Bucurii si tristeti in Maramures, 11 – 16.11.2008

7 09 2009

O biserică ne-ar invita mai degrabă la tăcere şi nu la cuvinte…totuşi, apropiindu-ne urechea de grinzile vechi de lemn simţim cum urcă spre noi scâncete de copil, bocete de înmormântare, veselia nunţilor, zgomot de arme, cântece si descântece bătrâne. Istoria acestor locuri este povestită în lemnul bisericilor, adevărate sanctuare ale Cuvântului, păstrătoare a unor monumente de cea mai veche limbă românească.

Având o săptămână de concediu „de miere” :-) am hotărâm să plecăm spre Maramureş pentru a vedea bisericuţe şi case de lemn, porţi sculptate şi costume populare… Două zile ne-au luat apropierea” şi „retragerea” , aşa că ne-au mai rămas 4 zile scurte de iarnă pentru a ne bucura de frumuseţile locului:


Ziua 1 – Bisericuţe de lemn din Ţara Lăpuşului : Răzoare, Rogoz, Lăpuş, Şurdeşti, Plopiş

Ziua 2 -  Mân. Peri din Săpânţa şi bisericuţe de pe Valea Mara: Mănăstirea, Sat Şugatag, Hărniceşti, Deseşti

Ziua 3 -Bisericuţe de lemn din Budeşti, Sârbi, Călineşti şi alte bisericuţe de pe Valea Izei

Ziua 4 – Ieud şi alte bisericuţe de pe Valea Izei





Bucurii si tristeti in Maramures (prima zi)

26 02 2009

Prima zi a o dedicăm vizitării câtorva bisericuţe de lemn din „Ţara Lăpuşului”, până la care mergem pe un drum frumos, ce şerpuieşte printre dealuri line „presărate” cu păduri, sate şi păşuni. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult în această zonă a fost faptul că la „graniţa” dinspre Dej există o hartă cu obiectivele turistice din zonă, care sunt apoi bine semnalizate cu indicatoare noi şi clare. Nu am avut nici o problemă în găsirea diverselor bisericuţe de lemn pe care le aveam trecute pe listă. Ne-a impresionat fiecare în parte, unele prin măiestria meşterilor care le-au construit, altele prin povestea pe care o poartă, sau prin proporţii, sau prin vorbele de duh spuse de câte un om din sat.

RazoarePrima bisericuţă pe care o vizităm este cea din localitatea Răzoare. Biserica este bine semnalizată în sat (se află la capătul satului dinspre Cheile Lăpuşului), iar drumul până la ea a fost refăcut anul acesta şi este în stare perfectă, sperăm pentru cât mai mult timp. Devenim un pic reticenţi când ne strigă o doamnă dintr-o curte mai îndepărtată şi ne întreabă ce facem pe acolo, dar apoi apare lângă noi cu cheia de la biserică, amintindu-ne poveştile despre bunătatea oamenilor din Maramureş.

Bisericuţa cu pridvor este o adevărată comoară, încă mai păstrează urme ale picturilor de pe pereţi (nu îmi imaginam că bisericuţele de lemn se pictează) şi înăuntru sunt păstrate cu grijă o serie de lucruri vechi care se foloseau la slujbele de altă dată. În rest are clasicele caracteristici ale bisericilor mai vechi: uşă joasă ca să te pleci când intri, despărţitura între camera bărbaţilor, în faţa altarului, şi camera femeilor spre ieşirea din biserică, ştergare lucrate de mână pe pereţi şi la icoane etc. Pe net scrie că a fost construită în 1740, dar ni s-a spus că este de pe la mijlocul lui 1600.De fapt biserica s-a aflat iniţial în satul Glog din Sălaj, fiind adusă aici după 1867.

Mai impresionantă este povestea doamnei care se juca ascunselea prin biserică când era mică, iar acum are singură grijă de bisericuţă, pentru că autorităţile nu sunt interesante de această mică perluţă. I-au murit soţul şi fiul, a fost operată de cancer, nepoţelul de câteva luni a fost operat la inimă, dar a răzbit toate acestea cu credinţă tare în Dumnezeu şi zâmbitoare, ne spune că va avea grijă de biserică până la moarte. Plecăm cu ochii în lacrimi şi cu sufletul îndoit între tristeţea pentru necazurile acestei doamne şi bucuria că a avut atâta grijă de bisericuţă şi de lucrurile din ea.

Chiar unde parcasem maşina vedem un indicator spre Cheile Lăpuşului şi ne gândim să mergem să vedem ce e şi pe acolo. Numai că mergem şi tot mergem pe un drum proaspăt asfaltat şi urcăm până ajungem la capătul lui, în localitatea Groape. Drăguţă localitate atârnată pe coama unui deal deasupra… Cheilor Lăpuşului pe care le căutam noi :D. Aşa că ne coborâm înapoi în Răzoare şi continuăm pe frumoasa şi larga vale a Lăpuşului spre următoarele bisericuţe de lemn.

RogozÎn Rogoz se află o bisericuţă din 1663 – monument UNESCO, cu pictura şi acoperişul refăcute şi echipată cu alarmă… În timp ce aşteptăm liniştiţi să se termine o înmormântare (în zonă, şi nu numai, bisericuţele sunt înconjurate de morminte) apare o doamnă tânără şi zâmbitoare care ne întreabă dacă vrem să vizităm bisericuţa. Are o inspecţie de la „stăpânire” şi oricum trebuie să meargă să deschidă. Ne povesteşte cum „inspectorii” o întreabă pe ea dacă funcţionează paratrăsnetul şi de ce nu a fost făcută o pompă cu apă lângă biserică pentru cazurile de incendiu, de parcă ea ar trebui să dea banii pentru aceste lucruri.

Deşi un pic stresată de inspectorii care umblă cu mâinile în buzunare şi cu burta înainte, privind totul cu mândrie şi plictiseală (părerea mea personală), ne arată tot felul de amănunte interesante ale bisericuţei: nişte găuri în lemn pe părţile laterale cu rol de „difuzoare”, geamul de la altar pe unde 15 zile pe an intră o rază de lumină care luminează o anumită icoană, semiluna aflată sub crucea de pe turnul bisericii, ca să nu fie incendiată de musulmani, brâul împletit care încinge biserica şi este simbolul infinitului, posibil model de inspiraţie pentru Coloana Infinitului a lui Brâncuşi, icoana care te priveşte oriunde ai sta şi altele… Unele din aceste modele aveam să le recunoaştem apoi şi la alte bisericuţe. „Haide să mergem la masă” este semnul că s-a terminat inspecţia şi oamenii obosiţi după cele 10 minute de admirat biserica de pe afară se duc să-şi tragă oleacă sufletul. Aşa că plecăm bucuroşi că doamna care ne-a arătat biserica a rămas mai relaxată.

LapusContinuăm spre izvoarele Lăpuşului şi ajungem le cea de-a treia bisericuţă, aflată chiar în cimitirul din Lăpuş (cred că este greco-catolică). Aceasta este diferită faţă de cele văzute până acum prin faptul că masa „darurilor” unde era obiceiul ca de sărbători cei bogaţi să împartă cadouri celor săraci, se afla pe un fel de terasă cu acoperiş de lemn pe o latură a bisericii. Aici nu a mai apărut nimeni să ne deschidă aşa că am aruncat câteva priviri pe gemuleţe… am rămas foarte uimiţi să vedem că biserica este încă folosită. Nu-mi închipuiam că aceste bisericuţe mai sunt încă utilizate, foarte frumos… Am observat că mormintele sunt foarte „gătite” cu tot felul de flori plantate sau aduse, chiar flori artificiale.

Ne pregătim să plecăm şi chiar mă gândesc că la această bisericuţă nu mai auzim nici o poveste, când ne abordează un bătrânel care ne întrebă dacă vrem să vizităm bisericuţa şi ne arată unde este casa celui care are cheia de la biserică. Apoi se apucă să ne povestească lucruri simple, adevărate, pe care mulţi le-am uitat în vârtejul şi cimentul oraşelor: despre decăderea oamenilor din ziua de azi, despre nepotul lui care a plecat în Italia şi căruia îi construieşte o casă urâtă (adică modernă după cum ne explică), despre pierderea credinţei în Dumnezeu ca sursă a tuturor nenorocirilor, despre faptul că pământul şi pădurile sunt foarte importante, asigurându-ţi traiul în ultimă instanţă şi că ar trebui să avem mai multă grijă de ele… Ne uităm cum se pierde agale printre mormintele împodobite, nu înainte de a ne mai arăta încă o dată unde este casa celui care ţine cheia de la bisericuţă.

Mtii GutaiDar ziua este scurtă şi oricum am văzut pe geam cam cum arată bisericuţa pe interior, aşa că ne îndreptăm spre maşină pentru a mai avea timp de încă vreo două bijuterii din acestea din lemn. Vrem să ajungem la Plopiş şi la Şurdeşti şi avem de ales să ne întoarcem prin Târgu Lăpuş sau să continuăm prin Cavnic. Evident că cea de-a doua variantă este mult mai atrăgătoare pentru că implică un drum prin munţi, aşa că hotărâm să încercăm. Cum acest drum este menţionat pe hartă ca drum secundar şi având în vedere experienţele cu drumurile secundare româneşti ne aşteptam să se transforme oricând într-un forestier inabordabil cu maşinuca noastră şi să facem cale întoarsă. Dar a fost ok până la capăt, pe unele porţiuni chiar refăcut de curând.

Ne bucurăm de frumoasa panoramă care ni se deschide asupra Munţilor Gutâi în pasul dinainte de Cavnic şi coborâm pe drumul şerpuit de pe Valea Cavnicului care ne duce în Şurdeşti, unde ar fi trebuit să găsim o bisericuţă de lemn care a fost mult timp cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Ne luăm după indicatoare şi găsim o bisericuţă mititică lângă şosea, dar ni se pare cam… mică pentru a fi una din cele mai înalte bisericuţe din lume… nu pare deloc mai înaltă decât cele pe care le văzuserăm până acum. Facem vreo două poze şi plecăm un pic contrariaţi… dar în câteva minute expresia „săgeţi spre azur”, folosită de domnul Mititeanu, care până acum mi se părea „abstractă” capătă imediat o formă tangibilă când privirile ne sunt atrase de suplul turn al unei bisericuţe care este întocmai unei săgeţi lansate spre eternitate dinspre dealurile îmbrăcate în nuanţele de verde gălbui ale toamnei. Rămânem câteva clipe nemişcaţi, pentru a contempla priveliştea …

SurdestiDar drumul destul de prost până la bisericuţă ne aduce rapid cu picioarele înapoi pe pământ. Văzută de la bază pare şi mai mare, şi mai impunătoare… Câtă măiestrie trebuie să fi avut cei care au făcut-o de au reuşit să facă aşa un monument doar din lemn în 1721,când nu dispuneau de macarale, ingineri constructori, calculatoare şi alte cele… Apare şi aici o doamnă cu cheia (noi nu am căutat-o, ea a ieşit când ne-a văzut) care ne arată biserica şi ne mai răspunde la întrebări. Şi această biserică este folosită ca biserica satului, iar mormintele ce o înconjoară sunt foarte împodobite cu flori. Încă un lucru care ne atrage constant atenţia, este faptul că multe bisericuţe, fie ele ortodoxe sau catolice au Hramul Sfinţilor Mihail şi Gravil, ocrotitorii noştri ;-). Aveam să aflăm mai târziu explicaţia conform căreia unul din domnitorii sub a căror egidă s-au construit bisericuţele îi avea ca ocrotitorii pe ce doi Arhangheli, de unde şi hramul bisericuţelor.

PlopisNu departe de acest loc, peste un dâmb distanţă (la propriu) găsim la Plopiş cea de-a doua „săgeată” înaltă, din 1798. Acelaşi hram, aceleaşi morminte împodobite şi acelaşi cadru natural mirific. Lumina se duce din ce în ce mai repede, lăsând locul lunii pline, dar apucăm să urcăm pe un dâmbuleţ de unde avem o privire de ansamblu a celor două săgeţi din Şurdeşti şi Plopiş. Mai aveam de văzut o bisericuţă în Laschia (care ar fi singura cu turlă în formă de bulb) dar este deja întuneric, aşa că o tăiem prin Baia Mare direct spre Ţara Oaşului şi tragem pentru seară la Complexul Pintea (cazare ok, mâncare nu prea bună), izolat fain într-o pădurice de lângă Comuna Vama.





Bucurii si tristeti in Maramures (ziua a 2a)

26 02 2009

pasul_FargauA doua zi ne trezim destul de repede, dar plecăm tot târziu pentru că urcăm să mâncăm la Hotelul Valea Mariei (mâncare excelentă), aflat chiar deasupra Complexului Pintea. Parcurgem Ţara Oaşului care nu ne uimeşte cu absolut nimic (poate doar cu viloasele din Certeze) şi avem surpriza să constatăm că trecerea în Ţara Maramureşului nu se face prin Pasul Gutâi, aşa cum ne închipuiam noi, ci printr-un pas mic Fargău (587 m), care ne încântă cu o minunată pădure de foioase prin care răzbat timid razele soarelui.

Mergem paralel cu Tisa, intersectându-ne din când în când cu reţeaua de telefonie mobilă ucraineană şi ajungem la Săpânţa, la Cimitirul Vesel, unde toate crucile au fost sculptate de numai doi oameni. Plătim taxa de vizitare de vreo 4 RON de persoană, în schimbul căreia primim câte o vedere cu sculpturile din cimitir şi ne plimbăm printre crucile sculptate în lemn şi vopsite în culori vii care spun povestea celui ce se descompune încet dedesubt. Foarte multe accidente de maşină, apoi boli incurabile şi accidente de muncă, copii care au murit înaintea părinţilor, soţi care au murit înaintea partenerilor… Nu mi se pare nimic vesel în acest cimitir, în ciuda culorilor vii, sunt oameni care au murit şi după care suferă alţii, ale căror poveşti te fac să te gândeşti bine de tot laManastirea Peri cum trăieşti fiecare clipă, pentru că habar n-ai când îţi poate suna şi ţie ceasul. Un cimitir nu are cum să fie vesel, oricât de colorat ar fi el…

Mergem apoi la câţiva kilometri mai încolo, tot în Săpânţa, la biserica Mănăstirii Peri, care este în prezent cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Şi într-adevăr este înaltă, îţi suceşti bine gâtul ca s-o vezi până sus. Şi totuşi nu este la fel de impresionantă ca cele din Plopiş şi Şurdeşti…. Acelea sunt micuţe, cu baza îngustă şi turnul foarte înalt, făcute exclusiv din lemn, pe când aceasta are baza foarte lată şi cu fundaţie sănătoasă de piatră pe care se ridică masiva construcţie de lemn.

Continuăm pe Valea Tisei până în Sighetul Marmaţiei, unde alegem să nu vizităm Muzeul Etnografic din cauza frigului, şi Memorialul Durerii din cauză că nu vrem să vedem lucruri atât de triste în aceste momente de fericire şi o luăm spre sud, spre Fereşti, de unde intrăm pe Valea Marei, zonă renumită pentru specificul maramureşan.

Dar vai, încă din prima suntem dezamăgiţi de clădirile noi, mari, moderne, uneori colorate de-ţi iau ochii şi cu garduri şi porţi de fier, care numai cu specificul maramureşean nu se potrivesc. Nu trece prea mult şi ne lovim şi de lipsa indicatoarelor, astfel că nu găsim bisericuţa din Fereşti şi avem mari bătăi de cap cu cea din Mănăstirea, în timp ce în Giuleşti ne luăm după un indicator ce duce pe un drum foarte prost spre un „monument istoric” pe care nu l-am găsit…

urme de pictura pe peretii bisericutei din ManastireaNo… până la urmă facem stânga spre satul Mănăstirea şi acolo, izolată într-o superbă livadă la baza unui deal găsim micuţa bisericuţă a localităţii. De fapt vom vedea că toate bisericuţele pe care aveam să le vizităm în această zi erau biserici folosite ca biserici ale satului şi în prezent. Nu răzbat până la ea decât foşnetul vântului şi lătrăturile câinilor… este „superb de linişte” , de zici că eşti în mijlocul pădurii şi nu în mijlocul unui sat. Urcăm pe o potecă ce duce la casele din spicul dealului, de unde se vede şi valea Mara în ansamblul ei.

Următoarea oprire o facem la bisericuţa din Sat Şugatag (1642), unde iar apare de cine ştie unde o doamnă cu cheia de la biserică şi ne povesteşte că în biserica din Mănăstirea erau până acum vreo 4-5 ani cărţi vechi şi icoane pictate şi mai vechi, care au fost însă furate într-o noapte. :-( Tot de la ea luăm şi o hartă foarte faină cu bisericuţele şi zonele turistice din Maramureş.

sat_SugatagHarnicesti

La biserica din Hărniceşti se urcă fie pe nişte scări din piatră, fie se intră pe o superbă poartă maramureşană şi se urmează un drum pietruit. Găsim biserica deschisă şi un domn care trage clopotele ne lasă să intrăm să o vizităm. Credeam că se trag clopotele pentru că a doua zi era vineri, dar vedem oamenii alergând spre biserică şi pe cel cDesestie trăgea clopotele strigându-le că arde casa X …

La mică distanţă găsim bisericuţa din Deseşti (1770m) care e cocoţată tot pe un deluşor şi împrejmuită de un gard de lemn frumos sculptat. Pe uşă scrie unde se poate găsi cheia de la biserică. Deşi este una din cele 7 bisericuţe care fac parte din Patrimoniul UNESCO, acoperişul său este acoperit cu un muşchi verde, ceea ce n-am mai văzut la alte bisericuţe până acum… iar turla este ciuruită fără remuşcări de o ciocănitoare.


pensiunea_Anca_DesestiSe apropie seara, aşa că mai avem timp doar de o fugă rapidă în Pasul Gutâi (de data asta cel corect :-d) ca să vedem binecunoscuta Creastă a Cocoşului şi apoi tragem la Pensiunea Anca din Deseşti, singura din zonă cu aspect tipic maramureşean.





Bucurii si tristeti in Maramures (ziua a 3a)

26 02 2009

 Pensiunea_Anca_DesestiÎncă o zi în care ne trezim destul de devreme, dar iar nu plecăm înainte de ora 12, pentru că stăm de vorbă cu proprietarii pensiunii şi apoi încep să ne arate tot ce au pe acolo: un pui de căprioară găsit în pădure, o păstrăvărie în construcţie, o piscină în construcţie, WC cu fosă septică şi altele. Oameni muncitori şi care gândesc bine lucrurile pe care le fac, care trăiesc din pensiunea aranjată în stil maramureşean (deşi sună utopic, nu sunt prea multe de genul prin zonă) şi din alimentele ecologice (şi super gustoase) pe care le oferă turiştilor :-). Dacă aveţi drum pe acolo neapărat să le călcaţi pragul :-).

peisajPe la 12 pornim spre Hoteni, Budeşti, Călineşti, urmând să ieşim în faimoasa Vale a Izei la Bârsana. În plimbărica noastră până la Budeşti urmăm drumul ce şerpuieşte printre livezi, fâneţe şi păduri, traversăm dealuri mioritice presărate cu căpiţe, admirăm Munţii Gutâiului cu impunătoarea Creastă a Cocoşului şi casele îngrămădite pe văile râurilor sau răsfirate pe dealuri. O zonă excelentă pentru fotografi şi pentru … biciclişti ;-).

Ajungem în Budeşti, pe valea Cosăului, unde găsim după indicatoare doar bisericuţa Budeşti Josani (1643), monument UNESCO, în care se află cămaşa de zale a haiducului Pintea. Dar pe uşă găsim un afiş pe care scrie că bisericuţa este în reconstrucţie şi nu poate fi vizitată, aşa că ne mulţumim să aruncăm un ochi pe gemuleţe. Ar trebui să fie tot aici şi bisericuţa Budeşti Susani, dar când ni s-a spus că este undeva în spate nu ne-am mai întors s-o căutăm.

poartaUrmează localitatea Sârbi, care etalează la drumul principal o superbă colecţie de case de lemn şi porţi maramureşene, pe cale de dispariţie astăzi :-(. Şi aici sunt două biserici Sârbi Susani şi Sârbi Josani, şi iar o găsim doar pe „Josani” (1665), deşi avem grijă să întrebăm încă de la intrarea în sat unde sunt bisericuţele de lemn. Nu este nici un indicator către bisericuţă, dar se ajunge la ea pe o uliţă pietruită care începe imediat după şcoală. Deşi pare a fi folosită şi acum ca biserică a satului, mi s-a părut să aibă forma cea mai proastă dintre cele pe care le-am văzut, cu mult muşchi pe acoperiş şi cu turla ciuruită de ciocănitori.

 

 

Calinesti Susani   Calinesti_Josani

Nu mergem mult şi intrăm în Călineşti, unde ne încăpăţânăm să găsim ambele bisericuţe şi „Susani” şi „Josani”. Ca bonus, cum intrăm în sat găsim pe dreapta noua bisericuţă de lemn a satului. Bisericuţa de sus o găsim după un pic de învârteală, se urcă pe o alee pietruită ce se află între o casă mare alb cu negru şi una tipică de lemnPictura pe lemn Calinesti_Josani (pe stânga cum vii dinspre Sârbi). Există şi un indicator amărât spre ea dar noi l-am văzut doar după ce ne-am învârtit de vreo 2 ori prin zonă. Şi pentru cea de jos ne învârtim, indicatoarele nefiind prea clare dar până la urmă, mai întrebând mai uitându-ne cu maare atenţie după semne, găsim indicatorul ce ne arată drumul spre ea. Uliţa care ne duce spre bisericuţă este foarte faină, cu case, garduri şi porţi de lemn de-o parte şi de alta, o mică oază tipică maramureşeană . Iar de bisericuţă ce să mai zic, are un amplasament superb. Este bine ascunsă într-o pădurice de brazi până la care depui un pic de efort să urci un deluşor. Pe potecă apare o bătrânică cu cheia, care ne arată picturile din interior – cele din altar recondiţionate şi ne povesteşte că bisericuţa este o fostă mănăstire mutată acolo pentru a fi ascunsă de cotropitori. Superb .

Încântaţi de toate frumuseţile văzute, aproape că uităm de tristeţea de ieri când am intrat pe Valea Mara şi am găsit viloase în loc de case tradiţionale şi ne îndreptăm cu speranţe şi mai mari spre Valea Izei, despre care am citit că ar fi cea mai frumoasă zonă a Maramureşului.

biserica Barsana   Manastirea_Barsana

Cum intrăm în localitatea Bârsana ne atrage atenţia o bisericuţă de lemn cocoţată în vârful unui deal până la care evident că urcăm pentru a arunca o privire de ansamblu asupra Văii Izei. Apoi ne îndreptăm spre Mănăstirea Bârsana, despre care             auzisem că e un fel de Raiul pe pământ. Numai că pe mine personal nu m-a impresionat. Are într-adevăr biserică şi clădiri foarte frumoase sculptate în lemn, dar prea e pusă aşa la drumul mare… Mă aştept ca o mănăstire să fie mai izolată, pe o vale sălbatică sau într-o pădure, nu aruncată aşa „în buricul târgului”. În fine.

SieuRazele soarelui care apune ne aduc aminte că este iarnă şi ziua-i scurtă, fiind momentul să începem să căutăm un loc de dormit. Pornim în sus pe Valea Izei, aruncăm câteva priviri bisericuţelor din Rozavlea şi Şieu (2 bisericuţe), ne învârtim prin Botiza după o pensiune care să arate ca o casă maramureşeană şi să fie şi deschisă dar nu prea găsim şi parcurgem un drum calamitat (chiar aşa scria pe indicator :D) spre Mănăstirea Botiza despre care auzisem că e foarte faină, dar era şi foarte în reconstrucţie/dezvoltare.

Mai avem o speranţă ca în continuarea Văii Izei sau în Ieud să găsim ceva pensiuni specifice, dar vai, ne dăm seama că suntem prea mofturoşi dacă căutăm o pensiune cu poartă maramureşeană şi cu casă micuţă, care să semene cu specificul zonei. Probabil că acestea ar trebui căutate în alte zone, nu chiar în Maramureş! Dacă ştiam pe-aşa am fi parcat maşina undeva pe marginea drumului şi acum am fi dormit liniştiţi şi fericiţi. Până la urmă suntem îndrumaţi la casa unei bunicuţe din Ieud (Dăncuş Niţa, la nr. 549 de pe Strada Principală) care mai câştiga un bănuţ de pe urma turiştilor şi avea şi poartă specifică şi o super cameră cu lucrurile tradiţionale ;-).





Bucurii si tristeti in Maramures (ziua a4a)

26 02 2009

Pe principiul cine se scoală dimineaţă departe ajunge, dar cine pleacă târziu pleacă mai relaxat :-), plecăm de la bunicuţă tot pe la ora 12, după ce am stat o mulţime la poveşti şi ne-a îmbrăcat în costume populare :-).

Ieud_din_ses   Ieud_din_deal

Vizităm bisericuţa Ieud din Şes (1650), vis a vis de casa bunicuţei şi apoi mergem la cea din deal, monument istoric din 1364! Pe uşă găsim un afiş unde scrie că este 2 RON vizitarea monumentului şi este trecut un număr de telefon unde să suni dacă vrei să vizitezi. Avem inspiraţia să aruncăm un ochi pe geam înainte de a suna şi vedem că biserica este în reconstrucţie înăuntru, deci nu are rost să intrăm… Pe afişul cu informaţii scria că restaurarea picturii a început în 1999…. mă întreb dacă de atunci a rămas aşa varză bisericuţa pe dinăuntru… Mai este şi un mic muzeu etnografic, dar este închis şi vedem că are doar două case în cadrul muzeului, aşa că o pornim înapoi spre Valea Izei.

Bogdan_VodaCitisem că în localitatea Bogdan Vodă ar fi tot o biserică de prin 1300, dar când ajungem la ea vedem că este de fapt tot de prin 1700, ca majoritatea bisericuţelor, şi sătui de minunata Vale a Izei care numai a Maramureş nu arată o luăm peste dealuri prin Bocicoel, pentru a coborî în Valea Vişeului. Conform hărţii ar fi trebuit să găsim şi pe aici porţi maramureşene, dar nici urmă de ele. În schimb cadrul natural este foarte frumos şi chiar înainte de a ieşi în Valea Vişeului vedem o minunată bisericuţă de lemn agăţată singurică la mijlocul unui deal. Dar în Valea Vişeului se schimbă treptat lucrurile, apar clădirile industriale, blocurile şi oamenii de oraş, iar cu cât avansăm înspre Vişeu constatăm că … încep să dispară pădurile de pe versanţi, lăsând loc unor peisaje dezolante…

 

 

Salistea_de_sus_biserica din deal   Salistea_de_sus_biserica din vale

Ni s-a cam luat de toate astea, dar mai facem un efort să revenim pe Valea Izei şi mai aruncăm câte o privire celor două drăguţe bisericuţe de lemn din Săliştea de Sus şi Mănăstirii Moisei – în reconstrucţie că deh, gardul de lemn trebuie înlocuit cu unul de ciment, că-i mai rezistent în timp L. Trecem rapid şi prin Borşa, unde ne „încântă” privirea o explozie de case de toate culorile, dimensiunile şi formele, aruncate alandala în staţiune…. Noroc că natura ne încântă cu un apus priveliste din Pasul Prislopsuperb peste Munţii Rodnei, şi că drumul spre Pasul Prislop (1416), precum şi pasul în sine sunt deosebite, ceea ce ne mai şterge gustul amar din această zi.

După ce trecem de pas coborâm în serpentine largi pe sălbatica vale a Bistriţei Aurii spre Vatra Dornei, cu gândul de a o „tăia” spre Bistriţa prin pasul Rotunda (1271m), pe drumul judeţean care figurează pe hartă. Dacă nu am fi avut GPS nici nu ne-am fi dat seama când am trecut de acest drum care arată ca un drum forestier… mă întreb dacă s-o putea ajunge pe partea cealaltă cu o maşină normală. Câteva momente de revoltă… în România ar trebui să treacă pe hărţi drumurile în funcţie de starea în care se află, nu în funcţie de tipul lor (naţional, judeţean sau comunal), că am mai parcurs noi un drum judeţean care duce dinspre Braşov înspre Lepşa şi am avut noroc că pământul şi gropile de pe el erau acoperite cu zăpadă, că altfel nu ştim dacă am fi reuşit să ajungem pe partea cealaltă… În fine, atât timp cât nu facem nimic ca să schimbăm lucrurile, nici să nu ne plângem, aşa că după revoltă hotărâm să continuăm spre Vatra Dornei… după ce văzusem multe „covoare” de gheaţă pe drumurile forestiere când am urcat spre Pasul Prislop ni s-a părut prea riscant să încercăm acest drum.

Priveliste din Pasul TihutaMâncăm la „Casa Bucovineană”, la ieşirea din Vatra Dornei spre Pasul Tihuţa, o pensiune -restaurant cu preţuri super ok la mâncare (cantităţi considerabile la o porţie) dar şi la cazare (în extrasezon 80 RON camera) ;). Şi ca să fie „luna de miere” lună de miere în stilul caracteristic, dormim ultima noapte în maşinică în Pasul Tihuţa (1201m) , cred că cel mai fain somn din toată săptămâna. ;-)

Pe drumul de întoarcere mai facem un detur pe la cetatea din Sighişoara şi preferăm frumosul DN1A, prin Pasul Bratocea (1263m), aglomeraţiei de pe Valea Prahovei.









Follow

Get every new post delivered to your Inbox.