită) pe care o găsim. Zona litoralului dintre Saint Tropez şi Theoule sur Mer, cunoscută cu denumirea de La Corniche d’Or de l’ Esterel, este încă unul din locurile superbe ale Franţei, cu stânci roşietice scăldate de valurile înspumate ale mării şi cu apă atât de clară încât poţi să-ţi vezi unghiile de la picioare:). Nu mă pricep prea bine la descrieri pompoase, aşa că sper ca pozele ataşate să fie concludente:).

Urmăm drumul spre est de-a lungul minunatei cornişe Esterel, oprindu-ne din când în când pentru a mai face câte-o baie în golfuleţe stâncoase izolate. Pe acestea le „dibuiam” după îngrămădeala de maşini pe care o găseam lângă vreo potecă ce cobora spre malul mării şi ne luam şi noi după ceilalţi. Ne-a plăcut aşa mult acest loc, încât abia pe la 16.30 am reuşit să ne „dezlipim” de apă şi de frumoasele plaje şi să plecăm spre Gourdon, un alt village perchee pe platoul Caussols.

Satul, într-adevăr agăţat pe un colţ de stâncă la 500m deasupra râului Loup, oferă privelişti faine spre coasta Mării Mediterane. Străzile întortocheate sunt pline de magazinaşe unde se vând tot felul de articole locale: parfumuri, săpunuri, acadele, dulceţuri, şerbeturi şi alte obiecte personalizate.

Geamurile caselor sunt pline de flori, pisicile lenevesc prin piaţetele pavate, locuitorii par nişte boemi fără griji care stau la taclale pe băncuţele din piaţete. În plus, se găsesc parfumerii unde poţi vedea în direct procesul de fabricaţie al parfumurilor de lavandă. Satul are un farmec aparte, de nu ne mai vine să plecăm.

Ne întoarcem totuşi spre Nisa şi mai facem o baie în mare, apoi ne plimbăm cu maşina pe drumul cunoscut ca „La Moyenne Corniche de Monaco” (N7) şi admirăm din Eze peisajul superb al coastei la ceas de seară. Străbatem un pic şi din „La Grand Corniche de Monaco” până la Turbie şi pentru că iar nu găsim camping, dormim într-o parcare pe drumul ce duce spre sătucul Peille.

*

Harta zilei 24 iulie:

Începem ziua cu vizitarea sătucului Peille, un nou village perchee care ne place mult. Deşi satele pe care l-am vizitat în ultimele zile seamănă între ele ca stil arhitectural şi organizare, fiecare are un farmec aparte şi propriile pisici vărgate:). Stăm câte o oră-două în fiecare şi ne lăsăm pierduţi prin labirintul de străduţe înguste, admirând de fiecare dată casele de piatră şi aleile pavate, ca şi cum atunci am vedea pentru prima oară aşa ceva.

Apoi, pe un drum pe care înţelegem de ce a fost inventat Fiat Panda:), mergem să vizităm şi sătucul Peillon. Acesta, după cum îi spune şi numele, este mai mic decât Peille, dar este la fel de frumos şi de îngrijit, iar locuitorii şi pisicile la fel de boemi ca în Tourtour, Gourdon şi Peille:). Pare că nimeni n-are nici un stres în afară de a organiza câte un festival sau de a-şi îngriji satul pentru a câştiga titlul de „ville fleurie”. După toate aceste plimbări, ne-am dat seama că adevărat cânta Leo Ferre, despre satele franceze în care „on y rencontre l’art de vivre et d’être bien”.

Pentru că  tot suntem prin zonă, ne întoarcem la Nisa şi  dăm o fugă până în Monaco, pentru a vedea cum arată ţărişoara în care se trăieşte pe picior mare. Nu ne impresionează decât prin maşinile care circulă pe străzi, faţă de care Opelul nostru este ca o Dacia. În rest multe blocuri turn, parcări numai cu plată, trafic îngreunat, plaje private şi porturi pline de yaht-uri, cluburi de fiţe, cazinouri şi bogătani distinşi care se plimbă pe străzi. O experienţă interesantă a unei alte lumi.

Cei 700 m diferenţă de nivel ai falezei dintre Nisa şi Monaco sunt străbătuţi de trei drumuri paralele, ce poartă denumirea de „Les Corniches de Monaco”. Dacă ieri am mers pe drumul din mijloc şi pe cel de sus, acum îl parcurgem şi pe cel de jos, de pe malul mării – „La Basse corniche de Monaco” (N98). Dar gata, pentru că ne-am cam plictisit de mare şi stat degeaba, când ajungem în Nisa hotărâm să ne întoarcem înapoi la munte.

După numai 70 km şi traversarea a două pasuri (Col de Braus – 1002m între Escarene şi Sospel, şi Col de Bruis – 879 m, între Sospel şi Breil sur Roya) ajungem de pe malul mării pe valea Roya, la poalele Alpilor Maritimi. Mergem până aproape de graniţa cu Italia, unde vroiam să urcăm cu maşina în pasul Tende (1870m). Dar surprize surprize, aflăm că drumul până în pas nu (mai) este asfaltat, legătura cu Italia făcându-se printr-un tunel. Cu toate acestea ne încăpăţânăm că urcăm, căci drumul extra serpentinos era o provocare pentru aptitudinile noastre de şoferi. Dar după primele serpentine am renunţat, căci şansele să ajungem sus cu maşina întreagă erau cam mici.:) Drumul este super săpat în versantul muntelui, cu 48 de serpentine strânse, o adevărată provocare pentru bicicliştii bazaţi;).

Pe înserate vizităm şi sătucul Tende, un alt village perchée. Acesta nu seamănă cu satele din apropierea coastei… casele sunt mai puţin îngrijite şi mai puţin înflorate, iar satul este mult mai mare şi se întinde şi pe o diferenţă de nivel mai importantă. În schimb aceleaşi străduţe întortocheate şi înguste, de nu putem să ne abţinem să nu ne întrebăm cum fac oamenii ăştia când se mută sau vor să-şi schimbe mobila sau electrocasnicele mari?:)

Tende aş putea spune că are un aer mai autentic deoarece se vede că oamenii chiar locuiesc acolo şi eventual ziua coboară în vale pentru a se duce la muncă. Nu e clar un sat care să se bazeze pe turism. E interesant, pentru că este deosebit faţă de ce am văzut până acum.

Pentru că a doua zi vroiam să vizităm la Vallée des Merveilles, părăsim valea Roya la Saint Dalmas de Tende şi ne culcăm într-o parcare de pe drumul spre Casterino.

Următoarele două zile aveam să facem un traseu uşor de trekking pentru a vedea gravurile preistorice din Valee des Merveilles, aveam să vizităm Saorge, un alt village perchee interesant şi apoi aveam să ne întoarcem pe valea Durance prin unul din cele mai înalte drumuri de maşină din Europa.

Pentru celelalte zile ale excursiei click aici

Pentru că în ultimii doi ani în weekendurile prelungite de Rusalii s-au nimerit să fie  numai prognoze de vreme proastă, am hotărât să profităm şi să mergem prin Delta Dunării.

Ne-a plăcut atât de mult această lume a apelor, foarte deosebită de culmile munţilor cu care eram obişnuiţi, încât după ce-a de-a doua tură ne-am şi luat caiac gonflabil pentru a putea explora în viitor şi alte ape:).

Din păcate alte informaţii utile nu prea ştiu să dau, pentru că noi am fost cu un prieten care avea barca lui cu motor, inclusiv toate permisele şi actele necesare şi ştia el pe unde să ne plimbe, noi doar ne mai orientam pe hartă din când în când:). Iar de dormit am dormit la cort pe unde ne-a prins noaptea:). Dar pentru cei interesaţi putem trimite o hartă detaliată a Deltei, pe care o avem în format electronic.

Mai jos o selecţie de imagini de pe canalele (Litcov, Crişan-Caraorman, Eracle, Ştipoc-Pardina, Rădăcinoasele, Letea, Magearu, Vătafu-Împuţita) şi de pe lacurile (Iacob, Isac, Furtuna, Babina, Matiţa, Merhei, Lumina, Cuibida) pe care ne-am plimbat, pentru a vă face o idee cum arată prin Deltă:).

Alţi prieteni de-ai noştri au fost şi ei prin Deltă în aceleaşi perioade cu noi, numai că ei au făcut excursii mai lungi şi mai aventuroase:):
Varianta lui Radu: http://diaconescuradu.blogspot.com/2010/05/delta-vazuta-altfel.html
Varianta Claudiei: http://www.meetsun.ro/category/povesti-din-delta/